În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
După ce pleda în favoarea propunerilor prietenului său, Sardus mai discuta cu unul și cu altul, vocea-i puternică și râsu-i scurt se mai auzeau o vreme, apoi ochii săi visători rămâneau agățați de un punct și personajul intra în starea lui de visare, chiar și acolo în mijlocul mulțimii. Călătoriile efectuate în realitate se amestecau cu cele citite din cărți și toate se mulau pe o imaginație bogată și dispusă mereu să evoce Țara Ideală. In special descrierea vie a lui Iambulos despre șederea sa la regii din Palimbothra, acei prieteni ai grecilor din depărtările Orientului Extrem, îi amintea despre pierduta Arcadie. Și pentru că poporul fericit descris de Iambulos trăia pe o insulă, lucrurile deveneau și mai atrăgătoare, orice ostrov fiind ferit prin chiar poziția lui de influențe nocive și de atacuri armate din jur. O insulă se poate păstra mai ușor, dar ea reprezintă totodată și excepția. Palimbothra oferea o pildă vie – chiar de la distanța mare de unde îi venise faima – că măcar undeva în lume poate exista o societate fericită, lipsită de ambiții personale nerealiste, unde oamenii se bucură de drepturi egale și unde o răsplată nu se numără în suferințele cauzate altora. În propriile-i călătorii, Sardus pălăvrăgise cu tot felul de băștinași, mulți relatându-i și despre ținuturi mirifice locuite de oameni deosebiți, drepți, muncitori și fericiți. Numai că, mai întotdeauna, aceste informații se plasau în trecut, niciodată negăsindu-se cineva dispus să admită că ar fi văzut cu ochii săi ținuturile minunate despre care povestea. Pentru Al Șaisprezecelea, descrierea lui Iambulos reprezenta singura dar suficienta dovadă că tot ceea ce exista mereu în dorința oamenilor și-a găsit de acum și confirmări reale și tot ceea ce abia de se putea despărți de mit se afla mult mai aproape de viață, decât se credea. Puntea trebuia doar pășită, iar năzuința transformată în realitate. Alăturându-i-se lui Tiberius Sempronius Gracchus în for, Sardus avea mereu în fața ochilor Țara Ideală visată și a trebuit să vină tatăl său pentru a da o îmbrăcăminte juridică reformelor pe care el încă le cerea mai mult ca pentru un tărâm de basm. De aceea, atunci când Sempronius a reușit să impună legea agrară, Iustitius s-a împotrivit ca fiul să-i facă parte din comisia numită pentru a supraveghea aplicării noilor normative. Bătrânul nu avea încredere in capacitatea lui Sardus de a se ocupa de lucruri foarte concrete, cum ar fi măsurarea unui ogor și stabilirea dacă o suprafață făcea parte din ager publicus ori din proprietatea privată a unuia sau altuia dintre latifundiari. Totuși, neinvestit în mod oficial cu o funcție, Sardus și-a urmat și cu acest prilej prietenul. În timp ce străbăteau câmpurile, Al Șaisprezecelea vedea deja ogoarele roditoare ale Țării Fericirii, darnice pentru oricine. Iar atunci când Attalus al Treilea, ultimul rege al Pergamului, a lăsat regatul său moștenire Romei, Sardus, convingându-l pe Tiberius Gracchus să propună împărțirea săracilor bogățiilor astfel primite, avu impresia că vede societatea ideală tot mai aproape. De data asta a reușit să-i facă și pe alții să-i împărtășească convingerile: reformele ce păreau mai ieri utopice erau, rând pe rând, votate, iar legile seci, venite parcă totuși din descrierile sale, erau fapte ce nu mai puteau fi contestate.
