Retragerea lui Crin Antonescu din toate funcţiile pe care le-a deţinut şi, finis coronat opus, renunţarea la candidatura pentru alegerile prezidenţiale au aruncat PNL-ul într-un haos cum n-a mai cunoscut vreodată în toată istoria sa. Convins că lasă partidul pe mâini bune, ale lui Klaus Johannis, primarele de Sibii, Crin se mai mângâia probabil cu gândul că-i vor rămâne prezidenţialele, care, odată câştigate, îl vor readuce în fruntea naţiei. Asta pentru că, rămânând neamţul ca interimar la conducere, congresul partidului la care putea fi numit un alt candidat ar fi urmat a avea loc abia peste vreo şase luni, jocurile urmând să fi fost făcute deja, la data respectivă. Cu o lovitură de maestru însă, Klaus l-a doborât pe Crin anunţându-şi el însuşi demisia, lucru care a făcut posibilă devansarea întrunirii liberale într-un moment care să-i asigure lui însuşi poziţionarea la mult aşteptatul scrutin.
Pe bună dreptate, aş zice, lumea a început să mârâie şi să bombăne, suspectându-l pe campionul proverbial al onestităţii – dreasă cu damfuri şi alifii prusace – de conspiraţie. Însuşi Crin a lăsat să-i scape printre dinţi câteva vorbe, deloc dulci, la adresa lui şi a altor câţiva.
În momentul de faţă, par a se limpezi unele amănunte şi în privinţa marii speranţe a întregului nat, cum că Ponta ar urma să aibă un adversar onest şi redutabil în luna noiembrie. Tarabele justiţiei colcăie de dosare şi dosăraşe construite pe, zice-se, probe irefutabile privind oneroase afaceri imobiliare ale neamţului. Aşa încât liberalii vor putea alege să piardă alegerile prezidenţiale pe mâna lor, cu liberalul autentic Antonescu adică, şi nu pe mâna unul liberal de strânsură, cum este Johannis.
În prezent, ne întrebăm cu toţii prin ce miracol a ajuns acest personaj într-o asemenea poziţie şi, mai ales, în ce măsură îndreptăţeşte el atâtea speranţe. Cele două chestiuni fiind strâns legate, nu strică o examinare mai de aproape. O veche vorbă românească ne spune că la o maşinărie cât de cât complicată e necesară o mână de neamţ. Corect, atunci când suntem în lumea tehnicii, unde nemţii sunt, sau erau cândva, singurii meşteri capabili a face orice asemenea mecanism să funcţioneze. Nici onestitate nu le trebuia pentru aşa ceva, fiindu-le suficientă competenţa, necontestată de nimeni. În jocurile istoriei, însă, nemţii tocmai de onestitate nu au dat dovezi eclatante, aşa încât mitul neamţului providenţial nu ar avea ce să caute în politica românească.
Există aici, în toată povestea cu prezidenţialele liberale, lucruri care se leagă într-o logică ce foarte cu greu nu ne sare în ochi, de la prima privire. Aproape toate demisiile lui Crin se leagă de momentul vizitei sale în Statele Unite, acolo unde, brusc, l-a împins dragostea lui fierbinte pentru Departamentul de Stat, singurul lucru de care, potrivit unei declaraţii mai vechi, se temea. Este, de fapt, vizita care a pus capăt, cel puţin pentru un timp, oricărei ambiţii politice în ce îl priveşte. Toate mişcările făcute concomitent cu aceste acte de cedare i-au servit de minune lui Klaus, propulsat rapid pe prima poziţie, în toate domeniile. Agreat – şi dorit! – nu doar de germanii de acelaşi sânge cu el, inclusiv de doamna Merkel, omul este văzut şi la Washington drept succesorul ideal al lui Băsescu, având în vedere o prezumată obedienţă a lui faţă de neamuri şi chiar licuricii mai mari şi mai zemoşi.
Din păcate însă pentru el, sondajele nu îl dau nici pe departe câştigător în confruntarea cu Ponta. Cu atât mai puţin dosarele penale în pregătire, cărora Băsescu, în subteran cel mai bun amic al şefului PSD, e gata oricând să le dea drumul prin obedientul său DNA, pregătite să-i explodeze în faţă omului-panzer când i-o fi lumea mai dragă.
Aşa încât orice liberal cu scaun la cap nu poate să nu se gândească la Crin Antonescu precum la Sfânta Fecioară, ultima şansă, în definitiv, ca PNL-ul să câştige sau să piară, dar să nu se predea, precum vestita gardă imperială la Waterloo.
Dar pentru asta liberalii mai au nevoie şi de ceva materie primă în instalaţie, cum s-ar spune. Sau măcar de o picătură de demnitate.
