În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Căsătoria
La nunta fiului său, doctorului Gough îi fu dat să asiste, împreună cu toţi cei de faţă, la un spectacol straniu:
– Edgar Gough, întrebă preotul, vrei s-o iei în căsătorie pe…
– Edgar Gough sînt eu, se repezi mirele fericit.
– Edgar Gough, vrei să…, vru să reia preotul.
– Edgar Gough sînt eu, răspunse inoportun mirele cu aceeaşi voce piţigăiată.
În această fază a evenimentului se strecură o clipă de tăcere. Asistenţa şoptea plină de bunăvoinţă: “Edgar Gough, vrei să iei în căsătorie pe…”, iar Edgar Gough răspundea tot în şoaptă, însă piţigăiat: “Edgar Gough sînt eu”.
– Ştiţi, mi se pare important să precizez acest lucru într-un moment atît de solemn, pentru că altfel ar putea să se dea oricine drept mine şi să se însoare în locul meu.
– Dar te cunosc, fiule, de cînd erai mic…
– M-am mai schimbat de atunci.
– Bine, dar sînt de faţă, părinţii tăi, rudele…
– Ei, da! Să zicem că eu sînt în regulă. Dar dumneata cine eşti?
– Eu sînt preotul care te va cununa, Edgar Gough.
– Cum vă cheamă? Ştiţi, e bine de spus totul. Pînă nu e prea tîrziu.
– Eu sînt abatele Henric Krupa.
– Henric…, repetă gînditor Edgar Gough. E bine, mătuşică, să te cunune un preot care se numeşte Henric?
– Pe mine m-a cununat abatele Gheorghe Krupa. A murit în 1914.
– Atunci e mai bine să-l cheme Henric, aprobă repede Edgar Gough. Henric… Henric…
– Numele ăsta îl am de la tata, se pomeni abatele spunînd plin de mîndrie.
– Şi celălalt?
– Care celălalt?
– Păi, ziceaţi că vă cheamă şi Krupa. Sau mă înşel? Părinte, dacă problema asta vă e penibilă, am putea să discutăm între patru ochi. Hai, copii, ieşiţi puţin să admiraţi cimitirul comunal!
Rămaşi singuri, abatele Krupa se simţi brusc stînjenit. O vreme, domni liniştea.
– Între noi n-ar trebui să existe tăcere, spuse, în sfîrşit, Edgar Gough.
– Ţi se pare că nu e ceva în regulă?, îl întrebă abatele.
– Să nu ne grăbim cu concluziile! Să nu ne grăbim cu concluziile!
– Atunci?
– Adevărul e că nimănui nu-i e scris pe frunte ceea ce este şi în ce scop este ceea ce este.
– Mă cunoaşte tot orăşelul!
– Dar nu te cunosc eu! Dealtfel, nu-l cunosc nici pe brutar, nici pe măcelar şi nu-mi cunosc nici lăptăreasa. Dar îi cred fiindcă şi ei tot aşa zic: că-i ştie tot orăşelul… În fine, de ce să-mi fie ziua nunţii altfel? Şi acum, ce-i cu dumneata, de ce te-ai ruşinat?
– Ai făcut un gest urît! Nu trebuia să-i dai afară! Să-ţi trimiţi mireasa în ziua nunţii în cimitir…
– Toţi ajungem acolo, suspină Edgar Gough.
– În cimitir e multă lume, spuse naşul, în timp ce se întorcea cu ceilalţi în biserică.
– Îl aşteaptă pe abate la o înmormîntare, spuse socrul mare.
– Se face frig, vine iarna, mai spuse cineva.
– Să ne grăbim, spuse Edgar Gough.
În continuare, ceremonia a decurs normal.
“Cel mai drept şi cel mai destoinic este acela care împarte răsplata cea mai mare celor mai vrednici.” – (Democritus, la Diels, fr. 263.)
