De ce nu a fost Revoluție

Avem revoluționari cât Armata Iranului, iar inițiativa extinderii numărului lor are aceleași cauze “ revoluționare”. Statul român și-a asumat, pe multiple planuri, această calitate de “ revoluționar”, ca pe o veritabilă conservare a unei revoluții confiscate și o garanție că lucrurile rămân așa cu s-a stabilit.

Revoluția (furată, confiscată, deturnată) a devenit măreață tocmai prin asigurarea unei absurde structuri ministeriale în domeniu pentru cei care-au primit astfel recunoștința celor asupra cărora între timp s-au declanșat acțiuni juridice de crimă contra umanității.

Numărul revoluționarilor a continuat sa crească în anii ‘90, proporțional cu gradul de conștientizare publică asupra loviturii de stat numită fraudulos revoluție.

Nu numai că nu a fost revoluție în 1989, dar transformarea loviturii de stat, prin mită, în consolidarea partidului-stat, împreună cu sateliții săi, obligă la o reconsiderare urgentă a unor calități publice nejustificate care produc o gravă distorsiune în societatea democratică.

Revoluționarii oficializați și-au consumat mandatul simbolic într-o istorie toxică în care nu au dovedit nimic.

Instituțiile publice artificial create în numele revoluției ar trebui trecute total în beneficiul cercetării științifice sau juridice, pentru că în marea lor parte nu sunt decât ecoul unei veritabile diversiuni a cărei continuitate pune în pericol standardele publice.

Căderea comunismului nu a fost în fapt o revoluție, dovadă că în toate țările fostului lagăr, evenimentele nu au fost asimilate propagandistic unei revoluții, așa cum s-a întâmplat deloc justificat în România.

Prețul acestei manipulări a fost confiscarea statului român și crearea unui sistem specific, intrat în ordinea de drept, însă neconstituțional.

Eșecul căderii comunismului îl regăsim în toate structurile publice, și în special într-o falsă societate civilă ajunsă o simplă rețea a fostei Securități supraviețuitoare.