Legendarul arhitect Vittorio Gregotti, victima Covid-19

Mulți arhitecți din toată lumea și-au manifestat tristețea în fața pierderii marelui arhitect italian Vittorio Gregotti. Stefano Boeri consideră că am pierdut „un maestru internațional al arhitecturii, care a creat istoria culturii noastre”.

Gregotti a fost unul din arhitecții de mare succes internațional ai ultimelor decenii din secolul XX și din primele două decenii din noul mileniu.

A avut o putere de muncă și de comunicare uriașă, practicând arhitectura cu Gregotti Asociati, în Italia și în alte țări, până în China, predând arhitectura la Universitatea din Veneția, a cărei Școală de Arhitectură este cea mai prestigioasă din Italia. A fost Profesor la Universitățile din Milano și Palermo, publicând articole și editând reviste de arhitectură, cărțile lui fiind de referință în Europa și Nord-America. A avut mulți studenți cu o carieră de succes, prestigioasă, dintre aceștia, detașându-se, Renzo Piano.

Gregotti a scris și publicat 30 de cărți, ultima apărută în 2019. Cartea lui cea mai cunoscută este Il territorio dell’architettura (1966), în care prezintă relația dintre clădirile construite și context. Volumul La città visibile închide o acoladă în teoria și istoria arhitecturii, punând accentul pe ceea ce arhitecții au învățat din studierea contextului în care își integrează proiectele, context care nu se reduce doar la țesutul urban, la peisaj, geografie, istorie și mentalități.

A câștigat concursul pentru proiectele legate de Secțiunea Internațională a Trienalei din Milano, în 1964 și proiectul pentru Universitatea din Palermo, în 1968. A fost membru în Comitetul pentru arte figurative la Bienala de la Veneția (1975-1976), promotorul acestei Bienale și al Trienalei de la Milano. A fost toată viața membru al Partidului Comunist Italian, opțiune împărtășită de mulți intelectuali și profesori universitari din Italia, explicabilă prin mutațiile industrializării, în societatea post-belică și în mediile intelectualilor progresiști. La începutul secolului XX, Bauhaus, Le Corbusier au generat un curent de stânga în arhitectură, răspândind concepția că arhitectura nu se reduce la a construi clădiri, ci modelează oameni și ambientul în care trăim.

Afinități elective, prietenii, dialoguri

Capacitatea lui Vittorio Gregotti de a problematiza, de a supune istoria arhitecturii și arhitectura modernă, criticii, interogațiilor și propriilor îndoieli și reconfigurări a marcat atitudinea anti-doctrinară a scrierilor sale, în care și-au dat întâlnire profilul lui psihologic dubitativ și autentic comunicativ, spiritul critic dilematic, fenomenologia.

A fost prieten cu Enzo Paci, cel mai strălucit filosof italian (1911-1976) și cu romancierul, filosoful, semiologul Umberto Eco, cu Luciano Berio, teoreticianul, dirijorul, compozitorul de avangardă, cu arhitecta Gae Aulenti, care a proiectat muzee de mari dimensiuni, precum Musée d’Orsay, la Paris (1980–86), de Artă Contemporană de la Centrul Pompidou din Paris, Muzeul de Artă Asiatică din San Francisco… A restaurat Palazzo Grassi din Veneția (1985–86). Aulenti a studiat la Politecnico di Milano, ca și Vittorio Gregotti și a fost una din puținele arhitecte femei care au proiectat în Italia și în Europa, alături de Vittorio Gregotti, Giancarlo de Carlo și Aldo Rossi, fiind o colaboratoare constantă a revistei Casabella.

În anii de început, cel ce i-a modelat personalitatea viitoare a fost Ernesto N. Rogers. Finețea și impactul scrierilor lui Gregotti au mers în paralel cu experiența lui în proiectare urbană și concursurile câștigate pentru realizarea unor proiecte complexe.

În 1970, a câștigat competiția pentru proiectul ZEN, un cartier în Palermo, iar în 1973 a câștigat concursul legat de campusul Universității din Calabria, o capodoperă a gândirii arhitecturii, în realizarea unui proiect.

Unul din proiectele timpurii desenate de Vittorio Gregotti, în 1969, a fost zona de locuințe ZEN, construite pentru clasa muncitoare, în partea de nord a orașului Palermo, de fapt o expansiune vecină cu orașul. Regizorul Marco Risi a folosit cartierul ZEN în filmul lui Ragazzi fuori, din 1990. Îmi amintesc exemple asemănătoare din România sau cum arătau blocurile de muncitori nefamiliști din Băneasa, la 2 kilometri de Parcul Herăstrău.

