În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
AL DOUĂZECI ȘI TREILEA
(„Magister morum“)
-
16 e. n. – 52 e. n. –
DESPRE INUTILITATEA POSIBILITĂȚILOR SINGURE
S-a spus de atâtea ori că Istoria nu este decât o curtezană capricioasă, alegându-și eroii după toanele-i de moment. Dar afirmația a fost susținută mai ales da către cei nemulțumiți că nu s-au regăsit și ei printre preferați. În realitate, Istoria e la fel de oarbă ca Justiția. Cel de Al Douăzeci și treilea va repeta de nenumărate ori – și nu întotdeauna într-un mod foarte prudent – că străbunicul Gallus a murit asemenea scribului regelui Porsena, ucis acela din greșeală de Mucius Scaevola în locul suveranului. Căci, „dacă oștenii numizi n-ar fi încurcat lucrurile și l-ar fi omorât cu adevărat pe Iulius Caesar și nu pe nevinovatul lui savant, zicea el, poate că Octavianus n-ar mai fi ajuns împărat și Istoria ar fi urmat alt făgaș. Sau, cel puțin, numele dinastiei ar fi fost diferit”.
Aducând un exemplu mai apropiat de zilele lui, fiul Iui Felix devenea și mai puțin prevăzător: „Accidentele istoriei sunt cele ce duc vremurile în mod inevitabil spre un făgaș ferm. Dacă oșteanul care a dat peste Claudius, unchiul socotit senil al lui Caligula, l-ar fi omorât pe boșorogul ce bâțâia din cap și i se arunca la picioare, tremurând de frică să nu fie acuzat de complot împotriva imperatorului, alte erau personajele de frunte ale continuării piesei și, probabil, alta ar fi fost și viața a numeroși figuranți, indivizi cărora niciodată nu le-a fost dat să-l vadă nici pe împăratul asasinat, nici pe cel ce i-a luat locul numai fiindcă decât să fie omorât, a fost dus și arătat peste tot ca viitor august de soldatul nedumerit. Oșteanul a făcut în clipele acelea mai multă istorie decât zece consuli la un loc, chit că numele lui nu ni s-a păstrat “
Ar fi fost mai bine? Ar fi fost mai rău?
„Ar fi fost, desigur, mult mai rău, continua Al Douăzeci și treilea în bătaie de joc, desigur mult mai rău!“ Cei ce-l preveneau – și nu avea mulți binevoitori adevărați – și-i spuneau că nenumărați oameni au pierit și pentru afirmații mult mai nevinovate, l-au determinat să modifice numele personajelor și locul acțiunii, deși era evident că el se referea și în continuare tot la Claudius. Unele dintre noile lui pilde seamănă izbitor cu fapte petrecute, am zice, cu zece, cu douăzeci sau cu o mie cinci sute de ani mai târziu. Faima pe care și-o câștigase în premoniție a fost însă, iată, și ea doar un accident: dacă n-ar fi trebuit să vorbească mereu cifrat, ar fi povestit mai departe doar despre contemporani și coincidențele atât de analizate ulterior – și care aveau să-l așeze, alături de Nosiradamus, în primul rând ai ghicitorilor viitorului – nu ar mai fi fost formulate.
Ar fi fost mai bine dacă istoria ar fi cotit pe un alt făgaș? Ar fi fost mai rău? Iată întrebări inutile, nefirești, fără de răspuns, deci cu atât mai incitante și permițând noi și noi speculații. Cel de Al Douăzeci și treilea și-a umplut viața cu asemenea probleme și simțea mereu nevoia să le spună și altora. Dar, deoarece nu toată lumea este interesată de ipoteze oarbe, a găsit o modalitate plăcută de a fi ascultat: înveselind chestiunile în haine șugubețe, s-a făcut actor. Și numele de „Magister morum“ și l-a luat în derâdere, deși în adâncul său îl dorea foarte serios. „Magister morum”, dascălul moravurilor, a reprezentat un apelativ preferat de-al lui Augustus, preluat și de unii dintre urmașii săi la imperiu. Fiul lui Felix credea într-adevăr că are menirea unui arhanghel al eticii înalte, însă, învățând că, de multe ori, râzând, îi faci pe oameni să fie mai serioși, și-a asumat cu intenție un nume pe care-l terfelea în noroi ori de câte ori vorbea despre el. Bătându-ți joc de cei mari, te pui mai presus de ei, râzându-ți de cei puternici, te arăți mai puternic, satirizându-i pe cei bogați, le arăți că nu-i invidiezi, că tu ești cel ce are ceva în plus. Și, totodată, îi faci și pe cei ce intră în jocul tău să aibă aceleași sentimente și să fie mulțumiți.
