Free Ex Report, Raportul anual despre libertatea presei în România, publicat de Agenţia de monitorizare a presei, îmi rezervă un mic capitol la pag. 36. ONG-ul lui Mircea Toma mă acuză de „cenzură”. Două dintre persoanele care au redactat raportul îmi sunt extrem de cunoscute.
Este vorba de Mircea Toma şi Ştefan Cândea. Pe ultimul l-am angajat în presă, l-am trimis chiar la o bursă profesională de câteva luni în Germania, la Deutsche Welle (şi cu sprijinul lui Emil Hurezeanu), după care, la puţin timp de la întoarcere, a început o aprigă campanie de înjurături la adresa subsemnatului. Nu am idee unde lucrează în acest moment. Ştiu doar că se ocupă şi cu un soi de ghidărit, cu traducere şi documentări pentru ziariştii străini care trec prin România.
De ce am zăbovit puţin asupra autorilor raportului? Pentru că este vorba de doi oameni care nu sunt căzuţi din lună. Au oarece legătură cu presa. Mai mică sau mai mare, după cum socoate fiecare cititor. Asta i-ar fi obligat măcar pe cei doi să cunoască exact sensul cuvântului „cenzură”. Pentru o discuţie în legătură cu cazul incriminat de ei în Raport reproduc întâi semnificaţia cuvântului după o sursă mai serioasă decât cea de pe holurile asociaţiei păstorite de Mircea Toma:
„Cenzură – 1. control prealabil exercitat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radio televiziune și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control. 2. Demnitatea, funcția de cenzor în vechea Romă. – din latinescul CENSURA, FR. CENSURE” (DEX, UNIVERS ENCICLOPEDIC, 1998).
Aşadar, în cazul cenzurii, controlul asupra presei este exercitat de un organ al statului. Prin intermediul acestuia, statul (de regulă totalitar) limitează libertatea de exprimare. Utilizarea sau neutilizarea unui articol de presă, reducerea sau restituirea lui pentru completare sau îmbunătăţire ţin de o activitate profesională obişnuită în orice redacţie. Cei doi ştiu destul de bine un asemenea lucru. Măcar Ştefan Cândea.
Cât a lucrat la „Evenimentul zilei” a primit să refacă zeci de articole. Dacă nu zeci, oricum, cam tot atâtea câte cărţi a citit. E drept că erau materiale dificile şi nici nu le putea scoate la capăt de unul singur. Şi el, şi Mircea Toma ştiu foarte bine procesul de realizare a unei publicaţii. Ce taie sau ce refuză un responsabil de număr, un şef de secţie sau un redactor-şef nu ţine de cenzură decât printr-o forţare amatoricească a termenului. Sau printr-o utilizare într-o discuţie de cafenea. Nici măcar refuzul publicării unui articol sau difuzării unei emisiuni de către un patron nu poate fi inclus foarte uşor la un asemenea capitol.
Ar trebui să fie o operaţiune repetată, vizând criterii politice, religioase sau alte libertăţi fundamentale ale omului. Mai simplu. Un exemplu: respingerea de la publicare în „Jurnalul Naţional” a unui articol acuzator despre Dan Voiculescu de către redactorul-şef sau de Camelia Voiculescu nu prea poate fi socotită cenzură. Sau ar putea fi doar în măsura în care acceptăm că este şi o mitocănie de angajat! Abia în momentul în care familia Voiculescu ar interzice unul sau mai multe articole despre, să zicem, condiţia ţiganilor din România, abia atunci am putea vorbi despre un soi de cenzură.
Subiectul „Raportului” Toma-Cândea-Ganea-Dan Duca (câteodată şi sfătuitor PDL sau prezidenţial) mă priveşte pentru că este singura dată în viaţă când am fost acuzat de cenzură. Precizez pentru necunoscători că, în accepţiunea mea, vinovăţia de cenzură în presă este egală cu crima din viaţa de toate zilele. Pentru ce mi s-a adus o asemenea acuzaţie? Pentru că am cerut scoaterea de pe site-ul ziarului Cotidianul (cel pe care citiţi aceste rânduri) a unui articol acuzator despre Petru Romoşan, scris de Mirela Corlăţan.