Expoziții, Bienala de la Veneția, Trienale

În 1975, proiectele lui Gregotti așază împreună vocația lui de arhitect, ce reconvertește arhitecturi existente, cu darul de a curatoria expoziții și a pune în valoare situri, convertind arhitectura industrială. Expoziția, montată la Magazzini del Sale din Zattere, prezintă fabrica veche de făină, hanseatică, de la Giudecca, din Veneția, într-un concept ce unește land art sau earth art, o mișcare pe val din anii 1960-1980, care a luat amploare în Anglia și America. Gregotti are această aplicare în hibridarea domeniilor, unind în expoziția din 1975, intitulată Regarding the Stucky Mill, de la Zattere, arta ambientală și arhitectura.

Va fi desemnat director al Bienalei de la Veneția din 1976.

În 2010, Gregotti evocă acest moment când i s-a propus să fie directorul Bienalei de la Veneția și când a condiționat asumarea acestei poziții de includerea în Bienală a unei mici expoziții de arhitectură. Decide să creeze o turnantă și schimbarea totală îi reușește. Alege un titlu care dă tema-proiect a Bienalei, Werkbund 1907. E numele unei asociații germane de artiști, designeri, specialiști în industrie care au realizat o punte între arte și meserii și industrie, fiind precursorii Bauhaus.

Cinci secțiuni ale Bienalei sunt destinate arhitecturii, ceea ce a condus la instituirea Bienalei de Arhitectură în 1980. Gregotti este numit din nou directorul Bienalei, în 1978, când alege drept titlu Utopia and the Crisis of Anti-Nature: Architectural Intentions in Italy. Cu siguranță crearea Bienalei de Arhitectură de la Veneția i se datorează lui Vittorio Gregotti.

Gregotti a fost o fabrică de proiecte, o fabrică de idei și de dialoguri profunde, în arhitectură și cultură.
Gregotti a marcat Veneția nu doar cu proiectele lui pentru Bienală sau expoziții. În 1981, a creat un proiect rezidențial în vecinătatea Veneției, iar în 1990, a restructurat portul.

Centrul Cultural Belem din Lisabona, 1988

A proiectat biserica San Massimiliano Kolbe in Bergamo, comparată cu o tobă pusă pe un pătrat, o clădire modernă, impunătoare și sobră, placată cu o piatră aurie pe care lumina cade generos. Interiorul bisericii noi din Bergamo, care privește, peste piață, vechea biserică, este cu totul deosebit, având tavanul-cupolă tăiat de două axe perpendiculare care arată ca o cruce de lumină.

Un gânditor al arhitecturii cartezian și… de stânga

Recitesc în cartea soțului meu, arhitectul Livio Dimitriu, Forbiden Tales, povestea nr. 137, care se cheamă Via Bandello. O poveste auzită de la arhitectul Emilio Battisti. Livio i-a organizat lui Vittorio Gregotti prima expoziție în America și e atent să-și declare sursele.

Livio e profund afectat de pierderea lui Vittorio Gregotti, pe care-l prețuiește enorm. Au fost prieteni, mi-a povestit de atâtea ori despre acest arhitect care a scris remarcabil de profund, de simplu, despre arhitectură, contribuțiile lui teoretice fiind considerate fundamentale. Marii critici ai arhitecturii le situează între primele cărți despre arhitectură care s-au publicat în ultimul secol.

A fost un întemeietor al teoriei arhitecturii, care problematiza tot timpul, chestionând deopotrivă avangardele, tradiția, modernitatea redusă doar la tehnologii, imagine, provocare. A fost un gânditor al arhitecturii, cartezian, dubitativ, pasionat de filosofie, de fenomenologia epocii și de pragmatism. Credea însă că, înainte să discutăm despre semnificații și semiologii, un lucru trebuie făcut, pragmatismul fiind indispensabil arhitectului. Pasionat de cunoaștere, având deopotrivă darul gândirii și darul scrisului, a fost un eminent profesor de arhitectură, teoretician și publicist deschizător de drumuri noi, în cele mai importante reviste de arhitectură, pregătind generații de studenți și arhitecți, în ultima jumătate de secol.