Dar s-a simțit și reversul medaliei: în senat, acolo unde fiecare zvon sosea exagerat, după dorința celui ce-l expunea, se spunea că tribunul poporului Tiberius Sempronius Gracchus este doar executorul ideilor lui Sardus, cel ce vrea să dărâme din temelii statul roman și să-l înlocuiască apoi cu un regat după modelul unei insule din Oceanul Indiei. (Să nu fi fost chiar atât de superficială influența Celui de Al Șaisprezecelea asupra poporului?) Sigur, nu mulți erau cei ce acceptau un asemenea zvon, dar exista oare o acuzație mai gravă decât încercarea de a înlătura cutumele, de a sfărâma tradiția și de a înlocui statul roman cu… cu ce? O asemenea atitudine implică trădare, lipsă de pietate și atentat împotriva a tot ce are un cetățean mai sfânt. De așa ceva Gracchus, totuși, nu putea fi acuzat. Însă învinuirile aduse din prea mult zel lui Sardus s-au răsfrânt și asupra prietenului său și mai toți analiștii, trecând sub tăcere originea confuziei, vorbesc cu dușmănie despre revolta Gracchiior. Sardus nici măcar nu e amintit.
Cea mai mare parte dintre oameni, atunci când visează, nu gândesc la calea pe care ar urma să pășească pentru a ajunge la situația dorită, ci se imaginează de la început gata ajunși în teritoriul idilic și inexistent. Modul de realizare aparține acțiunii și, indiscutabil, doar celor puternici, iar tărâmul visului, implicând reveria, simte repulsie față de obstacolele de doborât. Ceea ce face ca și temerarii și hotărâții să devină în asemenea momente sclavii momentelor sperate. Sardus n-a fost considerat de nimeni drept un visător, drept un poet. El promitea realități concrete, se implica în lupta prietenului său, își susținea convingerile cu argumente și citate din sursele cele mai variate. (De aceea era socotit de politicieni prea lipsit de penetrație la tribună, iar de savanți prea practic.)
„Un loc pe pământ, povestea Al Șaisprezecelea, unde natura este binevoitoare, unde toți oamenii se nasc egali și au aceleași șanse inițiale de afirmare, unde funcțiile se atribuie după aptitudinile fiecăruia, iar averea este un bun comun, unde bucuriile și durerile personale sunt împărtășite de toți, fără ca o dramă personală să devină și o tragedie a cetății și unde există criterii clare de recompensare a individului pentru activitatea depusă, iată un tărâm mai mult ca sigur jinduit și de zei! Greutatea, continua Sardus, nu este să înfăptuiești o asemenea comunitate, greutatea este s-o accepți. Pentru că, dacă n-ar fi așa, măcar nemuritorii ar fi dobândit-o de mult. Dar nici cel puțin ei nu pot renunța la orgolii: orgoliul primatului, orgoliul posesiei, orgoliul puterii. Și fiindcă nu poți cere de la oameni ceea ce nici zeii n-au reușit, reformele bine gândite îi pot constrânge pe cetățeni să pășească pe calea pe care de bună voie ar ezita să se ducă.” Acesta era și motivul pentru care lupta prietenului său. Tiberius Gracchus îl încânta așa că nu pregeta niciun efort să-l sprijine. „În ultima instanță, spunea Sardus, legile votate nu constituie decât un prim pas spre societatea visată”.
Iată, deci, cuvinte ce nu par să provină din gura cuiva dispus doar să admire un vis. Iată, Cel de Al Șaisprezecelea devenise dornic de a întreprinde și pașii necesari pentru traducerea în realitate a acelor imagini!
