Afacerea care a circulat multă vreme ca un tun dat de un aventurier arestat pentru droguri în Australia începe să arate altfel. Nu mai este nici aşa periculoasă pentru mediu, zic investitorii, şi aduce României nenumărate beneficii. Adică bani la buget, locuri de muncă bieţilor moţi, noi condiţii de viaţă pentru familiile lor şi nişte peisaje îngrijite cum n-au visat ei niciodată.
Ce mai, extragerea aurului de la Roşia Montană ar fi un fel de mega-pleaşcă picată pe capul românilor într-un moment de criză economică. Drama ar fi ca din teama de sărăcie ei să accepte acest proiect. Cu alte cuvinte, ajunşi la strânsoare, să spună un da hotărât la ceea ce trebuie să spună un nu categoric. Și pentru că suntem într-un moment potrivit pentru începerea proiectului, se lucrează intens la conturarea unei imagini favorabile pentru această operaţiune cu multe dedesubturi şi necunoscute. În primul rând, cu discreţie, se lucrează la influenţarea opiniei publice. Pe unde vrei şi pe unde nu, te trezeşti cu mesaje pozitive legate de proiectul Roşia Montană.
Chiar şi “România literară” este sponsorizată de aceeaşi companie Gold Corporation. Cu alte cuvinte, scriitorii români să aibă şi ei un mic avantaj din dispariţia lumii lui Agârbiceanu. Și să nu mai facă atâta pe patrioţii. Și “Clipa” lui Dinu Săraru are nevoie de o bomboană. Nu de alta, dar fără sprijinul proiectului din Apuseni, şi revistele literare s-ar duce naibii.
Dacă scrutaţi peisajul mediatic cu mai multă atenţie, descoperiţi că ne aflăm fie în faţa unei tăceri complicitare, sau, după caz şi după obraz, în faţa unor gogoşi umflate de cucoane care habar n-au despre ce vorbesc. Una-două şi te trezeşti că apar dezbateri despre utilitatea proiectului Roşia Montană. Și toată lumea, ca într-un cor al angajaţilor la Patriarhie sau la Gold Corporation, cântă binefacerile exploatării aurului de către canadieni, asta deşi mulţi şi multe n-au trecut niciodată dincolo de munţi, necum să ajungă şi prin Săcărâmb, Roşia Montană, Abrud, Câmpeni şi celelalte localităţi celebre ale Apusenilor.
Pentru ca presa să fie şi ea înţeleaptă şi îngăduitoare cu proiectul amintit, investitorii canadieni au aranjat o deplasare în Noua Zeelandă. De ce acolo, la capătul lumii? Pentru lămurirea definitivă a directorilor şi redactorilor-şefi de ziare şi reviste. Aceştia au fost purtaţi la capătul lumii într-una dintre cele mai scumpe excursii posibile pentru a admira locurile, peisajele şi pentru a vedea ce frumuseţe nebună paşte şi zona Munţilor Apuseni. Sigur, întorşi în ţară, jurnaliştii plimbaţi până dincolo de Australia nu trebuiau să scrie despre eficienţa şi puritatea proiectului. Era suficient să-şi ţină gura şi să nu dea drumul unor articole despre absurdul întoarcerii pe dos a subsolului Roşiei Montane, despre riscurile şi ameninţările la adresa mediului, despre consecinţele asupra unui univers etnografic inegalabil. Sau despre efectele asupra relicvelor istoriei străvechi a romanilor. Dacă revistele literare au primit sponsorizări, dacă directorii de ziare au fost plimbaţi pe glob, mi-e lesne să mă întreb oare ce beneficii ar putea avea Guvernul din faptul că a introdus operaţiunea în programul de guvernare? Sau guvernanţii! Doar miliardele care intră în sistem şi irigă neputincioasa noastră economie?
Când lucram la “Evenimentul zilei” am scris de mai multe ori despre acest proiect. Și totdeauna împotrivă. Evident, am primit şi eu o invitaţie în Canada pentru a mă convinge de frumuseţea şi binefacerile mega-investiţiei în exploatarea aurului. Atunci moţii primeau case şi slujbe. Mai apoi s-a ajuns la argumentul celor două-trei miliarde care vor intra în economie. Evident, nici atunci şi nici acum nu se suflă o vorbă de sumele modeste, aproape insignifiante, care revin statului român din redevenţe. Nişte mărunţiş dintr-o comoară!Mai mult, nimeni nu zice nimic de valoarea zăcământului în condiţiile noilor preţuri ale aurului. E vorba de preţurile servite de cei interesaţi, nu de cele estimate de experţi sau de firme de audit.
Acum se discută deja de aur în valoare de peste 10 miliarde de euro. Adică despre cel mai mare tun financiar care poate fi dat în Europa de Est. Pe care noi trebuie să-l înghiţim ca pe o operă de binefacere economică. Iar cei care ar putea fi împotrivă se aleg cu sponsorizări, cu călătorii sau, dacă nu, cu ameninţări.
Bref, nu vă mai miraţi dacă pe micile ecrane întâlniţi vânzători de braşoave. Au fost în plimbări, au încasat publicitate sau vor vizita alte locuri frumoase de pe planetă.
Aurul nu străluceşte niciodată de pomană!
Post Scriptum: Pentru cei care nu mă înţeleg, fac precizarea că mama mea s-a născut în Apuseni, iar eu am petrecut o parte a copilăriei mele nu departe de locurile pe care marea finanţă din SUA și Canada vrea să le cearnă pentru a scoate preţiosul metal. Adică banii. Pentru toţi cei care susţin proiectul (unii din totală inconştienţă!), Apusenii sunt doar nişte cartofi sau nişte bolovani. Sau nişte munţi care pot fi raşi fără nici o problemă!
