În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Căsătoria
La nunta fiului său, doctorului Gough îi fu dat să asiste, împreună cu toţi cei de faţă, la un spectacol straniu:
– Edgar Gough, întrebă preotul, vrei s-o iei în căsătorie pe…
– Edgar Gough sînt eu, se repezi mirele fericit.
– Edgar Gough, vrei să…, vru să reia preotul.
– Edgar Gough sînt eu, răspunse inoportun mirele cu aceeaşi voce piţigăiată.
În această fază a evenimentului se strecură o clipă de tăcere. Asistenţa şoptea plină de bunăvoinţă: “Edgar Gough, vrei să iei în căsătorie pe…”, iar Edgar Gough răspundea tot în şoaptă, însă piţigăiat: “Edgar Gough sînt eu”.
– Ştiţi, mi se pare important să precizez acest lucru într-un moment atît de solemn, pentru că altfel ar putea să se dea oricine drept mine şi să se însoare în locul meu.
– Dar te cunosc, fiule, de cînd erai mic…
– M-am mai schimbat de atunci.
– Bine, dar sînt de faţă, părinţii tăi, rudele…
– Ei, da! Să zicem că eu sînt în regulă. Dar dumneata cine eşti?
– Eu sînt preotul care te va cununa, Edgar Gough.
– Cum vă cheamă? Ştiţi, e bine de spus totul. Pînă nu e prea tîrziu.
– Eu sînt abatele Henric Krupa.
– Henric…, repetă gînditor Edgar Gough. E bine, mătuşică, să te cunune un preot care se numeşte Henric?
– Pe mine m-a cununat abatele Gheorghe Krupa. A murit în 1914.
– Atunci e mai bine să-l cheme Henric, aprobă repede Edgar Gough. Henric… Henric…
– Numele ăsta îl am de la tata, se pomeni abatele spunînd plin de mîndrie.
– Şi celălalt?
– Care celălalt?
– Păi, ziceaţi că vă cheamă şi Krupa. Sau mă înşel? Părinte, dacă problema asta vă e penibilă, am putea să discutăm între patru ochi. Hai, copii, ieşiţi puţin să admiraţi cimitirul comunal!
Rămaşi singuri, abatele Krupa se simţi brusc stînjenit. O vreme, domni liniştea.
– Între noi n-ar trebui să existe tăcere, spuse, în sfîrşit, Edgar Gough.
– Ţi se pare că nu e ceva în regulă?, îl întrebă abatele.
– Să nu ne grăbim cu concluziile! Să nu ne grăbim cu concluziile!
– Atunci?
– Adevărul e că nimănui nu-i e scris pe frunte ceea ce este şi în ce scop este ceea ce este.
– Mă cunoaşte tot orăşelul!
– Dar nu te cunosc eu! Dealtfel, nu-l cunosc nici pe brutar, nici pe măcelar şi nu-mi cunosc nici lăptăreasa. Dar îi cred fiindcă şi ei tot aşa zic: că-i ştie tot orăşelul… În fine, de ce să-mi fie ziua nunţii altfel? Şi acum, ce-i cu dumneata, de ce te-ai ruşinat?
– Ai făcut un gest urît! Nu trebuia să-i dai afară! Să-ţi trimiţi mireasa în ziua nunţii în cimitir…
– Toţi ajungem acolo, suspină Edgar Gough.
– În cimitir e multă lume, spuse naşul, în timp ce se întorcea cu ceilalţi în biserică.
– Îl aşteaptă pe abate la o înmormîntare, spuse socrul mare.
– Se face frig, vine iarna, mai spuse cineva.
– Să ne grăbim, spuse Edgar Gough.
În continuare, ceremonia a decurs normal.
“Cel mai drept şi cel mai destoinic este acela care împarte răsplata cea mai mare celor mai vrednici.” – (Democritus, la Diels, fr. 263.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.