De când dl ministru Kelemen Hunor a binevoit a-şi da acordul pentru descărcarea arheologică a muntelui Cârnic, atacurile împotriva mea au devenit furibunde. Ele privesc tot ce fac sau am făcut vreodată în viaţă, iar principala lor ţintă este să mă decredibilizeze în faţa celor care se împotrivesc proiectului de la Roşia Montană. Una dintre direcţii este distrugerea prestigiului meu ştiinţific. Această misiune şi-a asumat-o sau i-a fost repartizată lui Alexandru Diaconescu, membru al aşa-zisului grup „independent” aflat în slujba companiei canadiene. În acest Alexandru Diaconescu investisem enorm: i-am condus, de pildă, doctoratul, l-am trimis un an şi jumătate la Universitatea din Köln, l-am inclus în colectivul de la Sarmizegetusa şi l-am introdus în toate marile proiecte ştiinţifice. Era însă unealta perfectă împotriva mea, deoarece l-a chinuit tot timpul ambiţia maladivă de a-mi lua locul, de la funcţia de director al muzeului din Cluj până la conducerea şantierului arheologic Sarmizegetusa. După ce Ministerul Culturii m-a scos în 2006 pentru prima oară din funcţia de director, Diaconescu a participat de două ori la concursul pentru conducerea muzeului şi de fiecare dată a picat în mod lamentabil.
Primul atac pe bloguri şi în ziare din ultimele două săptămâni a fost pricinuit de descoperirea la Sarmizegetusa a unei fresce romane, de care presa a fost foarte interesată. În loc să se bucure de succesul colegilor săi, Diaconescu, fără a fi venit să vadă despre ce e vorba, a susţinut că fresca ar fi fost descoperită cu trei ani în urmă şi m-a acuzat de fals mediatic. Metoda este următoarea: Diaconescu scrie minciunile, iar o întreagă echipa le răspândeşte şi postează comentarii veninoase. Iată un exemplu: „Piso este unul dintre «arheologii» care se jucau oina cu opaiţele romane la Sarmi – din respect pentru istorie. Adică îşi arunca opaiţul şi-l pulveriza cu bâta”. Acestui prim atac i-am răspuns pe un ton măsurat, dovedind ca acuzaţiile sunt tâmpite ([email protected]). A apărut însă al doilea atac, care a depăşit orice limite. Ştiu că Alexandru Diaconescu este numai o unealtă într-un scenariu creat de maeştri ai diversiunii. Mai ştiu că nu-ţi aduce glorie dacă faci praf un text prost gândit, prost scris şi care are darul de a stârni greaţă, iar pentru autorul său compasiune. Rog însă să se înţeleagă că după o muncă cinstită de o viaţă nu admit să fiu împroşcat cu noroi. Ripostez chiar cu oarecare voie bună.
După ce, deci, i-am dovedit că fresca pe care am prezentat-o presei este una nouă, şi nu cea din 2008, Diaconescu atacă din altă direcţie: „Din punct de vedere arheologic vina este aceiaşi [gramatica limbii române este una dintre «specialităţile» conferenţiarului universitar Diaconescu]: abordarea unui obiectiv despre care ştia bine că necesită o intervenţie de specialitate pentru conservare, atunci când nu sunt fonduri”. Recunosc că eu, nefăcând parte din faimosul grup al „independenţilor”, nu beneficiez de „logistica” firmei Roşia Montana Gold Corporation, ci mă iau după vorba unui ţăran din Sarmizegetusa: „Şi săracul trebuie să-şi facă casă”. Asigur însă pe toată lumea că am luat toate măsurile pentru ca fresca să fie salvată, restaurată şi prezentată publicului.
