În Constituția României, la fel ca în orice constituție a unei democrații, se vorbește de independența judecătorilor. Dar în cuprinsul ei se previne și ceea ce se acuză tot mai insistent astăzi: degradarea justiției în „juridism“ (Daniel Loick, Juridismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), adică în „ideologizare, deformare psihologică, pierderea calității comunicative și paralizarea prin politica cuiva“ (p.13) și, chiar și mai rău, în „justițiocrație“. Adică în urcarea unor justițiari peste Parlament, guvern și națiune, în numele luat în deșert al „independenței justiției“. Democrația, știm bine, nu este compatibilă cu plutocrația sau cu tehnocrația, dar nici justițiocrația nu este acceptabilă. Cum se poate lesne constata în România ultimului deceniu și jumătate, aceasta amenință, de asemenea, democrația.
Să venim la temei. Constituția (2003) stipulează explicit că „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“ (art.124/2), că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“ (art.124/3), că „funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“ (art.125/3), că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“ (art.132/1) și că instituția „Consiliului Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei“ (art.133/1).
Se observă că trei aspecte sunt unite: operarea conform legii, independența judecătorilor și imparțialitatea procurorilor. Din această unitate își cîștigă poziția aparte judecătorul, care se bucură de independență a deciziilor în cauzele pe care le abordează. Din ea își dobândește sensul procurorul, care trebuie să vegheze la aplicarea fără părtinire a legilor, inclusiv a celor care asigură libertăți și drepturi cetățenilor, sub autoritatea ministrului de resort. Acesta conduce în societate, din partea guvernului legitim, aplicarea legilor, spre a se atinge dreptatea (justiția).
România tocmai începe să de trezească dintr-o perioadă de abuzuri în aplicarea Constituției. Mai nou, se confirmă că procurorii, legați prin protocoale ascunse cu serviciile secrete, au fost aduși în situația ca, în loc să aplice legile, să le îndrepte împotriva unor concetățeni. Judecătorii au fost puși ca, în locul judecării fără ingerințe, să urmărească ținte umane. CSM-ul a fost pus să slujească interese particulare. Peste toate stând, se știe, un președinte care „desemnează” în funcții și așteaptă conformare. Dezvăluirile recente de protocoale ilegale ale procuraturii și înaltei curți cu serviciile secrete sunt edificatoare.
Oricum s-ar privi lucrurile, sistemul creat în România după 2005 nu are echivalent în țările democratice de astăzi și intră în istorie ca o perioadă jenantă, plină de daune. El este străbătut de neînțelegerea și interpretarea, la rândul ei abuzivă, a „independenței justiției“. Iar acestea nu par deocamdată să se oprească.
Amestecând noțiunile precum pietrele – după penibila răstălmăcire a lui „desemnează“, în „alege“, după segregarea celor intrați în vizorul „justiției“ patronate drept „penali“ și alte aberații – unii insistă pe refrenul „independenței justiției“. Numai că dau acesteia un înțeles arbitrar, ce nu se practică în state de drept democratice, luând-o în fapt ca menajare a unor inși aflați deja în funcții de procurori și judecători, încât să fie feriți de schimbări. Inclusiv de schimbări care ar normaliza întrucâtva legislația! Oricine examinează cu bună credință situația creată își dă seama de grava desfigurare a „independenței justiției“ care se cultivă în acest fel.
În ce constă însă „independența justiției“? Se pot face analogii instructive, căci în logică, de pildă, operăm cu „variabile independente“, iar în istorie, cu „independența statelor“. Să ne adresăm însă dicționarului Merriam Webster, care este cel mai riguros. „Independent“ are multe conotații: ceva ce este independent nu este subiect de control din partea altora (când este vorba de autoguvernare), este neafiliat la o unitate mai largă (când este vorba de economie), nu se sprijină pe ceva prealabil (când este vorba de o concluzie), nu depinde de opiniile sau presiunile altora (când este vorba de conduită), nu este legat de un partid politic (politică), care trăiește din propriile resurse (viața personală), care nu depinde de axiomele sau ecuațiile considerate (matematică), care nu se deduce din alte clauze (legislație).
