Independența justiției – cum?

În Constituția României, la fel ca în orice constituție a unei democrații, se vorbește de independența judecătorilor. Dar în cuprinsul ei se previne și ceea ce se acuză tot mai insistent astăzi: degradarea  justiției în „juridism“ (Daniel Loick, Juridismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), adică în „ideologizare, deformare psihologică, pierderea calității comunicative și paralizarea prin politica cuiva“ (p.13) și, chiar și mai rău, în „justițiocrație“. Adică în urcarea unor justițiari peste Parlament, guvern și națiune, în numele luat în deșert al „independenței justiției“. Democrația, știm bine, nu este compatibilă cu plutocrația sau cu tehnocrația, dar nici justițiocrația nu este acceptabilă. Cum se poate lesne constata în România ultimului deceniu și jumătate, aceasta amenință, de asemenea, democrația.

Să venim la temei. Constituția (2003)  stipulează explicit că „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“ (art.124/2), că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“ (art.124/3), că „funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“ (art.125/3), că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“ (art.132/1) și  că instituția „Consiliului Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei“ (art.133/1).

Se observă că trei aspecte sunt unite: operarea conform legii, independența judecătorilor și imparțialitatea procurorilor. Din această unitate își cîștigă poziția aparte judecătorul, care se bucură de independență a deciziilor în cauzele pe care le abordează. Din ea își dobândește sensul procurorul, care trebuie să vegheze la aplicarea fără părtinire a legilor, inclusiv a celor care asigură libertăți și drepturi cetățenilor, sub autoritatea ministrului de resort. Acesta conduce în societate, din partea guvernului legitim, aplicarea legilor, spre a  se atinge dreptatea (justiția).

România tocmai începe să de trezească dintr-o perioadă de abuzuri în aplicarea Constituției. Mai nou, se confirmă că procurorii, legați prin protocoale ascunse cu serviciile secrete, au fost aduși în situația ca, în loc să aplice legile,  să le îndrepte împotriva unor concetățeni. Judecătorii au fost puși ca, în locul judecării fără ingerințe, să urmărească ținte umane. CSM-ul a fost pus să slujească interese particulare. Peste toate stând, se știe, un președinte care „desemnează” în funcții și așteaptă conformare. Dezvăluirile recente de protocoale ilegale ale procuraturii și înaltei curți cu serviciile secrete sunt edificatoare.

Oricum s-ar privi lucrurile, sistemul creat în România după 2005 nu are echivalent în țările democratice de astăzi și intră în istorie ca o perioadă jenantă, plină de daune. El este străbătut de neînțelegerea și interpretarea, la rândul ei abuzivă, a „independenței  justiției“. Iar acestea nu par deocamdată să se oprească.

Amestecând noțiunile precum pietrele – după penibila răstălmăcire a lui „desemnează“, în „alege“, după segregarea celor intrați în vizorul „justiției“ patronate drept „penali“ și alte aberații – unii insistă pe refrenul „independenței justiției“. Numai că dau acesteia un înțeles arbitrar, ce nu se practică în state de drept democratice, luând-o în fapt ca menajare a unor inși aflați deja în funcții de procurori și judecători, încât să fie feriți de schimbări. Inclusiv de schimbări care ar normaliza întrucâtva legislația! Oricine  examinează cu bună credință situația creată își dă seama de grava desfigurare a „independenței justiției“ care se cultivă în acest fel.

În ce constă însă „independența justiției“? Se pot face analogii instructive, căci în logică, de pildă, operăm cu „variabile independente“, iar în istorie, cu „independența statelor“. Să ne adresăm însă dicționarului  Merriam Webster, care este cel mai riguros. „Independent“ are multe conotații: ceva ce este independent nu este subiect de control din partea altora (când este vorba de autoguvernare), este neafiliat la o unitate mai largă (când este vorba de economie), nu se sprijină pe ceva prealabil  (când este vorba de o concluzie), nu depinde de opiniile sau presiunile altora (când este vorba de conduită), nu este legat de un partid politic (politică), care trăiește din propriile resurse (viața personală), care nu depinde de axiomele sau ecuațiile considerate (matematică), care nu se deduce din alte clauze (legislație).

Putem spune că atunci când este vorba de decizii – cum este cazul în justiție – independența se referă la faptul că în elaborarea deciziei este angajată într-un anumit fel mintea, adică spre dreptate mai presus de orice, și este presupusă priceperea și conștiința omului. Nu altceva contează – nici funcții, nici poziția în ierarhii, nici afinități, nici dacă cineva poartă ochelari, nici mărimea pantofilor! Desigur, „independența justiției“ are premise instituționale, dar miezul ei rămâne ceea ce se petrece în elaborarea propriu-zisă a deciziilor. Din nefericire, unii înțeleg „independența justiției“ mai mult exterior, ca ceva de genul intangibilității unor inși în funcții, uneori al protecției pompoase a traseului lor, conform maximei „nu vă atingeți de respectivii, căci afectați independența justiției!“.