Așa s-a amăgit multă vreme Cel de Al Douăzeci și treilea, despre care s-a spus că a fost un dezmățat, un flușturatec, un aventurier. El nu s-a bucurat de stima altor dominus gregis, șefi de trupe de actori, dar popularitatea nu i-a fost mai mică. Propaganda oficială împotriva lui și-a atins doar în parte scopul: nefiind prețuit ca un mare actor, era totuși incitant prin aceea că tot ceea ce făcea nu era decât un dans pe marginea prăpastiei și mulțimea urmărea cu sufletul la gură cum (și dacă) o să mai reușească să-și mențină echilibrul și de această dată. Reprezentațiile lui „Magister morum“ constituiau aventuri amețitoare nu numai pentru protagonist, ci și pentru spectatori. Ceea ce făcea el nu era nici tragedie, nici comedie, nici mimă. Erau toate astea la un loc în aparițiile sale și mai era și ceva pe deasupra. Un fior tainic le străbătea și lumea cu greu își putea reveni din ele. Cu atât mai stranie le era amintirea.
Despre Al Douăzeci și treilea s-a spus că a fost un dezmățat, un flușturatec, un aventurier.
Fiul lui Felix s-a născut în Sicilia, în anul al treilea al domniei lui Tiberius. Crescând, lumea asista tot mai uimită la faptul că nu le semăna în nici un fel părinților și bunicilor. Dacă în legătură cu fizicul lui se putea spune cu bunăvoință că l-ar fi moștenit de la mamă, Calpurnia fiind brunetă, fină și cu ochii negri, trăsăturile de caracter și manifestările păreau să vină dintr-un mister de nepătruns.
„Rar s-a văzut așa ceva, se mirau cunoscuții, fiul nu seamănă nici cu severul Felix, nici cu indolentului Postumus, nici măcar nu-i atât de conștiincios ca savantul lui Caesar, acel Gallus care mai dăinuie viu în stima Romei.“ De carieră militară, tânărul fiu al lui Felix nu voia să audă, de magistraturi nici pe atât, cartea nu-l pasiona defel, iar privirea melancolică și gustul pentru contemplație ale lui Postumus îi erau cu totul străine. Dimpotrivă, despre Al Douăzeci și treilea se zicea că „nu poate să-și țină ochii în cap“, era mereu agitat, tot timpul pus pe șotii, un drac de copil – cum s-ar spune astăzi – caracteristică nepierdută nici pe măsură ce treceau anii. Mâncase mai multă bătaie decât pâine de la severii dascăli pe care i i-a luat austerul său părinte, însă chiar și așa, bieții liberți sau sclavi însărcinați să-l crească, se schimbau aproape din lună în lună, niciunul nefăcând față energiei inepuizabile a copilului. Ba, se spunea, unii – și prin exagerare s-a ajuns la cifre impresionante – ar fi și murit din cauză că n-ar fi putut suporta neastâmpărul agresiv al elevului lor. „În familia lui Felix s-a născut un șarpe“, colportau „cunoscătorii” zvonul, iar unii se grăbeau să adauge că felul zvăpăiat de a fi al viitorului „Magister morum“ ar fi fost o moștenire primită de la mătușa Livia, sora tatălui, sărăcuță cu duhul, debilă mintal, dar rea de muscă, neastâmpărată ca și nepotul ei. Pe urmă, după ce viața Celui de Al Douăzeci și treilea și-a urmat cursul și a început să prindă contururi și traiul pe care și l-a ales, oamenii s-au mirat și mai mult cum de s-a putut naște dintr-o familie atât de onorabilă un individ atât de ciudat, un bărbat cu talente atât de bizare și cu o putere atât de mare – chiar dacă malefică (?) – asupra semenilor. Și iarăși e cazul să noteze scribul: ținerea de minte a muritorilor este dureros de scurtă, încât până și un personaj extraordinar, cum a fost Grifonul, a trecut complet în uitare, acela nemaifiind pentru contemporanii Celui de Al Douăzeci și treilea un strămoș al cuiva concret, ci doar un erou istoric. Nici măcar rudele, nici măcar membrii apropiați ai familiei, nimeni nu mai era în stare să facă o altă trimitere la el. Grifonul a fost bunicul bunicului lui „Magister morum“ și locul lui se găsea prea departe: n-a spus de la început scribul că oamenii nu sunt în stare să trăiască o apartenență decât până la a treia generație – sau, în cel mai bun caz, la a patra – despre care mai au amintiri umane concrete (eventual chiar și indirecte?). Tot restul este legendă. Cine dintre bărbații uimiți de trăsăturile Celui de Al Douăzeci și treilea să mai facă legătura cu un strămoș uitat?