Putem spune că atunci când este vorba de decizii – cum este cazul în justiție – independența se referă la faptul că în elaborarea deciziei este angajată într-un anumit fel mintea, adică spre dreptate mai presus de orice, și este presupusă priceperea și conștiința omului. Nu altceva contează – nici funcții, nici poziția în ierarhii, nici afinități, nici dacă cineva poartă ochelari, nici mărimea pantofilor! Desigur, „independența justiției“ are premise instituționale, dar miezul ei rămâne ceea ce se petrece în elaborarea propriu-zisă a deciziilor. Din nefericire, unii înțeleg „independența justiției“ mai mult exterior, ca ceva de genul intangibilității unor inși în funcții, uneori al protecției pompoase a traseului lor, conform maximei „nu vă atingeți de respectivii, căci afectați independența justiției!“.
Proba cea mai clară a acestei înțelegeri care frizează absurdul este vehemența în România a unei chemări stupide, veche de cel puțin un deceniu – „să nu discutăm deciziile justiției!“. Nu numai că justiția este o materie de interes public și de dezbatere deschisă (dacă este justiție!), dar presupune din capul locului dezbaterea publică. Protocoalele ascunse ce acum se dezvăluie, împreună cu consecințele lor dramatice, atestă, de altfel încă o dată dacă mai era nevoie, la ce monstruozități se ajunge când nu se discută la lumina zilei mersul justiției !
L-am întrebat pe un amic fost judecător, profesor universitar și autor de cărți de unde vine implicarea unor juriști în monstruozități. Răspunsul său a fost că „meteahna vine din pregătirea de la Institutul Superior al Magistraturii, unde cursanților li se creează impresia că sunt dumnezei“. Mi-este greu să evaluez exact răspunsul, dar pot spune cu franchețe, pe baza multor indicii, că ar trebui ca mai mulți justițiari să citească și să ia în seamă ce se petrece în sistemele judiciare în care se urmărește dreptatea și în care nu lipsesc „etica îndoielii“ și „neliniștea etică“. Este prea mare decalajul între felul în care justiția este concepută și practicată la Carpați și democrațiile de azi! Este prea mare distanța dintre drept, justiție și dreptate!
Ca să fac cât se poate de limpede unde este neînțelegerea „independenței justiției“ amintesc, dintre achizițiile relativ recente de valoare universală ale gândirii juridice, doar un exemplu. Michael J. Sandel pe care un președinte al SUA l-a luat consilier, a explicat simplu că justiția presupune independența de decizie într-o lume în care fiecare ființă umană are interese, trăind, de altfel, într-un mediu înconjurător plin de interese. Independența este ceva de „construit” pe un asemenea sol. Se știe că deja Kant a gândit independența plecând de la „Eu-l transcendental“ – un fel de conștiință generică a umanității– dar soluția s-a dovedit nerealistă. Mai aproape de noi, John Rawls a plecat de la asumpția că în discuție intră persoane mandatate să se ocupe de organizarea societății, dar soluția nu asigură destul independența. Michael J. Sandel a propus ca independența justiției să fie gândită plecând de la asumarea a ceea ce înseamnă pentru oameni viața în societate, cu nevoia ei de dreptate. Cu alte cuvinte, „independența justiției” presupune că decizia este în puterea judecătorului, dar și înțelegerea de către acesta a semnificației dreptului și justiției. Ea mai presupune, însă, trebuie adăugat, „caracter, cunoaștere de sine și coparticipare“ (Liberalism and the Limits of Justice, Cambridge University Press, 1998, p.178-183) tot din partea judecătorului. „Independența justiției“ este o valoare, ea este tangibilă în societățile în care trăim, dar sub anumite condiții, inclusiv de personalitate și de nivel de cultură a acesteia.