Văzând că povestea cu fresca este cam subţire, reia o tema predilectă: „«Opera ştiinţifică» făcută pe spinarea colaboratorilor şi subalternilor a devenit un fapt banal”. Trecem peste faptul că ghilimelele sugerează că Diaconescu consideră că nici chiar opera făcută pe spatele său nu ar fi ştiintifică şi vă propun să începem cu unul dintre exemple. Scrie aşa: „M-am întâlnit cu Cloşca Băluţă la Alba Iulia cu puţin înainte ca să moară şi am băut o bere împreună”. Mă îndoiesc din capul locului că tocmai cu acest prilej s-ar fi oprit după prima bere. Iată însă ce ar fi aflat după, cum cred eu, un număr de beri: „Încă înainte de revoluţie [Piso] s-a înţeles cu regretatul Cloşca Băluţă de la Muzeul Unirii Alba Iulia să alcătuiască împreună catalogul inscripţiilor din anticul Apulum (Alba Iulia). După ce lucrarea a fost gata, I. Piso a retras de la Editura Academiei cea mai consistentă parte a ei, inscripţiile pe piatră, publicându-le la editura De Boccard din Paris, evident numai sub numele său. Bietului Cloşca i-a lăsat să semneze volumul despre obiectele uzuale, în principal ştampilele pe ceramică, apărut în 1999 la Editura Academiei”. Cu „bietul” Cloşca înţelegerea a fost clară chiar de la început: eu urma să public inscripţiile pe piatră, iar el „instrumentum”, adică în linii mari ştampilele tegulare. Partea mea a fost predată în 1991 nu numai Editurii Academiei, ci şi Catedrei, exclusiv sub numele meu, şi chiar înainte de publicare a fost utilizată, printre alţii, chiar de Diaconescu. Că iniţial ar fi fost semnată şi de Cloşca Băluţa este o minciună ordinară, care va putea fi dovedită în justiţie. Că am retras doar o parte din manuscris de la Editura Academiei este o altă minciună. Din cauza tergiversărilor nepermise ale editurii am retras întregul manuscris predat sub numele meu şi l-am publicat la Paris. Că Diaconescu minte cu neruşinare reiese şi din faptul că volumul meu („Inscriptions de la Dacie romaine III/5”) a apărut la Paris abia în 2001, la doi ani dupa apariţia volumului lui Băluţă („Inscripţiile Daciei romane III/6”). Nu ar fi fost normal, potrivit scenariului lui Diaconescu, ca volumele apară în ordine inversă? De altfel, oricine cunoaşte cât de cât istoriografia românească îşi poate da seama că sunt în stare să scriu şi singur un volum.
Este adevărat că volumul „Le forum vetus de Sarmizegetusa” ar fi trebuit să apară sub semnătura lui Robert Etienne, a mea şi a lui Alexandru Diaconescu, dar asta numai dacă acesta din urmă şi-ar fi scris până în 1996 capitolele la care se angajase. Din lene nu şi-a terminat însă nici până acum, în anul 2011, toate capitolele, de pildă pe cele privitoare la ceramică, bronzuri şi fier. Stau la dispoziţia oricui cu scrisorile disperate ale lui Robert Etienne, care se plângea că Diaconescu îl amână şi îl minte tot timpul. Astfel au fost pierduţi 50.000 de dolari oferiţi de Ministerul de Externe francez pentru publicarea la Bordeaux în condiţii de lux a celor două volume, iar în 2001 Robert Etienne s-a văzut silit să renunţe la colaborarea cu românii. Singur am întocmit raportul final de săpătură, dar l-am semnat cu numele celor trei, adăugând trei capitole semnate exclusiv de mine. Nimic mai firesc, deci, decât ca volumul apărut în 2006 să poarte pe copertă numele meu, adică al celui care a iniţiat în 1988 săparea completă a forului lui Traian, i-a invitat pe ceilalţi doi să colaboreze şi s-a bătut pentru publicarea lui.