Deci, „Magister morum“ nu semăna cu nimeni cunoscut, se spunea. Dar tânărul nici nu beneficia de modele printre ascendenții apropiați. Rudele dinspre mamă s-au lepădat fățiș de Calpurnia, aceasta se ofilea ireversibil într-una dintre vilele lui Felix, ascunsă lumii de soțul ei pentru ca oamenii să nu rămână cu o imagine alterându-se atât de dureros. Bunicul dinspre tată, Postumus, își pusese capăt zilelor cu câteva luni înaintea nașterii Celui de Al Douăzeci și treilea. Bunicul dinspre mamă, după ce și-a repudiat fiica din motive de securitate politică, lovitură din care aceasta nu-și va mai reveni niciodată, va complota și el împotriva unui august și, deconspirat, își va lua zilele pe vremea când nepotul îi va fi matur. Amestecat în alte conjurații, nu l-a cunoscut și nu i-a vorbit vreodată nepotului. Felix, la rându-i, era mai mereu plecat cu diferite misiuni în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, iar atunci când ajungea să-și vadă fiul, copilul se pomenea față în față cu un bărbat însemnat cu multe și cumplite cicatrice, abia putând umbla, cu o privire gravă și preocupată de importanța acțiunilor îndeplinite și mai ales a celor ce desigur că vor urma. Tatăl său mai mult îl înspăimânta decât să-i ofere un exemplu care să-l tenteze. Pedagogii meniți să-i îndrume pașii se dovediră pedanți și lipsiți de tact în încercările de a compensa deficitul de autoritate cu pedepse de tot soiul. La nici zece ani, copilul fugi pentru prima oară de acasă și repetă isprava ori de câte ori i se ivea prilejul. Nu-l putea reține nimeni și nimic: nici sentimental, nici cu forța. Ca orice băiat, visase și el bătălii victorioase și organizase războaie în curtea domeniului. Văzîndu-1, însă, pe tatăl său atât de mutilat, dori alte afirmări. (Iată, încă pentru „Magister morum“, Felix își dobândise rănile în lupte glorioase, infirmul fiind deja în viață personificarea soldatului viteaz și biruitor!) Cărțile îi produceau o adevărată repulsie, profesorii reușind să-l scârbească pentru toată viața de învățătură. Când începu să bântuie prin insulă un oarecare Pisanus, gladiator fugit, ce jefuia în calitate de tâlhar întârziat împrejurimile, băiatul dispăru din nou de acasă, cu gândul de a da de bandit și de a se întovărăși cu el. Îl întâlni într-adevăr, dar Pisanus se găsea la ora aceea deja în lanțuri, arătat lumii, pentru ca peste câteva zile să fie bătut pe cruce. O mulțime de oameni au urmărit în liniște spectacolul și nu puțini i-au ținut partea condamnatului: fostul gladiator jefuise în numele egalității ce trebuia cucerită cu forța, în virtutea dreptului la o nouă epocă de aur. A fost singura dată când s-a întors copilul de bunăvoie acasă, iar cei însărcinați cu instrucția și educația lui au avut o scurtă perioadă iluzia că pupilul li s-a potolit.
Nu trecură prea multe săptămâni și viitorul „Magister morum“ și-a luat din nou tălpășița, de data aceasta ajungând chiar până la Roma.