A fost, în același timp, un caracter, un om care nu s-a lăsat folosit și a părăsit orice jurii și concursuri în care rezultatele erau prea vizibile, pre-vizibile, de vreme ce lucrurile erau aranjate, toate sforile trase.

A venit în România, invitat pentru acel proiect de care nu s-a ales nimic, de reconfigurare a zonei ce include Casa Poporului. Era, cred, la începutul anului 2000. Gregotti a părăsit juriul internațional de la București, a înțeles repede cum stau lucrurile…

Centrul Cultural Belem, Lisabona

În vara anului 2018, am fost la Lisabona. Am vizitat Centrul Cultural Belem, a cărui arhitectură a fost proiectată de Gregotti Associati împreună cu Risco SA / Salgado, din Lisabona, în 1995. Centrul a fost construit inițial în ideea de a adăposti programele dezvoltate în perioada în care Portugalia urma să dețină Președinția Consiliului Europei (1992).

Centrul cultural Belem din Lisabona ne-a impresionat enorm și pe mine și pe Liviu. Am văzut multe muzee și multe proiecte de muzee și centre culturale, de teatre care se chinuie să fie cât mai vizibile, să facă arhitectură-sculptură și curiozități în arhitectură, muzee cu pereții oblici, improprii expunerii de picturi și tot așa. Centrul Cultural întruchipează perfecțiunea în arhitectura modernă, la exterior. Are zidurile placate cu lastre masive de piatră, ce amintesc de Castello de Sao Jorge, un reper istoric în Lisabona. Vittorio Gregotti a dăruit orașului Lisabona un proiect splendid, complementar și unic. E un proiect profund modern, care are aerul că e din totdeauna

Centrul Belem de la Lisabona (Foto via EU Mies Prize).

aici, trup din trupul istoriei portugheze, o fortăreață a artelor și culturii. Sunt masive și impozante aceste volumetrii cubice, imperturbabile în crearea emoției vizuale între arhitectură și privitor. Albul gălbui al pietrei cu irizații de mică accentuează senzația de noblețe eternă.

Centrul Cultural Belem a primit Premiul Internațional pentru Arhitectură în piatră la Târgul de la Verona, din 1993. Există un Centru de conferințe, servicii operaționale, magazine, restaurant, două baruri, zone de parcare, Centrul Jacques Delors, două săli-auditorium (una cu 1429 de locuri, alta cu 348 de locuri), o sală de repetiții cu 72 de locuri, un centru de expoziții cu patru galerii destinate unor expoziții de artă modernă, arhitectură, design și fotografie. Din 2007, Centrul a acordat un spațiu Fundației de Artă modernă și contemporană, Muzeul Colecției Berardo.

La aniversarea unui sfert de veac de la construcția Centrului Cultural Belem a avut loc aici vernisajul unei expoziții retrospective, “The Territory of Architecture: Gregotti and Associati 1953-2017”.

Repere

A editat și publicat „Domus” (1946–47), revistă cu o implicare majoră în dezbaterile cu privire la arhitectura europeană și mișcările novatoare din arhitectura italiană. Rogers, ca mentor al lui Gregotti, avea să-l implice profund în gândirea arhitecturii ultimei jumătăți de secol.

În revista „Casabella”, arhitecții italieni Ernesto Rogers, Aldo Rossi, Vittorio Gregotti, Giancarlo de Carlo vor influența cu textele lor arhitectura occidentală. Ernesto Rogers va avea un rol determinant în trecerea de la raționalismul postbelic la integrarea contextului istoric. A fost editorul-șef al acestei reviste în anii 1955-1963. A proiectat și vase de croazieră pentru Costa Cruises.

O personalitate polivalentă

În 1964, Gregotti a primit Marele Premiu internațional și Medalia de Aur , la cea de-a 13-a Trienală de la Milano.

În 2016, Centrul Pompidou i-a dedicat o expoziție, Vittorio Gregotti – The invention of territory, care a prezentat proiectele lui, desenele, schițele și machetele pe care le-a donat marele arhitect muzeului.
Între proiectele de mari dimensiuni se înscriu Departamentul de Știință al Universității din Palermo (1969-78), Universitatea din Calabria, din Cosenza (1973-79), Centrul Cultural Belem (1989-92), refacerea și înfrumusețarea unei zone de case sociale din Cefalu (1976-79), un proiect excepțional, nerealizat. Aceste proiecte ilustrează extraordinara capacitate a arhitectului de a pune în relație țesutul urban, limbajul locului, peisaj, geografie, istorie, întreaga morfologie a contextului în care se integrează fiecare proiect.

