În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
(Ca de obicei, o bună parte a expunerii lui Caius M. era plauzibilă și părea chiar cu trimiteri directe. Ascultătorii, neputându-se niciodată obișnui cu acest vorbitor atât de activ, mai cădeau în greșeala să caute cheia întâmplărilor, trecând, astfel, pe nesimțite într-o cu totul altă parte a povestirii, pe când în realitate fiecare cuvânt părea să provină dintr-un joc gratuit.)
– Unde l-ai întâlnit pe acel om? îl întrebă cineva, din mulțime.
– În Bitinia, răspunse Mendax, fără să clipească. După fiecare coșmar, bătrânul veteran omora un animai, pentru că sub formă de animale îi apăreau de cele mai multe ori cei ce-l chinuiau în somn. Cu timpul, nu mai sacrifica numai animalele de pe pământurile sale, ci și cele din vecini și cele din păduri. Încetul cu încetul, dispăruseră toate animalele și atunci omul nostru a început să zărească oameni cu chip de fiară și să-i omoare și pe ei.
– Asta vrea să fie o pildă? mai întrebă altcineva, unul dintre cei ce se grăbeau să-i raporteze lui Marius tot ce se petrecea în cetate.
– O pildă? Fiecare lucru constituie o pildă, dacă știi s-o pricepi până la capăt.
– Și mai departe?
– Mai departe a fost că ruda mea și-a omorât și dușmanii, și prietenii, și pe cei pe care nici nu-i cunoștea. Când n-a mai avut pe cine omorî, s-a ucis și pe el însuși. Într-o dimineață i se păruse că luptătorul cu trei brațe, inamicul său din somn, i-ar fi furat o ureche și și-ar fi făcut din ea o bășică dintre cele de pus țintă la antrenamentele pentru ochit cu arcul.
(Să se fi referit la Marius, se întrebau unii, la Sulla, își imaginau alții, sau poate că nu face decât să bată câmpii, ca de obicei? Ascultătorii mai vechi nu-și storceau capul să înțeleagă mai multe decât spunea Caius M. Ei știau că tot ce povestea el se potrivește tuturor și nimănui, nereprezentând nici în felul acesta mai mult decât niște minciuni crase.)
– Și pe urmă?
Mendax făcu o lungă pauză de efect, apoi vorbi mai departe :
– Mai departe? Iată ce s-a întâmplat cu urechea devenită țintă pentru tinerii arcași: după ce s-a sinucis bătrânul oștean cu coif de argint, n-au prea fost supraviețuitori care să se folosească de urechea lui. Așa că aceasta a fost vândută de un negustor pentru doi arginți. De ei și-a târguit un catâr, iar cel ce i-a cumpărat urechea a vândut-o pentru un singur argint, deoarece timpul i-a devalorizat serios marfa. În Bitinia, urechile nu reprezintă cine știe ce, însă…
Un om, adâncit în speculații în legătură cu cine a fost subiectul adevărat al povestirii, se trezi brusc la realitate și începu să râdă zgomotos. Imediat vocea lui Mendax fu acoperită de hohotele întregii adunări.
Marius s-a îmbolnăvit curând după aceea și după câteva zile muri. Plutarh relatează că pe dictator l-ar fi doborât o săptămână de boală, după ce, între timp, era tot mai des cuprins de atacuri de demență, că avea halucinații și că delira. Însă nici Plutarh și nici vreun alt analist nu amintesc că Marius se trăgea tot mai mult de urechi, sfârșind prin a-și cauza răni îngrozitoare. Și nici nu povestesc istoricii despre spaima de preziceri a celui care a fost de șapte ori consul, un om ce vedea semne în fiecare amănunt al vieții. Pe de altă parte, este imposibil să atribui un sens premeditat aiurelilor Celui de Al Șaptesprezecelea, însă Marius a întrebat de atâtea ori pe cei ce au auzit direct sau din a doua sau a treia sursă acest discurs al lui Mendax, încât nu poate fi o simplă coincidență faptul că, pe măsură ce boala avansa tot mai mult – „demența”, după cum s-a pronunțat Plutarh – Marius voia să știe alte și alte amănunte despre cele „prezise” de Caius M., astfel încât ultimele cuvinte spuse în stare de luciditate ale celui ce a terorizat ani de zile Roma reveneau mereu la acest subiect. Cine știe ce l-a tulburat atât de profund? Să spui că Al Șaptesprezecelea a scăpat cetatea de Marius și de perspectiva unui nou război este riscant. Dar nici să ștergi cu buretele în întregime rolul acelui discurs nu se poate. Drept urmare, cei mai mulți analiști – bine că nu toți! – au preferat să ignore și cuvântarea și personajul în întregime.
Nimeni nu a comentat direct întâmplarea și nu s-a găsit nici un bărbat dispus să se facă de râs, punând boala galopantă a lui Marius în legătură cu aiurelile lui Mendax. Dar la următoarele discursuri ale Celui de Al Șaptesprezecelea lumea se simțea tot mai tulburată și râsul izbăvitor care le întrerupea de fiecare dată devenise doar un fel de ieșire din vrajă. Pentru că nu putea fi decât o vrajă, susțineau numeroșii ascultători, faptul că bărbați în toată firea puteau fi mișcați de asemenea aiureli care, repovestite, îi fac să râdă și pe copiii de țâță!
Dar nici acest lucru nu l-a spus nimeni cu voce tare și l-au mai ascultat în continuare timp de aproape cinci ani Și cum s-ar fi putut termina altfel viața Celui de Al Șaptesprezecelea dacă nu tot în timpul unui discurs ținut de el în for? Le vorbi din nou, ca de atâtea ori, nenumăraților oameni adunați în jurul său și rămase sprijinit de o coloană, în vreme ce hohotele obișnuite au trezit mulțimea. Hohote ce au izbucnit și mai năvalnice atunci când Mendax s-a lăsat să alunece la pământ lin, teatral și caraghios. Râs ce l-a petrecut și în neființă.
Următorii pierde-vară din for, cei ce i-au luat imediat locul, au fost mai celebri sau poate mai inteligenți. Dar nimeni n-a reușit să mai provoace asemenea descărcări colective ca Al Șaptesprezecelea, adică Mendax sau „Mendaciloquus” sau Caius M.
