Legitimări eșuate

Democrația luată la propriu, ca putere a poporului – cu alegeri libere, pluralism politic, tripartiția puterilor, suveranitatea parlamentului –, are nevoie de instituții și de resurse culturale. Pot exista instituții ale democrației, dar fără democrație. Deja Hegel socotea că o „centură“ culturală este necesară într-o comunitate pentru ca democrația să subziste. Altfel, forțe eliberate – indivizi nepregătiți ajunși să conducă sau grupuri de profitori – pot să o  distrugă. Extraordinarul jurist Ernst-Wolfgang Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, 1991) a reluat ideea, iar în celebra dezbatere Habermas-Ratzinger (Dialectica secularizării, Apostrof, Cluj-Napoca, 2005), aceasta a fost premisa. Preopinenții au vorbit despre trecerea la „societatea postseculară“, în care comportamentele se  motivează și prin valori.  Aceasta implică, juridic, reinterogarea legitimării.

Într-un studiu vestit (Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft, 1922), Max Weber, căruia îi datorăm deschiderea dezbaterii, a echivalat legitimarea cu „motive de justificare a supunerii (Motiven der Fügsamkeit)“. Aș formula mai larg, spunând că legitimarea este acel suport al legilor care le face obligatorii pentru cetățean. Simplu de tot exprimat, legitimarea spune cine este îndrituit să decidă într-un stat.

În tradiția culturală din România, legitimarea a fost tratată în treacăt, iar în anii noștri, este evident ignorată. Ca efecte, de exemplu, Curtea Constituțională din 2012 a infirmat rezultatul copleșitor al unui referendum printr-o șmecherie birocratică. Președintele actual s-a angajat în mișcări de stradă contra deciziilor corecte ale unui guvern legitim. Procuratura vrea să împiedice sau să facă legi. Independența justiției este înțeleasă eronat drept ruptură de obligații. Unii cer ca țara să fie condusă de DNA sau de forțe din afară. Exemplele ignorării chestiunii legitimării sunt, din nefericire, tot mai multe și blochează trecerea de la discutarea împărțirii funcțiilor la dezvoltarea țării.

Desigur, însuși cursul luat de democrații în Europa atestă că democrația nu-și poate asigura singură resursele de menținere. Ca să ne dăm seama de situație, este destul să observăm că legitimarea, pe care James Madison o plasa exclusiv în voința cetățenilor manifestată la alegeri („poporul este singurul izvor legitim al puterii“, se scrie în The Federalist, nr. 49, 1788), a fost subminată. Cel puțin în Europa, dificultatea este atât de mare, încât s-a socotit că ar fi necesare  instanțe din afara voinței democratice stabilite la alegeri pentru a garanta cadrul  democrației.

Una dintre formele create în context a fost ceea ce numesc „legitimarea prin încredințare“. De Gaulle a recurs la ea și a plebiscitat o constituție ce conferă președintelui republicii puteri extinse, inevitabil pe seama voinței rezultate din alegeri. Nu voința populară, ci voința președintelui devine decisivă, societatea punându-se în mâna acestuia. Desigur, De Gaulle a avut cultura și demnitatea de a demisiona atunci când electoratul a semnalat că vrea altceva.

Această legitimare a salvat democrația existentă, dar a părăsit în mare măsură legitimarea de care democrația modernă era legată la origine. Suveranitatea poporului a fost transferată în mâinile unei persoane, dependentă, ca oricând, de vederi și interese proprii, care nu sunt neapărat ale cetățenilor.  Rezultatul a fost o „monarhie prezidențială“ plină de probleme ce s-au ascuțit odată cu urcarea pe scenă a unor președinți pregătiți discutabil și reticenți la democrație. Prezidențialismul gaullist antrenează (cum a remarcat deja Catherine Durandin, La France contre l’Amerique, 1994) stagnare, nu inovație și dezvoltare.

Nici „legitimarea prin pericol național“, la care au recurs intermitent  în anii optzeci lideri din Polonia, România și alte țări și la care năzuiesc agitatori de astăzi, care invocă „contextul geopolitic“, nu a evitat intrarea statului pe mâna unor persoane. Și proclamarea „pericolului“ are nevoie de legitimare pentru a nu fi simplă mobilizare politică în interes privat.

Un fapt s-a impus însă reflecției: „legitimarea prin voința democratică stabilită la alegeri“ nu mai poate fi singură în epoca nucleară și în competițiile erei globalizării. Atunci când s-a vrut complementarea ei s-au dat însă soluții superficiale, la care se mai apelează și astăzi.