Totuși, nu degeaba se folosește în mod curent antinomia dintre vis si acțiune. „De altfel, vise mai sublime sau mai puțin sublime au toți oamenii”, afirma tot Sardus, pretinzând chiar că „în felul acesta și doar în felul acesta se deosebesc oamenii de animale. Numai că unii își păstrează visele asemenea celor mai ascunse taine, alții își creează din ele complexe, câțiva își iau din ele seva. Nenumărați sunt aceia ce trăiesc în planuri cu totul diferite de visele păzite în intimitatea lor cu atâta strășnicie. Puțini îndrăznesc să încerce să le facă adevăr palpabil.” Printre ei, și Sardus: dar și el acționa „normal” într-o parte a vieții și trăia în vis o altă parte a ei. Omul tăcut din tinerețe se transformase într-un palavragiu notoriu. El nu-și ascundea tema reveriei, însă atunci când se plimba prin subiectul miraculos, elimina din start – asemenea tuturor – obstacolele, ca pe niște interpuși dați deja de mult la o parte. Visul său era erudit, așa cum îi era orice afirmație și se baza pe multă lectură, pe multe raționamente și pe impresiile culese din călătoriile efectuate. Până atunci nici el nu arătase puntea spre realitate. Era doar un basm savant acesta și în cazul că Sardus alegea un moment prielnic de a-l expune, oricine se simțea cucerit. Dar Al Șaisprezecelea nu obișnuia să-și caute nici prilejurile și nici auditoriul. Doar cei ce au avut privilegiul de a-i sta mai mult în preajmă au putut întâlni și momentele nimerite și au păstrat în amintiri fascinația povestirii. Demult, o fată s-a lăsat vrăjită până a se îndrăgosti și căsători cu el. Prietenii din tinerețe păstrau cu emoție câteva scrisori ce puteau fi oricând citite, dar mai ales în anumite momente de pace interioară. Atunci, slovele străluceau asemenea diamantului. Și unii ascultători au avut parte de clipe de înălțare, însă majoritatea celor ce veneau pentru prima oară în contact cu asemenea povești atunci când era nevoie de o minte ageră, aptă să reglementeze o situație concretă de viață sau un conflict ce amenința însăși existența cetății, simțeau artificialul și își arătau vehement dezaprobarea în fața unor astfel de diversiuni. Da, atunci, în ochii lor, sublimele vise deveneau diversiuni. Pentru a reuși să convingă, Sardus avea nevoie de timp, însă câtor oameni le este îngăduită atâta vreme cât le-ar fi necesară a-și valorifica șansele? Muritorii, acele ființe cu orele numărate, trebuie mereu să se grăbească. Sau cel puțin intuirea scurtimii răgazului îi face să procedeze pe cei mai conștiincioși dintre ei astfel. O șansă scăpată din mână n-a mai putut fi recuperată de nimeni, spuneau oamenii și așa continuă să creadă și azi.
Atâta vreme cât legile propuse de Tiberius Gracchus erau impuse după o luptă mai scurtă sau mai lungă, și vorbele lui Sardus erau ascultate cu mai multă bunăvoință. Când însă abilitatea politică n-a mai fost suficientă și confruntarea a devenit violentă, Al Șaisprezecelea s-a pomenit recepționat drept o figură cu totul caraghioasă. Un autor mai atașat de acest personaj ar spune că Sardus avea o anumită puritate pe care n-o lepăda în nici o ocazie, oricât de potrivnică, fapt ce ar pleda pentru ingenuitatea firii sale. Dar scribul nu face decât să transcrie faptele. Când cel mai mare dintre Gracchi a adunat poporul pentru ultima oară, spiritele erau atât de încărcate încât a fost de ajuns o singură scânteie pentru a izbucni flacăra. Încăierările devenite inevitabile, un om a fost ucis în aceste tulburări. Ceea ce n-a făcut decât să convină dușmanilor reformatorului: exagerând cu mult faptele, aceștia au reușit să ațâțe senatul împotriva lui Gracchus și chiar împotriva adunării poporului. După ce consulul D. Mucius Scaevola a refuzat să ridice armele împotriva altor romani, Marele Preot P. Scipio Nasica a condus mulțimea ațâțată spre Capitol, adunând cu el atâți adepți câți a putut găsi pe drum și înarmându-i cu ce a apucat. Acum nu se mai țineau discursuri, rațiunea părea să fi adormit cu totul. În jurul templului lui Jupiter Capitolinul nimeni nu mai avea timp de vorbele lui Sardus. Încrâncenarea atinse paroxismul și Tiberius Gracchus fu omorât împreună cu trei sute de partizani ai săi. Dar – minune! – Sardus, care nu s-a despărțit nici în aceste momente tragice de prietenul său, aflat tot timpul în preajmă și vociferând și în acea zi nefastă în mijlocul măcelului, n-a pățit nimic. Nici o zgârietură nu l-a atins, nici o cută a veșmântului său nu a fost deranjată. Al Șaisprezecelea văzu cu groază cum prietenii îi sunt azvârliți unul câte unul de pe înălțime, apele Tibrului ducând până departe în istorie cadavrele. Însă de el nu s-a atins nimeni. În încăierarea generală, fiecare combatant îl dădea la o parte pentru a putea ajunge la cel pe care-l urmărea, însă nimeni nu părea să-și amintească de faptul că Sardus a fost unul dintre principalii colaboratori ai lui Tiberius Sempronius Gracchus.