Am avut norocul să văd câteva din proiectele mari realizate de biroul lui Gregotti, precum Centrul Cultural Belem și Stadionul Olimpic din Barcelona, Teatrul de Operă din Milano. O parte din restul proiectelor le-am văzut în reviste și cărți de arhitectură, în filme documentare, pe internet.

Gregotti a fost invitat la Berlin să proiecteze Piața din Postdam și Piața din Leipzig, în anii 1990, când lumea voia să cosmetizeze/occidentalizeze arhitectura, după ce căzuse Zidul Berlinului. Gregotti a fost chemat și la București, într-un elan fără urmări. A desenat în aceeași vreme un plan urban general pentru Pavia, un oraș la sud de Milano, cu atâtea clădiri istorice. A realizat un alt plan pentru o zonă postindustrială din Torino, și pentru Gorizia, orașul din sud-estul zonei Friuli Venezia Giulia, aproape de Slovenia și Marea Adriatică.

Zona Bicocca-Pirelli. Teatrul Arcimboldo. Centrul Pirelli

Gregotti a proiectat Teatrul de Operă Arcimboldi, în zona fostă industrială din Milano, Bicocca, în anii 1990. Felul în care arată zona Bicocca se datorează proiectelor lui Gregotti care remodelează o fabrică într-o sală de operă și concerte și proiectează, tot aici, Centrul de cercetare Pirrelli (Research and Development Centre).

Centrul Pirelli se află la Milano, în districtul Bicocca, unde arhitectura secolului XV se întâlnește cu aceea a secolului XX. Nu e ceva special în Italia. Dimpotrivă. Zona a primit numele de Bicocca de la casa construită aici de familia aristocratului Arcimboldi, în secolul XV.

În 1988, biroul Gregotti Associati a câștigat concursul pentru proiectul Centrului Pirelli. E vorba de o clădire-cub de 50 x 50 metri și 10 etaje, cu trei laturi spre care dau birouri și o fațadă de sticlă de 1.800 metri pătrați, sticla cântărind 168 de tone. Această fațadă privește spre Bicocca degli Arcimboldi. Turnul de 46 metri înălțime are un profil anume exagerat, făcut din beton și oțel, având un diametru de 32 de metri la bază și de 22 de metri la vârf. Turnul e prevăzut cu un heliport pe acoperiș, pentru helicopterele folosite de marile companii. Peste 700 de persoane lucrează în cele patru clădiri ale companiei care adăpostesc Sediul Central.

Tot în Bicocca se află Pirelli Hangar Bicocca, o instituție dedicată artelor contemporane, condusă de Pirelli din 2011, care funcționează în spațiile reconvertite ale unei clădiri industriale.

Teatrul de Operă Arcimboldi nu are nimic din spațiul urban ce cuibărește Scala di Milano, nici măcar un grup statuar neoclasic. Teatrul lui Gregotti, cum îi spun eu cu durerea pierderii lui, a fost construit de-a lungul a 27 de luni pentru a putea înlocui Scala, care urma să intre în renovare pe o perioadă de trei ani și să fie închisă. Teatrul Arcimboldo se află la o distanță de vreo 8 kilometri de centrul orașului Milano. Fabrica de cauciucuri Pirelli, aflată într-o zonă care se cheamă Bicocca, a fost reconfigurată. Proiectul a fost realizat de Gregotti împreună cu un alt mare arhitect, prieten cu Livio, Mario Botta, și cu arhitecta Elisabetta Fabbri din Veneția, care a a lucrat la restaurarea Teatrelor Fenice de la Veneția, Scala din Milano, San Carlo din Napoli și a Teatrului dell’Aquila, specializată în restructurări și restaurări de edificii istorice. Proiectul și construirea Teatrului Arcimbolda au demonstrat capacitate lui Gregotti de a reconfigura arhitectura industrială într-o arhitectură dedicată artelor, culturii. Teatrul Arcimboldo are forma unui evantai deschis pe două nivele, cu o capacitate de 2.375 de locuri. E conceput din trei module, tipice pentru o sală de spectacole, foaierul, scena, auditoriumul. Are o suprafață totală de 18.400 metri pătrați, din care 7.400 sunt destinați audienței și 11.400 pentru producție. Sala are 15 metri înălțime. Teatrul Arcimboldo a fost inaugurat pe 19 ianuarie 2002 cu opera Traviata de Verdi. Când Scala di Milano s-a redeschis, în decembrie 2004, Teatrul Arcimboldo și-a extins programul la concerte de jazz, muzică clasică și muzică pop.

