„Este ca şi cum te-ai lupta cu nisipul. Nicio forţă din lume nu îi poate învinge pe afgani.” Azi, când alţi doi militari români au murit în Afganistan, mi-am amintit aceste cuvinte spuse de un veteran sovietic la o manifestare prin care se marcau două decenii de la retragerea deloc glorioasă a Armatei Roşii din respectiva ţară asiatică – 15 februarie 1989. Acest militar luptase ani buni în Afganistan şi avusese noroc, întrucât 15.000 de colegi de-ai săi trimişi acolo în decembrie 1979 de liderul aventurier de la Kremlin, Leonid Brejnev, muriseră. Mai mult, veteranul sovietic explica dârzenia ieşită din comun a afganilor arătând că „ei îşi apără pământul lor sfânt, nu contează cine este pe teritoriul lor şi motivul pe care l-a invocat pentru acest gest, el fiind pentru ei tot duşman”. „Cu cât sunt mai multe trupe străine pe teritoriul lor, cu atât apar mai multe puncte de rezistenţă”, declara el, după care amintea că, atunci când a trimis trupele sovietice în Afganistan, Brejnev spunea că ele vor rămâne acolo şase luni. S-au întors acasă însă după un deceniu, cu coada între picioare, cu victime numeroase, cu companii întregi decimate şi cu foarte mulţi militari răniţi ori cu traume psihice. Pe scurt, Armata Roşie, altfel glorificată mereu de Kremlin, a fost înfrântă, chiar ruşinos.
În mod paradoxal, acest succes al afganilor a avut şi un efect pervers, materializat prin ascensiunea talibanilor la putere, prin avântul mişcării teroriste Al-Qaida şi prin propulsarea lui Osama bin Laden în prim-planul politicii mondiale. Să ne explicăm. În perioada luptelor împotriva trupelor sovietice şi a celor guvernamentale, în rândul gherilei au acţionat şi 100.000 de pakistanezi, apoi au venit tot felul de luptători din diverse ţări arabe şi musulmane, care au fost atraşi prin mijloace religioase şi prin mirajul consistentelor sume puse la dispoziţie de Arabia Saudită, SUA, Pakistan şi alte ţări occidentale, precum Marea Britanie, dar şi de R.P. Chineză, aflată atunci în mari dispute cu URSS. Ne place să recunoaştem ori nu, acea perioadă a fost una în care militanţi ai Al-Qaida s-au călit şi s-au şcolit chiar pe front, s-au înmulţit şi au fost dotaţi din belşug cu armament – american, în primul rând -, care le-a mai şi rămas după 1989, ei folosindu-l din plin în preluarea puterii de către talibani şi, ulterior, chiar împotriva trupelor SUA! Mă refer aici mai ales la foarte eficientele rachete Stinger. Regimul talibanilor a coborât Afganistanul în perioada medievală, a propulsat fundamentalismul islamic la nivel global şi a făcut din terorism un flagel mondial. Dovada este faptul că până şi SUA au fost lovite acasă, demonstrându-li-se vulnerabilitatea. Când, la sfârşitul lui 2001, preşedintele George W. Bush a declanşat războiul împotriva terorismului, invadând Afganistanul, consilierii lui au luat în calcul orice, dar nu şi lecţia, pe cât de dură, pe atât de tragică, primită de sovietici în acelaşi Afganistan. Şi asta împotriva oricărei justificări care stă la baza unei atare intervenţii militare pe un teritoriu străin. Aşa se face că, între timp, SUA au consemnat cel mai lung război în care se află din istoria lor, iar la faţa locului, situaţia este pe zi ce trece tot mai grea pentru trupele străine. Dovadă sunt victimele înregistrate în serie în rândul militarilor NATO trimişi în Afganistan, între care, azi, 1 octombrie, s-au consemnat alţi doi militari români. Până acum au decedat 17 militari români.
Să recunoaştem, este un context foarte greu. Tocmai de aceea, pentru preşedintele Băsescu, lecţia afgană ar fi trebuit să înceapă cu evaluarea lui minuţioasă şi lucidă. Cât despre dotarea militarilor pe care ţara îi are sub drapelul său pe acel front, trebuie s-o repetăm cu jenă că este absolut jalnică. Ce este cinic e faptul că şi guvernanţii noştri recunosc public acest lucru, după care adaugă, la fel de cinic, ca asta este situaţia şi că nu au ce face. Adică să trimită la moarte fiii ţării. Tot felul de mahări de la institute firoscoase, precum cel de prevenire a… conflictelor, se perindă pe la televiziuni şi spun senini că, în Afganistan, trupele române sunt în zone foarte dure, dar că, în schimb, România este printre puţinele state NATO ce au militari în Afganistan, dar care nu sunt implicate DELOC în acţiuni de reconstrucţie. Cu alte cuvinte, unii sunt cu jertfele, iar alţii cu caşcavalul!
Spunând acestea, să ne amintim şi de lecţia somaleză pe care au primit-o SUA prin 1993-1994. În 1993, ONU lansase în această ţară din cornul Africii operaţiunea „Restabilirea Speranţei”, iar trupele americane sosiseră pentru a ajuta la eliminarea foametei. BBC relata atunci că, pe ţărm, erau atâtea camere de luat vederi încât reflectoarele i-au orbit pe puşcaşii marini care debarcau. Dar, în 1993, operaţiunea a început să deraieze. Camerele de luat vederi filmau însă în continuare şi telespectatorii puteau vedea imagini cu elicoptere americane de ultimul tip doborâte din zbor şi cadavrul unui soldat american târât pe străzile capitalei, Mogadiscio. Ulterior s-au văzut chiar imagini în care nişte indivizi îmbrăcaţi sumar şi desculţi trăgeau cu un fel de flinte împotriva unor soldaţi superdotaţi şi a amintitelor elicoptere ultramoderne, iar uneori o făceau cu succes deloc neglijabil. Ca urmare, în SUA starea de spirit s-a schimbat radical, iar la începutul anului 1994, trupele au fost readuse acasă de preşedintele Bill Clinton, care-şi preluase funcţia la 20 ianuarie 1993.
Aventura somaleză se încheia destul de rău pentru Washington, drept care mulţi au reamintit atunci lecţia afgană dată sovieticilor, pe care, ulterior, însuşi marele licurici şi locotenenţii săi de circumstanţă, precum Traian Băsescu, au ignorat-o, inconştienţi.