„Independența justiției“ este privită și în Constituția României ca imparțialitate a judecării în raport cu părțile aflate în litigiu și prin detașare de context și de presiunile acestuia. Dar și ca ceva mai mult, care este, din păcate, prea puțin luat în seamă. Înainte de orice, independența este o calitate intrinsecă a actului de judecare și se atinge, desigur, în funcție de poziția recunoscută judecătorului prin Constituție și celelalte legi, dar și de caracterul, autocunoașterea și coparticiparea sa. Poate că la cele enumerate de Michael J. Sandel s-ar cuveni adăugată stăpânirea cunoștințelor suficiente de drept, mai ales în țări în care proliferează studii juridice sumare și magistrați pregătiți discutabil (este destul să observi cantitatea de erori materiale și de erori logice din sentințe!), unii fără să fi avut timpul fizic pentru maturizare profesională. În orice caz, de calibrul personalității magistratului depinde, din capul locului, „independența justiției”. Altfel, cum se constată și în România actuală, se poate consacra instituțional independența, dar deciziile multor judecători rămân adânc dependente.
Așadar, „independența justiției“ trebuie înțeleasă mai profund. Altfel, așa cum arată istoria recentă a țării, „independența justiției“ se dovedește a fi fost doar fațada în dosul căreia au stat lucruri oribile: confecționări de probe, proceduri aberante, sentințe la comandă.
in concluzie, dragnea si anexa lui, tariceanu, nevinovati!
Mai trebuie și precizie în ceea ce spunem, stimabililor. Marga indică exact despre ce este vorba și responsabilii. Justiția cere răspundere individuală precisă, pe bază de probe. Marga nu putea proceda, fiind consecvent, altfel. El a indicat cu precizie vinovații. Ei nu țin de vreo istorie cu I mare, ci de noi generații, zise tinere – Maior, Kovesi, Johannis, Coldea – care se dau post și anticomuniști. Discutăm istorie la seminarii de istorie, aici este vorba de răspunderi exacte.
Dle Profesor, astept de peste un an o asemenea analiza care nu depindea de ultimele dezvaluiri, modul de instrumentare a dosarelor
si zidul facut de CSM si ICCJ in fata cumplitelor abuzuri fiind suficiente inca din anii trecuti. Nici acum nu mergeti pana la capat din ratiuni care-mi scapa, respectiv nu ati facut nicio trimitere la similitudinile stupefiante cu Justitia comunista si cu Securitatea! Ati ignorat total persoanele cu inalte functii implicate in ingenunchierea pe fata, vizibila,a statului in ansamblul sau, nu doar a institutiilor de forta la conducerea carora s-au aflat/se afla. V-ati limitat sa indicati perioada de exacerbare a
unui fenomen existent din 1990, dupa victoria Loviturii de Stat, cand kgb-istii au folosit Justitia pentru a impiedica tragerea
la raspundere pentru crimele impotriva umanitatii, crime care astazi sunt invocate ca instrument de santaj de catre Securitatea
basista! Securitatea basista demascata prin protocoalele infractionale, anticonstitutionale si tradatoare a democratiei si tarii!
Dle Profesor, nu s-au „facut abuzuri in aplicarea Constitutiei”(!?), a fost incalcata in mod constient si CRIMINAL Constitutia!!!