Gregotti a proiectat în anii 1990 un nou oraș, în Crimeea, la Marea Neagră, iar în anii 2000 a proiectat, lângă Shanghai, un nou oraș, Jiangwan și cartierul rezidențial italian Pujiang.

Prima expoziție din America
Proiectul pentru Universitatea din Calabria

În biblioteca lui Livio există o carte foarte prețioasă, cu autograf, pe care a primit-o de la Vittorio Gregotti, Il progetto per l Università delle Calabrie e altre architetture di Vittorio Gregotti, publicată de Electa International, într-o ediție bilingvă italiană engleză. Autograful „All amico Livio Dimitriu senza il quale questa mostra non sarrebbe stata posibile” se referă la rolul avut de Livio în organizarea primei expoziții în America (1980) dedicată marelui arhitect italian, considerat cel mai important din secolul XX. Livio s-a ocupat îndeaproape de expoziție și de concepția volumului, cu paginile ca niște planșe puse într-o casetă cu clape.

Gregotti a proiectat mai multe campusuri de universități, între care și Universitatea din Calabria, care a fost subiectul mai multor expoziții de arhitectură. Campusul Universității a fost proiectat de Vittorio Gregotti și Dänen Martensson. Clădirile sunt construite de-a lungul unui pod suspendat, Ponto Education, de 1,3 km lungime. Arhitectura lor precisă, calmă, rectangulară contrastează cu peisajul de coline dramatic. Zidurile sunt înconjurate de peisajul uluitor, înecat în verdeață. Campusul e conceput în stilul celor nord-americane și englezești, cu acele clădiri destinate studenților, aflate nu departe de Facultățile unde studiază, de biblioteci și laboratoarele de cercetare.

Orașul italian din China

Biroul Gregotti a proiectat în China noul oraș din Shanghai, apoi un oraș având drept temă a construcției implementarea arhitecturii italiene într-un spațiu chinez. Sunt atâtea China town în toată lumea, era și momentul să vedem arhitectura italiană și europeană în… China.

S-a nimerit să scriu aceste pagini tocmai când Covid-19 l-a ucis pe Gregotti și a produs cel mai mare număr de decese și îmbolnăviri în Italia. Nu fac nici o legătură. Orașul italian Pujiang a fost construit, în apropiere de Sanghai, pe o suprafață de câțiva kilometri pătrați și destinat unei populații de 80.000 de locuitori. Am văzut două filme-reportaj care prezentau un oraș-fantomă nelocuit, nu din vina arhitectului Gregotti, ci a celor care au comandat un proiect de dezvoltare a zonei, paralel cu realitatea, o utopie urbană, pe malul râului Huangpu. Probabil că orașul italian proiectat de Vittorio Gregotti va fi populat când lumea va părăsi zonele supra-aglomerate, descoperind calmul și confortul suburbiilor.
Noul oraș Pujiang este rezultatul unei utopii care se cheamă One City, Nine Towns/Un oraș, nouă orășele, proiect inițial în 2001, derulat pe durata celui de-al zecelea cincinal (2001-2005). E genul de arhitectură construită nu numai în China, care te face să te simți călător prin lume, fără să părăsești China. Arhitectura din diverse țări e mutată precum diferitele specii din toată lumea, strânse la o grădină zoologică. Gregotti Associati au proiectat orașul italian cu o suprafață de 15 kilometri pătrați.

Arhitectura unor stadioane

A proiectat stadioanele din Barcelona, Genova, Marrakech și Agadir, din Maroc, în anii 1980 și1990. Nu am văzut Stadionul Luigi Ferraris, sau Marassi, care are o capacitate de aproape 37.000 de locuri, aflat în Genova, decât în fotografii. Pasionații de fotbal l-au văzut pe ecrane. Am văzut în schimb Stadionul Olimpic de vară, pe care l-a reconstruit în Barcelona, în zona aceea splendidă a muntelui Montiuc, unde am vizitat și Fundația Miro. M-a impresionat întotdeauna stadionul Luigi Ferraris, deschis în 1911. Stadionul poartă numele unui fotbalist italian care a fost inginer și a murit ca soldat în Primul Război mondial. Vittorio Gregotti a refăcut acest stadion ca să-și păstreze calitățile arhitecturii de început de secol. Intervenția arhitectului Vittorio Gregotti a păstrat farmecul acestui stadion, fără să vrea să-i modernizeze imaginea, complex de care suferă arhitecții cu ego, mai puțin talentați și lipsiți de cultură.

