Cum se face că două personaje atît de diferite ca Lucia Hossu Longin și Vladimir Tismăneanu se regăsesc într-o nefirească armonie cînd este vorba să atace conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)? Găsim oare explicația în, să zicem, versatilitatea dnei Lucia Hossu Longin? “Un om atît de versatil” o numea Gabriel Liiceanu într-un interviu memorabil publicat de ziarul Adevărul la 6 octombrie 1998. Contextul diferendului care i-o opunea lui Gabriel Liiceanu pe Lucia Hossu Longin era desemnarea președintelui director general al TVR. Favoritul majorității era Neculai Constantin Munteanu (fost la Radio Europa Liberă), pe care L. Hossu Longin îl săpa din răsputeri.
Ca să nu existe dubii cu privire la sensul versatilității dnei Lucia Hossu Longin, Gabriel Liiceanu îi completa portretul astfel: un individ negativ sub o etichetă pozitivă. […] Cum poate atenta individul “Lucia Hossu” la eticheta “Lucia Hossu”? Brutal spus: printr-o lipsă de caracter care nu devine vizibilă decât într-un contact direct. Am văzut-o pe Lucia Hossu în cele șapte-opt ședințe ale Consiliului TVR validat în vara aceasta, și spectacolul pe care l-a dat a fost pentru mine unul de-a dreptul șocant. Lucia Hossu face parte din categoria “doamnelor erinice”, a femeilor-furie, care sunt capabile să răstoarne lumea de dragul unei patimi și al unei răzbunări îndelung visate. Interesul ei în tot acest răstimp a fost nu televiziunea română, ci răfuiala meschină cu echipa lui Stere Gulea pentru nu știu ce încălcare de teritorii. Iar în vederea atingerii acestui țel, nimic nu a fost precupețit: nici calomnia, nici campania de presă, nici alianța cu alde Mironov et Co. Votată și îmbrățișată de PDSR și PRM (cărora li s-au alăturat de fiecare dată reprezentanți ai PNȚCD), a ieșit din sala de vot declarând că e “mândră” de rezultatul obținut. […] I-am ascultat vocea, ușor pozată, declamativă, patetică, evoluând între lauda de sine și insidia otrăvită. […] Mi-aduc aminte cum, cu câțiva ani în urmă, exprimându-mi admirația pentru Lucia Hossu în fața unei colege a ei, am primit următorul răspuns: “Calmează-te! Face Memorialul durerii cum făcea înainte Cântarea României”. Mi s-a părut atât de enormă vorba, încît am uitat-o pe loc. De altminteri, nici nu am crezut și, cum înainte de 1990 nu mă uitam la televizor, nu am știut dacă era adevărat sau nu. Zilele acestea mi-au fost puse sub ochi exemplare din programul de radio și televiziune de dinainte de ’90: 15 septembrie 1985 – 27 iunie 1989. Emisiunile semnate de Lucia Hossu poartă titlurile: Omagiul țării conducătorului iubit, Oameni ai crezului revoluționar, Eroi ai libertății și speranței, și, constant, Cântarea României. În timpul acesta, în care Lucia Hossu îl celebra pe “conducătorul iubit” și vorbea de “eroii libertății” (?!), Dumitru Iuga, actualul ei coleg de Consiliu, își petrecea cei șase ani de Aiud. […]
Ce-ar mai fi de adăugat la constatările de acum 15 ani ale dlui Liiceanu? Poate doar că versatilitatea și “lipsa de caracter” a Luciei Hossu Longin țin bine pasul cu vîrsta doamnei și nu pierd nici un prilej pentru a-și manifesta nocivitatea.
G. Liceescu
6 octombrie 1998
