Un Raport al Curţii de Conturi cu privire la cheltuielile ICR-ului din perioada patapieviceană (ca să nu zic patapievicioasă) dezvăluie cheltuieli exorbitante făcute de instituţia de propagandă băsistă în străinătate tocmai în acest scop, dar şi al tămâierii vajnicilor săi susţinători, intelectuali de renume mondial – mai ceva ca Lenuţa de altădată! –, Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, însuşi pata sau metafizicianul său şef, pe numele lui mai mici Horia şi Roman. Pentru un articol laudativ în „El País” (sau, la rigoare, chiar „New York Times”) se plăteau 100.000 de dolari, un miliard de lei vechi fiind plătiţi doar pentru augustul personaj Vladimir de la Tismana, adus de marinarul naţional în ţară ca să condamne, cu nu ştiu ce fel de mânie – având în vedere propria-i descendenţă şi evoluţie –, tocmai crimele regimului de pe urma căruia profitase din plin. Ca tot românul, ce mai!
Faptele au fost prezentate de Oana Stancu, a cărei credibilitate nu o pun la îndoială nici măcar cei care au ameninţat-o, foarte recent, cu moartea. Şi, desigur, pe acelaşi mult hulit post TV împotriva căruia s-a organizat chiar un miting de către partidul băsist (se putea altfel?), PMP, indignat fiind de lăturile aruncate în creştetul lui Andrei Pleşu de către marele său amic Mihai Gâdea. Că lăturile s-au aruncat şi dintr-o parte şi din alta se pare că nu i-a interesat pe organizatori, pe care nu i-a impresionat nici faptul că primul care-a făcut-o a fost chiar Băsescu, şeful lor, ce s-a dedat şi la un abject şantaj împotriva fostului său consilier, ameninţându-l cu dezvăluiri asupra unor lucruri pe care doar el le cunoaşte (nu că nu le-am fi dibuit şi noi, pe ici-colo!), în calitate de stăpân al dosarelor.
Arătarea pisicii fiind cu folos, Pleşu s-a cuminţit instantaneu, nemaiatacând augusta persoană şi îndreptându-şi întreg patosul justiţiar împotriva duşmanilor din mass-media ai celui ce-i pusese călcâiul pe grumaz, câştigul imediat fiind binecunoscuta aplicare a batistei pe ţambal de către cel care-l atenţionase atât de grijuliu în privinţa propriilor lui pete dintr-un trecut nu foarte îndepărtat.
Cam acesta ar fi climatul moral în care se desfăşoară viaţa noastră culturală, că de aceea politică, ce să mai spunem… Ne-am plictisit să-l tot povestim pe Ponta, care, după ce-a dat ţara pe mâna UDMR-ului, moare mai nou de grija resuscitării USL, aruncând în dreapta şi stânga momele pentru liberalii mai slabi de îngeri, ca să vină cât mai mulţi la duiosu-i sân părintesc. Totul pe fondul crizei din Ucraina, care ne ameninţă şi pe noi din plin, cu toate asigurările băsiste că am fi, vezi Doamne, intangibili în faţa colosului rusesc şi a politicii sale de sorginte stalinistă, învăţată şi de Hitler cândva, la vremea lui. Că Adolf de-atunci s-a transformat în Volodea cel de-acum nici că ne pasă, nu doar nouă, dar nici măcar lui ditamai Obama sau coanei Merkel, mai megieşă cu noi. Interesul general ţine, ca de obicei, de afacerile mai mult sau mai puţin bănoase şi lunecoase cu imperiul de răsărit, mai răsărit şi el chiar decât am putea sau am vrea noi a crede, economic vorbind, dar, în primul rând, militar.
Tot ansamblul politicii internaţionale e un joc care ne depăşeşte şi în care nu avem nici cel mai mic cuvânt de spus, cum de altfel nu au nici alţii mai ceva decât noi, ca francezii, de exemplu, care sunt şi ei îmbârligaţi în fel de fel de contracte cu ţara ce se încalţă tot mai des în cizme cazone şi-şi pune bigudiuri electronice pe chelia Conducătorului. A crede că Rusia se va mulţumi cu Crimeea e o dulce copilărie, un infantilism cu care, pe lângă Băsescu, se încununează tot Occidentul, cu liderii săi cu tot. Jumătatea estică a Ucrainei e ca şi pierdută, dar nici Republica Moldova cu a sa Transnistrie, păguboasă pentru noi, nu se simte prea bine. Integritatea Ucrainei a fost garantată şi răsgarantată, însă de toate garanţiile s-a ales praful.
Cineva a dezgropat securea războiului, deşi o ţine încă, în mare parte, ascunsă. Iar gogomanii din noi, sau dintre noi, sunt gata de jubileu… Nu al lui Carol I, ca pe vremea lu Caragiale, desigur. Dar mai contează al cui?