La fel au procedat si comunistii cu propria lor Constitutie uzurpatoare a Constitutiei de la 1923! Salut, altfel, superba analiza
care a explicat numeroase aspecte tehnice mai putin la indemana cetatenilor obisnuiti…
Președintele nu așteaptă conformare politică. Dar e util c-ați precizat acele texte constituționale, din care nu rezultă că judecătorii ar trebui să aibă vreo școală, cu atât mai puțin studii de drept. Trebuie doar să se bucure de încrederea președintelui(văzut ca reprezentantul/exponentul direct al națiunii), de unde și independența/puterea lor. Și așteptarea de conformitate cu această independență. Sigur că aceste principii s-au diluat inclusiv prin modificările constituționale din 2003 potrivit cărora, între altele, apare un principiu „ponderator“ de așa-zisă unitate a justiției, pus în practică prin decizii ale ÎnalteiCCJ. Mai înainte, în vremea ministeriatului d. Stoica a apărut și ordonanță de urgență care între altele repudia acest din urmă principiu „ponderator“. Poate e cazul să se constate în Parlam și nu doar de vreun ministru „mai luminat“ cât rău a adus acest principiu de umplutură. Și, cum spunea cineva într-o revistă de specialitate în acei ani, deciziile curții supreme trebuie să se impună nu prin lege, ci prin forța argumentelor.
Nu se poate salva implicarea președintelui în justiție, căci a fost și este mai mare decât se crede. În definitiv totul începe cu Livia Stanciu, acum cu Tarcea. Ele se uită la grimasele prezidențiale. Cine numește judecătorii la noi? Întreg sistemul din România trebuie modificat. Protocoalele sunt ocazia de a vedea cât de greșită este direcția pe care s-a mers. Marga spune bine unde este cancerul sistemului. El este instituțional și cultural.
” Independenta justitiei – cum ? ”, simplu: TOATE averile( MAI MARI DE 50.000 EURO!) de dupa ticalosia din dec.’89, analizate in judecati drepte iar cei care nu pot sa justifice, puscarie, ocna, cu biloaie de picioare iar averile confiscate, indiferent unde duce lantul de la gatul lor, indiferent ce functii au avut sau azi in tara ROMANIA ! Lucrarea asta poate fi facuta numai si numai daca cei care se amesteca abundent si copios in trebile noastre interne de 29 de ani adica: RUSII, AMERICANII, EVREII, FRANCEZII, ENGLEZII, GERMANII, ar permite ca JUSTITIA sa aiba o asemenea manifestare, in rest vorbe, vorbe, vorbe, sau asa cum spune cu multa obida domnul profesor Andrei Marga: ” „independența justiției“ se dovedește a fi fost doar fațada în dosul căreia au stat lucruri oribile: confecționări de probe, proceduri aberante, sentințe la comandă.” .
!
Foarte corect spus în analiza d-lui prof. Marga dar cu haita şacalilor (Maior, Kovesi, Johannis,…..)ce facem. Vezi tupeul lui „codlea” la comisia parlamentară. De acord cu ce sune c.g. mai sus.!!!!
Ceea ce uimește este faptul că generații noi, care se declară necomuniști, ba chiar anti, cum este moda, aunt atât de slab instruite și avare încât distrug orice licăr de democrație. Căci ce poți zice despre George Maior, Vasile Dâncu, Ponta, Kovesi, Johannis decât că nu au ceva cu democrația. Nu o apără, dar profită de găurile plasei ei.
Judecatorii nu judeca dupa Dreptate sau dupa cum ar fi Moral ci dupa cum li se dicteaza de catre corporatia carora le aprtine breasla lor , Vaticanul . Ei sint simple instrumente ale intereselor imperiale corporatiste romane in Romania . Hai sa ne imaginam ca un judecator ar ordona arestarea celor care au ruinat Romania dupa „89 , sa zicem ar ordona arestarea lui Isarescu cel care a ruinat moneda nationala bazata pe aur si a instrumentat inflatia frauduloasa a anilor „90 ! Cit credeti ca ar mai supravietui un astfel de judecator ?
Deci nu va asteptati la nimic justitiar de la justitie , sint niste simpli corupti in slujba cui ii plateste .
Ce legătură are Vaticanul cu toate astea: Să nu amestecăm varza cu cartofii! Analiza lui Marga este limpede că argumentată. Ea ar trebui discutată și văzut ce-i de făcut. Căci doar analizele nu vor rezolva trista situație în care s-a ajuns cu așa-zisele lupte de la noi – lupta anticorupție, anticomunismul, anti – orice.