Cine o oprește pe Victoria Nuland?

Nominalizarea Victoriei Nuland în a treia poziție din Departamentul de Stat al administrației Biden face parte dintr-o reciclare în masă a aripii neoconservatoare a administrațiilor Bush și este un triumf pentru adepții din România ai acestei orientări de peste Ocean. Este chiar și o ușurare pentru politicienii români, câtă vreme asta înseamnă că nu vor fi puși în fața unor alegeri. Opțiunea este doar una – geostrategică. Scrutinele din România vor fi geostrategice (așa cum au fost ele botezate vreme de ani de zile în Republica Moldova), privatizările (câte au mai rămas) vor fi geostrategice, contractele vor fi la fel, investițiile, decizia politica, anticorupția, totul.

România se poate întoarce nu în anii administrației Obama-Clinton, când Nuland era șefa afacerilor europene și eurasiatice la Washington, ci chiar în anii ’90, de data aceasta cu calitatea de membru NATO. Ca și atunci, în timpul războiului din Transnistria, privirea va fi ațintită spre Est: spre Marea Neagră și Crimeea militarizată, spre Nistru, spre Kiev, spre petrolul azer și rutele de transport spre Europa. Ca și atunci, rezultatele concrete ale forumurilor de cooperare în care va intra România vor păli în fața celor ale Grupului Visegrad.

Paradigma geostrategică în care se vor juca dramoletele politicii de la București va crea o școală de gândire și o generație de războinici cățărați pe meterezele de la limesul NATO, atenți mereu la ce se întâmplă în Est dar refuzând orice afacere pe piețele încă nesaturate ale Estului, loiali Vestului dar incapabili sa conteze economic și politic in Vest altfel decât prin exodul creierelor.

Alergând mereu după premiul pentru loialitate față de neonsoservatorii de la Washington, cine poate garanta României că nu va sfârși pe un ultim cerc concentric al unei UE cu multe viteze, alături de alți lideri loiali aceleiași tabere, precum cei de la Kiev? Sau poate alături de Turcia, care și așa înghite bucățică cu bucățică puținele nișe în care companii cu capital românesc mai pot obține un profit la ele în țară. Într-un interviu pentru Der Spiegel oferit la apogeul ultimei crize euro, fostul președinte Valery Giscard  d’Estaing spunea că UE se poate extinde în Ucraina sau Turcia, câtă vreme nucleul rămâne neafectat, iar în viziunea sa nu exista loc pentru țările estice în acest nucleu. Pot garanta statul profund american și mașinăria sa electorală care s-a gripat că, gândind totul în termenii uliilor neoconservatori de peste Ocean, România nu va ajunge în poziția de la începutul anilor 1990 – să i se propună o trilaterală cu Turcia și Bulgaria, o Uniune a Statelor din Balcani cu o echipă comună la Jocurile Olimpnice, doar-doar să mai atragă atenția Vestului?

Sunt multe voci care se opun nominalizării Victoriei Nuland și a neoconservatorilor în administrația Biden. În România care gândește doar în alb și negru, a critica prestația lui Nuland în administrația Obama sau a vorbi despre „lovitura de stat” din Ucraina este un sacrilegiu și  te anatemizează ca pro-rus, anticoocidental, amtiamerican. Peste Ocean vorbesc în acești termeni foști oficiali ai Departamentului de Stat în administrația Clinton, precum James Carden. Mai jos, argumentele sale împotriva numirii lui Nuland.

”În urmă cu o săptămână, președintele ales al SUA, Joe Biden, a anunțat o serie de numiri în echipa lui pentru Securitate. Wendy Sherman, fost subsecretar de Stat pentru afaceri politice în timpul administrației Obama, va fi promovată în poziția de secretar de Stat adjunct al SUA. Este un semnal pentru Iran – Sherman a fost negociatorul principal din partea SUA pentru acordul nuclear cu Iranul din care Donald Trump a retras Statele Unite.

Biden a anunțat că Victoria Nuland, fost asistent al secretarului de Stat pentru afaceri europene și eurasiatice în administrația Obama, va deveni subsecretar de stat pentru afaceri politice.