Neavând speranţa că va putea convinge lumea cu asemenea prostii, schimbă din nou direcţia: „În schimb domnia sa, în calitate de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, a acordat în anul 2001 un «certificat de descărcare de sarcină arheologică» pentru S.C. Polus Transilvania S.R.L., fără să fi executat măcar vreo cercetare arheologică preventivă şi fără să fi produs un raport arheologic conform legii”. Declar că nu am semnat niciodată nimic în legătură cu Polus şi că nu am avut niciodată vreo legătură cu aceasta săpătură, iar acest lucru va fi dovedit în justiţie. În ce priveşte neregulile lui Diaconescu de pe şantierul de la Jucu, sper că voi fi trezit interesul celor în drept de a le cerceta.
Principalul cal de bătaie al lui Diaconescu rămâne Roşia Montană, că doar de aceea este „independent”, adică plătit de companie: „Prin urmare, nu este de mirare că, fără să fi citit raportul Grupului Independent de Monitorizare a Patrimoniului Cultural de la Roşia Montană, dl. Piso se indignează contra decupării galeriilor romane ca formă de prezervare a lor”.
Eu m-am pronunţat de la bun început contra proiectului şi, din anul 2000 până acum, nu am schimbat nici o iotă din argumentaţia mea. Să-l vedem însă pe Diaconescu:
Revista „22”, din 23 decembrie 2002: „În acest context, considerăm că eliberarea certificatelor de descărcare de sarcină arheologică acordate până acum [la Roşia Montană, la cererea companiei] a fost o acţiune prematură, având la bază o regretabilă eroare – evaluarea pripită şi definitivă a unor rezultate parţiale ale cercetării arheologice şi ignorarea caracterului unitar al acestui ansamblu complex, desfăşurat pe o suprafaţă mare şi discontinuă. (…) Având în vedere cele de mai sus, semnatarii acestui memoriu contestă Certificatele de descărcare de sarcină arheologică în vederea avizării exploatării la suprafaţă a zăcămintelor minerale de la Roşia Montană”. Semnează, printre alţii, Alexandru Diaconescu.
Iată ce citim pe un blog, care nu merită să-l popularizez, în 18 iulie 2011: „Compania RMGC pune la dispoziţia specialiştilor pentru salvarea patrimoniului cultural şi istoric din Roşia Montană suma de 70 milioane dolari (circa 10 milioane de euro pe an). Da, aţi citit bine! După estimările mele, aş fi fost foarte fericit să existe cam jumătate din sumă pentru salvarea monumentelor Roşiei şi pe această cale (neoficial) îi felicit pe reprezentanţii ministerului care au negociat suma în cauză, precum şi pe cei ai companiei româno-canadiene pentru preţuirea deosebită arătată patrimoniului nostru”. Cine credeţi că semnează? Ei bine, acelaşi Diaconescu, un Diaconescu aflat în transă după ce a intrat în slujba companiei. Mă şi îmtreb ce premiu o fi primit, în afara stipendiului obişnuit, în urma ultimelor atacuri la adresa mea.
Cam ce credeţi că pot învăţa studenţii de la un asemenea cadru didactic? Că scopul scuză mijloacele, că nu există prietenie, caracter sau recunoştinţă şi că nu suntem altceva decât nişte animale care trebuie să-şi satisfacă poftele. În continuarea „răspunsului său la răspuns” amestecă studenţi, pensionare, trepăduşi, rectorat, săpături, profesori gălăgioşi, muzeu, iar concluzia logică este că pentru universitate şi întreaga omenire ar fi salutar ca eu să dispar în neant. Un lucru uită să amintească Diaconescu din răspunsul meu, şi anume frauda prin care a ajuns conferenţiar, cu o carte publicată în acest scop într-un singur exemplar. Sper că Universitatea sau alţii să ia măsurile cuvenite împotriva acestei escrocherii. Un profesor universitar trebuie să aibă o anumită prestanţă, izvorâtă nu numai din ştiinţă, ci şi din educaţie. Ura, invidia, ponegrirea, subordonarea oricăror valori interesului pecuniar l-au scos pe Diaconescu din lumea bună. Locul său este pe bloguri.