Pentru Dario Franceschini, ministrul italian al Patrimoniului cultural, Gregotti a fost un mare arhitect și proiectant de planuri urbane, italian care a adus un mare prestigiu Italiei în lume.

Gregotti Associati: Stadionul Luigi Ferraris din Genoa Stadium, Genoa, 1989 (Foto: Gabriel Rinaldi/Wikimedia Commons)

Stadionul Olimpic din Barcelona a fost proiectat de architectul Pere Domènech i Roura și inaugurat pe 20 mai, cu ocazia Expoziției Internaționale, fiind considerat cel de-al doilea stadion din lume, ca mărime. Nu a găzduit Jocurile Olimpice din 1936, din cauza situației politice. După 50 de ani, Stadionul din Barcelona a revenit la visele lui legate de meciurile internaționale din mari campionate și din cadrul Olimpiadei, grație proiectului unei echipe de arhitecți alcătuită din Gregotti, Correa, Milà, Margarit și Buixadé, care a refăcut totul, a mărit capacitatea de locuri la 60.000, a renovat întregul complex și paleta de servicii, păstrând și integrând exemplar fațada veche, unică. Stadionul a găzduit, în 1992, Jocurile Olimpice de vară, inclusiv evenimentele oficiale ale ceremoniilor de deschidere și închidere, dar fusese deja folosit, în 1989, la Campionatele Mondiale de Atletism. Stadionul a găzduit o mulțime de evenimente sportive, muzicale, între care celebre sunt concertele susținute de Michael Jackson, Bruce Springsteen, ACDC, Rolling Stones, Coldplay și Beyoncé.

Stadonul Olimpic din Barcelona

Marele Teatru din Provence,
Aix-en-Provence (2003-2007)

Grand Theatre de Provence, Aix en Provence, Foto: Jean Claude Carbonne

E unul din proiectele mele preferate, un teatru așezat la subțioara unei înălțimi. A fost inaugurat în 29 iunie 2007, cu opera La Walkyrie, de Richard Wagner. Am vorbit cu câțiva prieteni despre acest moment, cu toții îndrăgostiți de Wagner și de Festivalul Internațional „de art lyrique de Aix-en-Provence”. Am citit atunci mai multe cronici despre dubla premieră, în muzică și arhitectură. Comentatorii muzicali admirau noul Teatru de operă, numit, de fapt, Marele Teatru din Provence, proiectat de Vittorio Gregotti și Paolo Colao, anume să găzduiască spectacolele de operă și concertele susținute în cadrul Festivalului Internațional din Aix-en-Provence.

În cronicile muzicale, Gregotti împărțea cu Wagner entuziasmul și aplauzele la scena deschisă. Teatrul are 1.370 de locuri, 950 din ele fiind la parter.

Proiectul Marelui Teatru a fost câștigat de Gregotti și Paolo Colao prin modul strălucit în care a fost integrat în planul urban, desenat în această zonă urbană de celebrul arhitect Oriol Bohigas. Prezența Muntelui Sainte Victoire, a cărui pictură splendidă, semnată de Paul Cézanne, mă așteaptă s-o revăd de câte ori merg la Muzeul Metropolitan din New York a inspirat arhitectura și alegerea pietrei de la fațade. Gregotti pare să fi privit muntele vecin cu locul unde urma să se construiască Marele Teatru din Provence, pe care l-a conceput ca o suprapunere de terase. A așezat volumele rotunde, rotindu-le fațadele, a folosit o singură culoare de piatră maron deschis, care transformă arhitectura Marelui Teatru, văzut de departe, într-un peisaj.

Originalitatea proiectului devine și de această dată expresia unei arhitecturi indispensabile locului, care e menită să prindă rădăcini, să fie admirată și iubită, trup din trupul atâtor locuri din Italia și din lume, care poartă sigiliul Vittorio Gregotti.

Doina Uricariu, New York