Nuland a avut un parcurs care îi face pe diplomații de carieră să o privească cu un soi de reverență. Este o exponentă prin definiție a liniei neoconservatoare. A fost ambasadoare la ONU și apoi consilieră pentru Securitate a fostului vicepreședinte republican Dick Cheney. La începutul administrației Obama, Nuland a fost trecută pe linie moartă și se părea că acolo va rămâne. Însă secretarul de Stat Hillary Clinton avea alte planuri pentru Nuland, soția bine conectată a publicistului neoconservator Robert Kagan. Spre uimirea multor functionari numiți politic, Clinton a scos-o pe Nuland din obscuritatea de la Naval War College și a numit-o purtătoare de cuvant al secretarului de Stat.

Aceasta a fost calea spre influență, iar Nuland a folosit-o repede pentru a deveni asistent al secretarului de Stat pentru afaceri europene și eurasiatice. Este postul din care a supervizat acțiunile SUA de încurajare a loviturii de stat de la Kiev – mergând până acolo încât a împărțit prăjituri protestatarilor împreună cu ambasadorul SUA în Ucraina, Geoffrey Pyatt.

Lovitura de stat din februarie 2014, organizată de o alianță a unor liberali prooocidentali și a naționaliștilor, nu a adus la o situație mai liniștită, ci la un război civil în care Rusia si NATO au finanțat și înarmat tebere opuse, ducând la moartea a 10.000 de oameni și la strămutarea a peste un milion în estul Ucrainei. După puci, Nuland a devenit simbolul liniei dure a SUA în regiune, când a apărut în presă o discuție intre ea și ambasadorul Pyatt, care îi alegeau pe cei ce urmau să facă parte din noul guvern al Ucrainei. Ce va crede UE despre asta? ”Fuck the EU”, a exclamat diplomata Nuland.

După lovitura de stat – violentă și nenecesară, pentru că președintele Viktor Ianukovici fusese de acord cu transferul pașnic al puterii, la urne – Nuland s-a lăudat la o conferință sponsorizată de Chevron: ”De la independența Ucrainei, în 1991, SUA i-au susținut pe ucraineni să-și dezvolte abilitățile și instituțiile democratice, să promoveze participarea civică și buna guvernare… Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a ajuta Ucraina pentru atingerea acestor scopuri, ceea ce va asigura o Ucraină prosperă și democratică”.

În anii care au urmat, SUA au ”investit” o altă mulțime de bani în Ucraina, cu beneficii incerte. Însă această afacere nu a umbrit perspectivele carierei lui Nuland. Inteligentă, bine conectată și plăcută, la fel ca mulți alți neoconservatori, ea s-a mutat de la o slujbă la alta la Washington și niciodată nu a dat socoteală pentru pagubele pe care le-a produs. După plecarea din Departamentul de Stat, Nuland a trecut de partea lucrativă a ușii turnante de la Washington. A fost CEO la Center for a New American Security, a lucrat la Boston Consulting Group și la Albright Stonebridge Group (unde, și poate nu e o coincidență, a lucrat și viitoare șefă a lui Nuland, Wendy Sherman).

Viziunea lui Nuland despre Rusia este evidentă. Într-un articol publicat în toamna anului trecut în Foreign Affairs, Nuland spune: ”Moscova trebuie să vadă cum Washingtonul și aliații săi fac pași pentru a-și întări securitatea și pentru a spori costurile militarizării Rusiei. Asta include menținerea unor bugete de apărare robuste, modernizarea armelor nucleare ale SUA și ale aliaților, desfășurarea unor noi rachete convenționale și scuturi antirachetă, stabilirea unor baze NATO permanente de-a lungul frontierei estice și sporirea vizibilității și numărului exercițiilor militare”.

Mai puține se știu despre viziunea sa privind rolul SUA în Orientul Mijlociu. Să sperăm că aceste vizuini se vor schimba, pentru că, în articolul din Foreign Affairs, Nuland se plângea că președintele Trump ”le-a ușurat viața lui Putin și Assad neutralizând o amenințare comună la adresa lor, Statul Islamic sau ISIS”.

Ca subsecretar de Stat al lui Biden pentru afaceri politice, Nuland ca avea o influență imensă asupra politicii și personalului diplomatic. Progresiștii din Congresul SUA și partenerii lor din presă, lumea ONG-urilor și a activiștilor ar trebui să își unească forțele cu republicanii antiintervenționșiti din Congres, pentru a se opune nominalizării lui Nuland”.