Bunăoară, tehnocratismul presupune că ar exista o „legitimare prin pregătire științifică“, ce ar dispensa de alte legitimări. Guvernele ar trebui să fie de „tehnicieni“, mai pretențios spus, de „tehnocrați“, care ar face superfluă democrația. Evaluarea calificării științifice a fost însă mereu demagogică, adesea impostorii au fost socotiți „tehnocrați“, iar „guvernele de tehnocrați“ au fost eșecuri oriunde.

Deja conservatismul anilor ’80, pe de altă parte, a militat pentru a decupla deciziile statului de voința democratică a cetățenilor. Neoliberalismul care i-a succedat a militat pentru desprinderea liberalismului de cadrul său normativ tradițional (dreptul natural, contractul social etc.) și păstrarea liberalității doar ca fruct al unor legi. De aceea, Niklas Luhmann a și putut spune, cu întreaga lui autoritate sociologică și morală, că liberalismul a ajuns o politică fără doctrină socială.

În orice caz, neoliberalismul a făcut trecerea la legitimările improvizate ce domină anii noștri. Un exemplu este „legitimarea prin utilitatea acțiunii“, cum este, ca exemplu de pe meleagurile noastre, „lupta cu corupția“. La noi s-au câștigat alegeri și se caută menținerea la putere a unor forțe sub pretextul că doar așa s-ar stârpi flagelul real al corupției. Numai că odată cu această acțiune nu se reduce deloc corupția. Se și observă, de altfel, în rapoartele oficiale, că adepții „luptei contra corupției“ nu spun nimic despre starea corupției în societate, ci raportează numărul de capete căzute. Ei nu atacă corupția efectivă, ci lovesc contracandidați. Ei nu recuperează pagube, ci vor să înlăture rivali. Oricum însă, legitimarea este chestiune de drept, nu de „luptă“!

Cel care a pavat juridic ascensiunea lui Hitler, Carl Schmitt, spunea că suveranitatea revine celui care poate declara „starea de urgență“. La noi, din 2005 încoace, se consideră că suveranitatea revine celui care comandă instituțiile de forță. Astfel, s-a ajuns la acorduri de cooperare între servicii secrete, procuratură, judecătorii, cu infiltrarea securistă a presei, a unor universități, a culturii și cercetării și din nou la condamnări politice. „Legitimarea prin comanda instituțiilor de forță“ rămâne unul dintre cele mai degradante momente din istoria României, care imprimă și astăzi caractere de „stat securistoid“ statului și împiedică dezvoltarea țării.

Mai nou, tot o formă improvizată este „legitimarea prin ce zice Europa“. La această legitimare presează inși care nu au contribuit cu ceva la reformele proeuropene, iar dacă sunt puși să decidă, nu au vreo idee validă. Ei cer însă Europei să-i ia, în pofida votului democratic al cetățenilor, ca fiind autentici exponenți, iar populației îi pretind să stea smirnă în fața a ceea ce spun funcționari de la Bruxelles, fie ei și de mâna a patra. În loc să facă din valorile europene punctul de sprijin al unei democratizări capabile să reînsuflețească societatea, România este astfel ținută în loc.

Mulți cetățeni își spun că viața este „complicată“, societatea este „complexă“. Unii intelectuali – din neștiință, indiferență, cinism, lipsa viziunii – forțează concluzia: „Realitatea fiind complexă, ne mulțumim cu ce avem!“. Sunt și decidenți care vor să-și scuze nepriceperea prin apel la „complexitate“. Forma difuză a „legitimării prin tehnici de stăpânire a complexității“ este acceptată tacit, deși roade semnificative nu poate da.

Formele menționate nu asigură legitimarea durabilă, chiar dacă fiecare are avocați. Fapt este că nu există dispensă de la legitimarea prin voința cetățenilor exprimată la alegeri, dacă vrem democrație, și nu rătăciri costisitoare! Această legitimare este o temelie a statului de drept democrat, iar un asemenea stat rămâne soluția profundă.

Aici suntem astăzi, într-un peisaj sincretic, plin, cum se observă, de forme de legitimare care antrenează falsificări. În final, ele eșuează,  desigur, dar lăsând urme grele. Dacă nu se pune capăt legitimărilor abuzive – prin „pregătire științifică“, „prin acțiune“, prin „comanda instituțiilor de forță“, prin „apel la Europa“ – și nu se integrează motive raționale (competență științifică efectivă, merite, atașarea la valori europene) în „legitimarea democratică“, nu se va reveni la constituționalism. Constituția țării s-a lăsat prea ușor abuzată ani de zile de inși nepotriviți ajunși la decizii. Ora de bilanț și de schimbări, pentru a reafirma legitimarea democratică, va trebui să vină și în România, dacă este ca țara să nu mai dea cea mai mare emigrație în condiții de pace și să conteze printre democrațiile sănătoase.