Proba cea mai clară a acestei înțelegeri care frizează absurdul este vehemența în România a unei chemări stupide, veche de cel puțin un deceniu  – „să nu discutăm deciziile justiției!“. Nu numai că justiția este o materie de interes public și de dezbatere deschisă (dacă este justiție!), dar presupune din capul locului dezbaterea publică. Protocoalele ascunse ce acum se dezvăluie, împreună cu consecințele lor dramatice, atestă, de altfel încă o dată dacă mai era nevoie, la ce monstruozități se ajunge când nu se discută la lumina zilei mersul justiției !

L-am întrebat pe un amic fost judecător, profesor universitar și autor de cărți de unde vine implicarea unor juriști în monstruozități. Răspunsul său a fost că „meteahna vine din pregătirea de la Institutul Superior al Magistraturii, unde cursanților li se creează impresia că sunt dumnezei“. Mi-este greu să evaluez exact răspunsul, dar pot spune cu franchețe, pe baza multor indicii, că ar trebui ca mai mulți justițiari să citească și să ia în seamă ce se petrece în sistemele judiciare în care se urmărește dreptatea și în care nu lipsesc „etica îndoielii“ și „neliniștea etică“. Este prea mare decalajul între felul în care justiția este concepută și practicată la Carpați și democrațiile de azi! Este prea mare distanța dintre drept, justiție și dreptate!

Ca să fac cât se poate de limpede unde este neînțelegerea „independenței justiției“ amintesc, dintre achizițiile  relativ recente de valoare universală ale gândirii juridice,  doar un exemplu. Michael J. Sandel pe care un președinte al SUA l-a luat consilier, a explicat simplu că justiția presupune independența de decizie într-o lume în care fiecare ființă umană are interese, trăind, de altfel, într-un mediu înconjurător plin de interese. Independența este ceva de „construit” pe un asemenea sol.  Se știe că deja Kant a gândit independența plecând de la „Eu-l transcendental“ – un fel de conștiință generică a umanității– dar  soluția s-a dovedit nerealistă. Mai aproape de noi, John Rawls a plecat de la asumpția că în discuție intră persoane mandatate să se ocupe de organizarea societății, dar soluția nu asigură destul independența.  Michael J. Sandel a propus ca independența justiției să fie gândită plecând de la asumarea a ceea ce înseamnă pentru oameni viața în societate, cu nevoia ei de dreptate. Cu alte cuvinte, „independența justiției” presupune că decizia este în puterea judecătorului, dar și înțelegerea de către acesta a semnificației dreptului și justiției. Ea mai presupune, însă, trebuie adăugat, „caracter, cunoaștere de sine și coparticipare“ (Liberalism and the Limits of Justice, Cambridge University Press, 1998, p.178-183) tot din partea judecătorului. „Independența justiției“ este o valoare, ea este tangibilă în societățile în care trăim, dar sub anumite condiții, inclusiv de personalitate și de nivel de cultură a acesteia.

„Independența justiției“ este privită și în Constituția României ca  imparțialitate a judecării în raport cu părțile aflate în litigiu și prin detașare de context și de presiunile acestuia. Dar și ca ceva mai mult, care este, din păcate, prea puțin luat în seamă. Înainte de orice, independența este o calitate intrinsecă a actului de judecare și se atinge, desigur, în funcție de poziția recunoscută judecătorului prin Constituție și celelalte legi, dar și de caracterul, autocunoașterea și coparticiparea sa. Poate că la cele enumerate de Michael J. Sandel s-ar cuveni adăugată stăpânirea cunoștințelor suficiente de drept, mai ales în țări în care proliferează studii juridice sumare și magistrați pregătiți discutabil (este destul să observi cantitatea de erori materiale și de erori logice din sentințe!), unii  fără să fi avut timpul fizic pentru maturizare profesională. În orice caz, de calibrul personalității magistratului depinde, din capul locului, „independența justiției”. Altfel, cum se constată și în România actuală, se poate consacra instituțional independența, dar deciziile multor judecători rămân adânc dependente.

Așadar, „independența justiției“ trebuie înțeleasă mai profund. Altfel, așa cum arată istoria recentă a țării, „independența justiției“ se dovedește a fi fost doar fațada în dosul căreia au stat lucruri oribile: confecționări de probe, proceduri aberante, sentințe la comandă.