Din nou, Domingo
Placido Domingo poate fi regăsit la “Staatsoper Wien” în rolul titular din “Simone Boccanegra”, abordat de el la Berlin în 2009, reluat apoi la New York, Milano şi Londra. Înregistrarea acestor spectacole a apărut pe un număr mare de DVD-uri, care au dat o imagine a spectacolului încă dinainte de intrarea lui în scenă. Spectatorii se întrebau dacă solistul va fi într-o formă nu chiar grozavă, cum s-a întâmplat la “MET”, sau excelentă ca la “Scala”. Timbrul vocii lui, care a rămas imediat recognoscibil având încă sonorităţi de tenor, va avea oare capacitatea de a aborda curbele grave ale rolului? Aprecierile au balansat între cele două întrebări de-a lungul întregii seri. Duetul dintre tată şi fiică, respectiv dintre Domingo şi Amelia Grimaldi, din pimul act, cu sublimul diminuendo din final, ce se constituie într-un vârf teatral, a fost relativ tern. Odată cu moartea tulburătoare a Dogelui, a cărui voce şopteşte numele Mariei, legendara prezenţă dramatică a artistului a spulberat criteriile aprecierii. Ea a justificat pe deplin calitatea serii.
Producţia lui Peter Stein, cea de pe DVD-ul difuzat de TDK, a fost înregistrată la Viena în 2007, alături de Daniele Gatti cu geometria sa riguroasă. Decorul este redus la cea mai simplă expresie, marea încremenită pe ecranul din fundalul scenei. Costumele semnate de Moidele Bickel încălzesc din fericire această epură neo-brechtiană.
Michele Pertusi, în rolul Andrea, este uman fără să se ridice totuşi la înălţimea marii muzici verdiene. Pietro este interpretat de românul Dan Paul Dumitrescu, care a fost răsplătit cu aplauze. Paolo Albiani interpretat de Marco Caria a avut nevoie de timp pentru a scăpa de accentele timorate, iar tenorul Roberto De Biasio asigură un relief particular rolului Gabriele Adorno. Lituaniana Maija Kovalevska a încântat publicul prin vocea sa amplă de soprană lirică şi prin ţinuta portretizând excelent profilul elegiac şi feciorelnic al eroinei.
La pupitru, Evelino Pido. Orchestra a fost perfectă, strunită cu o eleganţă extraordinară, cât să se audă totul, orice mezza voce, orice şoaptă, dar existând totuşi, trăindu-şi viaţa unei partituri războinice în preludiul actului III sau în viziunea shakespeariană a tabloului lui Boito, din sala de consiliu a Dogelui.
„Radamisto”, o lectură de înaltă clasă
Radamisto pe scena de la Theater an der Wien
„Radamisto” nu face parte dintre operele populare compuse de George Frideric Haendel. Iar libretul lui Nicola Francesco Haym, bazat pe „L’amor tirannico, o Zenobia” de Domenico Lalli şi „Zenobia” de Matteo Noris, este destul de inconsistent. Noua montare cu „Radamisto” de la Theater an der Wien suscită multe comentarii.
A fost prima operă a lui Haendel compusă pentru „Royal Academy of Music”.Haendel însuşi nu a fost convins de acest nod de încurcături dramatice, aşa încât opera sa a fost refăcută de patru ori. Vincent Boussard a adăugat şi mai multă confuzie, propunând o punere în scenă de o extremă austeritate, într-un decor impersonal, creat de Vincent Lemaire, un vast spaţiu, dominat de negru, cu trei deschideri ce păreau uşi de ascensor.
În schimb, splendide au fost costumele create de Christian Lacroix, evocând personajele feminine ale pictorului olandez Pieter de Hooch, cu savantele lor pliseuri şi mătăsuri, cu stofele princiare. Nu există, la drept vorbind, o acţiune. Cântăreţii intră şi ies, se urmează unul pe celălalt în timp ce pe pereţii negri se profilează imaginile unor peşti ce se rotesc într-un imens acvariu.
După cum remarcă Eric Pousaze, „făcând aluzie la Freud şi la interpretările sale legate de visuri, Vincent Boussard transformă scena într-un peisaj psihologic, variind în funcţie de stările sufleteşti ale personajelor, al căror joc dramatic, de fapt, nu încearcă să-l conducă în niciun fel. O masă este un simbol al hranei, un peşte evocă pulsiunile sexuale, o umbrelă, puterea monarhiei care protejează, dar îşi şi încarcerează supuşii”.
Jeremy Ovenden, Patricia Bardon şi Floria Boesch în Radamisto
În final, o suită de imagini incoerente care nu au nicio legătură cu structura muzicală. Dirijorul René Jacobs propune o lectură de înaltă clasă dramatică a Operei cu complicitatea instrumentiştilor virtuozi de la „Freiburger Barockorchester”, cu sublinieri puternice între ariile războinice şi lamentaţiile amoroase.
Un acces brusc de gripă l-a împiedicat pe David Daniels să interpreteze rolul titular, care de această dată a fost întrupat de tânărul contra-tenor britanic Rupert Entincknap. Vocea sa strălucitoare, bogată a sunat minunat în momentele de bravură, dar i-au lipsit nuanţele în ariile de dragoste, unde în registrul grav n-a reuşit să treacă rampa.
Florian Boesch a făcut din tiranul Tiridate o figură aproape comică, cu un comportament marcat de ticuri. Vocea sa amplă şi suplă i-a permis să traverseze fără probleme rolul. Tenorul cu voce caldă Jeremy Ovenden şi baritonul Fulvio Bettini, de bine, de rău, s-au înscris în partitura haendeliană. Sophie Karthäuser a realizat o Polisena adevărată, cu accente superbe în pasajele de virtuozitate. Patricia Bardon împrumută Zenobiei o voce bogată şi gravă în sonorităţi, atacând cu uşurinţă şi acutele. Mezzosoprana irlandeză a reuşit personajul cel mai mişcător al acestui spectacol.
