Dincoace de discuțiile despre organizări și conduceri, se cuvin puse în orice societate întrebările: cât se muncește? cu ce motivație? cum se evaluează munca? Căci, așa cum se știe, munca nu mișcă totul în societate, dar condiționează performanțele. Vreau să răspund la întrebări plecând de la cea mai înaltă demnitate recunoscută muncii în cultura în care trăim și observând schimbările.
S-au spus multe despre muncă. Nicăieri nu a fost o prețuire mai înaltă a muncii ca în doctrina „justificării“, a lui Luther, și în doctrina „predestinației“ lui Calvin.
Teza lui Luther este aceea că „justificarea“ creștinului este exclusiv prin credință. „Aceasta este libertatea creștină, singura credință, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învață că nu avem nevoie de nici un alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântuirea…“ ( Martin Luther, Scrieri, Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, p.159-160). Cine are credință are totul, căci credința induce schimbări în ceea ce face și în realitate, iar Dumnezeu îl ajută. La Luther, „fiece muncă în societate este un serviciu divin“ (Jürgen Moltmann). Societatea lucrătorilor profesionalizați (berufsständische) este chiar voința lui Dumnezeu.
Teza lui Calvin este aceea că Dumnezeu face „alegerea (election)“ printre oameni, unii rămânând damnați, alții bucurându-se de „salvare“ (Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Cartea Creștină, Oradea, 2003, vol. I, p.345-347). Obținerea „salvării“ este o chestiune de „grație (Grace)“, iar semnul ei este reușita în lucrările întreprinse spre gloria lui Dumnezeu. Munca este mai mult decât efort, este „profesie“, și conține ceva de natura unei vocații: „profesia este chemare (Beruf ist Berufung)“. Munca fizică nu este ceva nedemn de om, cum credea Platon, ci plină de onoare, căci contribuie, la rândul ei, la gloria divină.
Luther și Calvin au ridicat munca la nivelul unei însărcinări divine – cea mai înaltă demnitate. Ea vine din însuși planul lui Dumnezeu privind mântuirea oamenilor.
Deja Max Weber a spus că se muncește susținut în lume, dar din cu totul alte considerente. Se muncește, mai curând, în virtutea constrângerilor vieții sociale decât în virtutea convingerilor în fond religioase.
O analiză nouă a venit în sprijinul lui Max Weber. Cel mai proeminent istoric de azi, Niall Ferguson, a arătat că, aducându-se pe scenă etica a ceea ce putem numi munca intensă (hard work), Dumnezeu a jucat rolul crucial în ridicarea Vestului (Civilization. The West and the Rest, Allen Lane, London, 2011, p.259). Nu numai că acea etică a creat capitalismul, dar a și asigurat unor țări și regiuni o mai mare dinamică. Mai mult, se lasă identificată o corelație între efectivul de ore de lucru prestate de oameni și credință. Francezii și germanii merg 8% la biserică săptămânal, în America merg 36%. Când în Europa se afirmau, în anii 60, mișcările pentru sex, narcotice și rock and roll-ul, în Statele Unite avea loc o relansare – chiar un boom al evanghelizării.
Între timp, situația s-a schimbat și mai mult. Se muncește, dar se muncește altfel. S-au schimbat, altfel spus, motivația muncii, dar și raportul cu aproapele și forma muncii, de asemenea.
Potrivit unui clișeu, oamenii ar munci doar din interes, poate chiar numai din interese pecuniare. Se și spune: „dacă plătești, se muncește!”. Acest clișeu este produsul mentalității unei epoci de declin al valorilor, etice, juridice și civice. El este infirmat de numeroase situații de viață în care oamenii se conduc după convingeri etice.
În această privință, o cercetare evocă faptul că directorul unui centru de colectare de sânge a hotărât să dea o primă donatorilor, spre a-i stimula. Stupefiant, însă, efectivul donatorilor a scăzut după ce s-a dat prima. Explicația e simplă. Donatorii au lucrat până la acordarea primei din generozitate, fiind obișnuiți cu grija față de altul, încât atunci când s-a înlocuit această relație morală cu relația pecuniară, lucrurile s-au schimbat imediat (Maya Beauvallet, Les strategies absurdes, Seuil, Paris, 2010). În primul caz, este o chestiune morală, în al doilea, este vorba de câștig. Concluzia trasă pe o mare suprafață de exemple de o analiză perspicace (Daniel Cohen, Homo Economnicus, prophete {egare} des temps nouveaux, Albin Michel, Paris, 2012) este aceea că, în lumea în care trăim, „valoarea muncă (valeur travail)” a fost înlocuită în practica vieții cu „valoarea pentru munca depusă (valeur du travail)” (p.50). Altfel spus, motivația lăuntrică a muncii s-a pierdut.
Examinarea valorilor la care aderă europenii confirmă scăderea importanței recunoscută muncii în existența umană. Iată câteva ilustrări.
Pe baza chestionarului care se administrează pe continent în fiecare decadă, pe un eșantion stabilit și cu aceleași întrebări, s-a putut constata că, la nivelul anului 1999, doar 54% dintre vest-europeni și 67% din est-europeni socotesc munca drept foarte importantă. Doar sub 40% dintre europeni consideră munca o condiție a afirmării capacităților și abia 25% o consideră o datorie a individului (Herman Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002, p.192-194). Ulterior, acest procent a scăzut.
