După o zi de dat cu lopata la zăpadă m-am trezit cu o invitaţie „la o pastă”! Vino şi tu la Orlando! O gură de aer într-o sâmbătă seară e ca un pahar de vin primit pe un câmp părăsit. Fără preparative speciale, ca la o tacla de amici fără program, am bătut în cuie o întâlnire destul de târzie.Abia pe drum am aflat că Orlando este un restaurant din Hilton-Athenee Palace, chiar în buricul cultural al Bucureştilor. Probabil că asta explică şi acuta criză a locurilor de parcare. Maşini scumpe, mai toate ultimul model sau cap de serie, cu şoferi sau fără, cu ciorchini de ţigănci mascate dichisit în supraveghetoare, cu bluză tip şi geantă de încasat aglomerau piaţa ca în zilele de mare concert şi-i vămuiau pe toţi. Mahalagioaicele ciuguleau de la fiecare şofer dublul preţului pentru un bilet de parcare de pe vremea administraţiei Dalli. O fi vreo nuntă de becher sau de garoi întors de la ciordit prin Europa! Mai lipseau grâul aruncat peste miri şi florile întinse cu urarea „să-ţi trăiască franţuzoaica”. Nici vorbă! Hilton-Athenee Palace arăta ca la o petrecere din perioada interbelică. Doar cu alte rochii, alte tocuri şi coafuri, fără ţilindre şi fracuri, fără trăsuri şi cai împodobiţi.
În restaurant, atmosferă de biserică. Câte doi la o lumânare. Şi ospătari la papion, turnând şampania în nişte pahare lungi cât trompeta, din sticlă în două culori. Roşie pentru doamne, neagră cu vinişoare albe pentru muşterii. Pe acordurile unui cvartet de coarde abia am cutezat să-mi ridic privirea şi să-i caut pe autorii invitaţiei neinspirate. I-am zărit totuşi pe „ticăloşi” la o masă aşezată exact în mijlocul sălii.
– Iaca bem o şampanie de Ziua Îndrăgostiţilor, îmi zice în glumă prietenul meu cu invitaţia „la o pastă”. Toţi trei în pulovere, rupţi de ziua lungă şi proastă, arătam ca nişte rude sărace ajunse din greşeală la o nuntă de cârnăţari bogaţi. Picaserăm ca muştele în lapte la Valentine’s Day, zisă şi Ziua Îndrăgostiţilor. Adevărul este că în următoarele minute am surprins câteva priviri piezişe. Stricam atmosfera şi peisajul. Perechile acelea chiar se iubeau. Sau încercau să înfiripe ceva şi se temeau ca nu cumva un detaliu prozaic să spulbere începutul de vrajă. Aveau nevoie de sărbătoarea aceea scoasă din burtă ca să rămână sau să intre într-o stare de graţie. Ar fi trăit în acelaşi mod şi dacă ar fi fost sărbătoarea măceşului înflorit sau a pietroiului din mezozoic. Iar noi trei, ca nişte lupi bătrâni, mai mult cârpiţi cu piele tăbăcită, făceam băşcălie de orice. Unul, de ceremonial, celălalt, de o blondă, şi ultimul, de ospătarii cu morgă, gata să dubleze toate notele de plată!Noi eram partea din Caragiale rămasă de 120 de ani la Athenee, ei, eterna nevoie de dragoste provocată de o găselniţă comercială. Rochii lungi, umeri goi, lumânări aprinse, limbile străine ale expaţilor şi câte o românească şoptită cu ah şi vai, cu duioşie şi insinuări.
Chiar stricam atmosfera aceea de petale de trandafir şi sirop de zmeură. Aşa că am ridicat ancora şi am ieşit din Orlando.
– Bă, a zis pe trotuar cel mai mucalit dintre noi, eu nu mă pot învăţa să scriu după noile reguli ale Academiei. Poţi să mă pici cu ceară şi tot nu-mi vine!Necum să mă excit după un calendar al americanilor!
-Vezi, eşti un fraier, a zis celălalt. Ai putea măcar să-ţi impresionezi iubita!
Şi am plecat care încotro, oarecum furioşi pe noi înşine. Chiar nu eram în stare să ne prindem într-o siropăreală oferită la comanda unui cârciumar chiar priceput într-ale meseriei sale.
