Pe neaşteptate s-a născut o dezbatere profesională. Cine e de vină pentru situaţia presei scrise din România?Un cronicar de media lasă să se înţeleagă că o anume răspundere ar sta şi pe umerii generaţiei de 40 de ani. Ba pe alocuri se strecoară şi aluzia că generaţia celor de 40 de ani ar fi ratat preluarea ştafetei. Dacă am privi lucrurile cu ţâfnă, ele s-ar vedea destul de simplu.Generaţia mea poartă stigmatul, responsabilitatea etc. pentru că a trăit în comunism, iar generaţia de 40 de ani a ratat pentru că n-a făcut minuni. Cum nu se poate mai simplist. Şi enervant, în acelaşi timp. De fapt, discuţia n-are distanţă de subiect. E mai degrabă înghesuită şi puţin nervoasă, semănând cu acele flecăreli nesfârşite purtate la o bere şi care se încheie la plecarea acasă exact cu enunţurile formulate la deschidere. Aşa că fiecare se duce acasă cu părerea cu care a venit. Adevărul este că privind un fenomen doar de la distanţa câtorva schimbări, chiar riscăm să nu vedem nimic. Şi să ne pierdem vremea.
Generaţia de 40 de ani n-a ratat nimic. Nici n-a câştigat o bătălie istorică şi încă nu se poate spune că a pierdut una importantă. Poate că a ratat doar şansa acţionariatului. Cei care am continuat să facem jurnalistică şi după 1990 am avut norocul unui alt început, inclusiv economic. Asta n-au putut repeta cei care ne-au urmat (deşi mulţi dintre ei şi-ar fi dorit-o!). Asta poate fi şi motivul unui resentiment uşor de sesizat la cei care încearcă o periodizare. Succesul de acţionariat s-a despărţit repede de cel jurnalistic.
Cele mai multe ziare au trecut în proprietatea marilor (sau altor) companii. Iar pe piaţă a început căutarea performanţelor profesionale separat de cele manageriale. N-a visat generaţia 40 o despărţire netă a jurnalisticii de acţionariat? N-a incriminat ea de nenumărate ori suprapunerea (deşi ea avea o explicaţie logică prin felul în care au trecut lucrurile de la comunism la democraţie)?
Generaţia 40 nu poate fi acuzată că ar fi ratat ceva atâta vreme cât ea n-a încheiat ceva. Abia se află în plină încercare. Joacă piesa modernizării presei. Operaţiunea de trecere de la print la Internet se află în plină derulare. Nu ştim cine a pierdut şi cine a ratat. Rezultatele ar avea o anume relevanţă doar de la distanţa câtorva decenii.
Tot de la o anume distanţă am putea vedea dacă o generaţie sau alta a ratat în încercarea de a sluji nevoilor societăţii din respectiva perioadă. Mi-e teamă să mă pronunţ în legătură cu ce se petrece acum. Adică în ce măsură presa de azi electronico-printată serveşte nevoile societăţii româneşti. Putem discuta însă peste câţiva ani. În ce mă priveşte, am destule motive să cred că după 1990, în ciuda unor greşeli evidente, n-am ratat la acest capitol.
Mai rămâne de discutat un lucru. Scriitura. Şi aici e necesară distanţa timpului. La 40 de ani nu se poate spune nimic despre scrisul cuiva. Abia începe să aibă expresie şi profunzime. Cei care se cred campionii presei de azi (pe net sau pe print) sunt încă departe de un stil. Unii nu-l vor avea niciodată. Nu pot lega două cuvinte ne-plictisite unul de altul pentru a scoate o formulare expresivă.
N-aş vrea să dau exemple, mai ales că la acest capitol nu poţi spune despre cineva că a ratat nici după ce a pus definitiv stiloul în cui. Şi cu îngăduinţa tuturor celor care se cred deja afirmaţi, fac precizarea că, în materie de scriitură, nu există jurnalişti tineri sau bătrâni. O asemenea formulare seamănă cu grosolănia reporteriţelor care transmit de la accidente spunând „bătrâna a fost lovită”.
Caragiale, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza deşi sunt ieşiţi din competiţie o conduc de la distanţă!