Tot istorici ai contemporaneității observă că, în Europa, se muncește mai puțin decât în America și mult mai puțin decât în Asia. În America, 65% din tinerii de peste 15 ani muncesc, în Asia 74%, în Europa 54%. În 2009, americanii lucrau 1711 ore pe an, în Germania se lucra 1437 ore. Japonia lucrează precum America, iar Coreea de Sud cu 30%, Singapore și Hong Kong cu 33% mai mult.
Dacă privim și spectacolul mediatic din zilele noastre, se discută puțin despre muncă și rezultate, incomparabil mai mult despre ceea ce este anecdotic sau reclamă ascunsă. În același timp, în China, etica muncii animă oamenii mai mult decât în alte țări. Rata economisirii este mai mare în China decât în America. China construiește cele mai multe biserici din lume. Cei mai răspicat creștini sunt proprietarii. Creștinismul motivează cel mai mult oamenii – spun oficiali chinezi de azi.
Dar cum se stă cu satisfacția în muncă? În țările europene (vezi Hermann Denz, Hrsg., op.cit., pp.59-62), numai în Malta cei „foarte mulțumiți” trec peste 50%, în restul țărilor din Europa satisfacția este sub acest nivel. România este la urmă, având doar 27% din cetățeni mulțumiți cu ceea ce fac muncind.
Ce aspect este cel mai important în muncă? La răspunsul „ocazia de a avea colegi plăcuți“, olandezii sunt în față (87%), la „caracterul interesant al muncii“ este Malta (85%). Românii și bulgarii conduc (cu 91%), însă, la răspunsul „a fi bine plătit“ (pp.52-54). Putem generaliza spunând că, acolo unde angajarea lăuntrică pentru muncă este pe bază mai profundă decât obținerea de bani, se ajunge la un nivel de productivitate, de venituri și, până la urmă, de trai mai înalt.
Ce se poate spune, în rest, despre situația muncii în România de azi? Nu avem date statistice de încredere, căci nu se știe nici acum câți locuitori are țara. Putem compensa rezumând observații sigure.
România este astăzi, din păcate, țara cu cea mai mare emigrație în timp de pace din Europa. Mulți ar vrea să muncească, dar locurile de muncă sunt prea puține. Sunt, desigur, și locuri de muncă ce nu se ocupă din motive complexe. Cum se observă în statistica europeană, respondenții români cer de la joburi bani mai presus de orice. În orice caz, țara pare să aibă suprafețe nelucrate mai mari decât oricând în istoria modernă. Peste toate, este și un dispreț pentru munca simplă, perpetuat, din nefericire, din trecut. Nu se pune mâna când este vorba de curățenie, de reparații elementare, de ajutorare a celui în necaz, așteptându-se totul „de undeva“.
Mai grav, ierarhia valorilor nu este în România de azi doar confuză, ci răsturnată. Nu meritocrația, ci contrarul acesteia dă tonul. La nivel instituțional, „desemnările unipersonal“ și „selecțiile securiste“ sunt cancerul care face ravagii. Protocoalele carpatice dintre judecători-procurori-noua securitate- politicieni, ce sunt dezvăluite tot mai mult, au dus la o extinsă falsificare și epurare de valori. Pilele, rudele, coteriile, serviciile secrete hotărăsc și acum rutele profesionale pe scară mai mare decât în societăți comparabile. Nici măcar fotbalul nu pare scutit, preferându-se veritabililor cunoscători simpli veleitari. Cu rezultate mediocre. Corupția în universități de referință – cum se poate vedea pe analize precise – este mai mare ca oricând în istoria țării.
Funcțiile sunt cele care aduc în România recunoașterea valorii profesionale și civice a oamenilor, în loc să fie invers (cum avertiza deja Virgil I. Bărbat). În funcții ajung prea mulți „diștepți“ care produc lucru de mântuială, „camelotă“ (Constantin Brâncuși) și prea mulți nepricepuți (Liviu Rebreanu). Caracterele sunt anevoie de găsit (Tudor Arghezi). În vreme ce în alte țări din regiune, cei mai învățați propun inovație istorică, la noi, inși gonflați, cam sumar pregătiți și selectați ocult, vehiculează idei și ideologii cum bate vântul, pe cheltuiala tuturor. Prea mulți nu sunt preocupați să dea soluții și nici nu au pregătirea să o facă.
Scoateti domnilor cuvantul munca din dictionar si din vocabular. Politicienii nostri fura din placere, la ei asta nu e munca ci hobby, ei nu muncesc ci se distreaza. Lor le place doar sa fure si sa mearga la vanatoare! Deci ce sens mai are sa mentinem cuvantul munca in vocabular, cand avem de urmat exemplul personal al liderilor nostri politici, cei de la care se impute toata natiunea. E la fel ca la peste, pestele de la cap se impute!
Asa-i cum zici matale, la noi important este cat furi nu cat muncesti. Pai nu de aia se fac alegeri la 4 ani? Ca sa fure cu randul clasa politica. Muncind nu ti-ar ajunge zece vieti ca sa castigi cai castiga un politician intr-un mandat de orice fel. Trebuie sa urmam cu totii exemplul dat de clasa politica.