De precizat câteva lucruri. Articolul se afla în redacţie de mai multă vreme, săptămâni sau luni, şi a fost urcat pe site fără acordul meu, la câteva ore după ce fusesem numit directorul editorial al publicaţiei. Singura raţiune pentru ”mişcarea” respectivă venea din relaţia mea de prietenie cu Petru Romoşan. Când am văzut articolul pe ecranul calculatorului mi-au fost suficiente câteva secunde ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Că este parţial, documentat superficial şi că se derulează o lucrătură românească. Nu era greu de observat că este vorba de încă un text după rigorile jurnalistice (de cele mai multe ori umorale) ale Mirelei Corlăţan. Şi am decis amânarea textului pentru câteva zile.
Ştiam că articolul este parţial şi că îşi propunea o execuţie publică a lui Romoşan, fără să includă şi punctul acestuia de vedere. E drept că autoarea îl solicitase telefonic în stilul „ce aveţi de declarat despre”, iar Petru Romoşan o cam „scărmănase” cu vârf şi îndesat. Dar şi dacă Mirela Corlăţan ar fi lucrat la SIE sau la SRI, la CNSAS sau chiar la Preşedinţie, tot nu l-ar fi putut obliga pe Romoşan să răspundă unei atitudini inchizitoriale, de utecist american, hotărât doar să condamne vehement, şi nu să înţeleagă o întâmplare din trecut. Era vorba despre o poveste pe care o cunoşteam destul de bine şi care nu putea fi tratată cu tocurile pantofilor de cucoană isterizată.
Am precizat pentru toată redacţia că în câteva zile vom relua subiectul, dar complex, echilibrat şi cu mai puţină vehemenţă proletară. Degeaba! În câteva minute a fost alarmată toată suflarea îndrăgostită de Traian Băsescu, acel pluton de intelectuali şi sfertodocţi care l-au dus pe preşedintele României la starea de inconştienţă de astăzi. Cuibul călduţ al lăudătorilor şi pupincuriştilor prezidenţiali era ameninţat de cineva din afară! Mirela Corlăţan, în loc să întrebe de completările necesare publicării textului, a dat fuga la tele şi pe net, probabil a raportat şi şefilor ei, şi aşa s-au creat premisele unui scandal de presă din care cei trei autori ai „Raportului” au scos un caz românesc de cenzură.
La câteva zile de la incident am reluat integral textul miorlăitei noastre colege (spunându-i că după aceasta devine şi fostă colegă, ceea ce s-a şi întâmplat!) împreună cu un mare interviu cu editorul Petru Romoşan şi cu o încercare de explicare a cazului. Mai precizez că în ciuda dosarului întocmit de CNSAS (Romoşan susţine că nu a dat niciodată un raport sau o notă la Securitate) nu există încă o decizie de instanţă în acest dosar complicat. Şi încă o precizare. Mirela Corlăţan a fost (şi este ) alimentată cu nenumărate documente personale sau de familie despre diverşi oameni, fapt petrecut şi în cazul Romoşan.
Mai trebuie spus că Petru Romoşan a fost şi este cunoscut lumii literare şi pentru adversitatea sa egală şi intensă cu poetul Mircea Dinescu (mai nou şi cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu). După „incident”, jurnalistă cu morală şi principii, Mirela Corlăţan a intrat în concediu de odihnă şi de boală şi, mai apoi, a plecat la „Evenimentul zilei”.
Cine citeşte presa a putut parcurge şi inchiziţiile democratice din acest ziar. Una dintre ele se referă la Adrian Marino, în cuprinsul căreia nemiloasa vânătoare de colaboratori ai Securităţii a publicat sub semnătură proprie una dintre cele mai odioase acuzaţii posibile. Ea spune despre celebrul om de cultură, în stilul anilor ’50, că “O vreme, se pare, a oferit fără remuşcări informaţii despre Noel Bernard, Emil şi Vlad Georgescu, după desele sale vizite la München” („Evenimentul zilei”).
O jurnalistă folosită cu insistenţă de un grup literar şi de interese, de liota de intelectuali pupincurişti din preajma lui Traian Băsescu a încercat să-l îngroape şi pe Adrian Marino cu un scârbos „se pare”.
O întâlnire profesională cu „părelnica” jurnalistă Mirela Corlăţan m-a dus într-un incident din care m-am ales cu acuzaţia de cenzură. Pusă de o asociaţie de tip gaşcă şi de nişte oameni care au luat lucrurile de-a valma, fără să mă întrebe nimic, nu cred că are cine ştie ce greutate. Totuşi, am explicat-o şi o neg. Cât îi priveşte pe autorii „Raportului”, jurnalişti cu reacţii de propagandişti vopsiţi, nu-mi rămâne decât să le transmit urările mele de bine şi de ploaie caldă de vară!
