În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
AL DOUĂZECI ȘI PATRULEA
– Canis –
(34 – 118 e.n.)
DESPRE FIDELITATEA CĂUTĂRII ȘI A AMINTIRILOR
La sfârșitul vieții, Cel de Al Douăzeci și patrulea, fiul lui „Magister morum“, spunea că a avut parte de mult noroc, subliniind mereu că a trăit sub nu mai puțin de treisprezece împărați romani, de la Tiberius și până la Hadrian. Cezarii, pe cât au fost ei de puternici, continua el, au domnit în slavă, dar au fost răpuși, cei mai mulți, de moarte cumplită, busturile le-au fost răsturnate, portretele înlăturate și au plătit cu prea puținul vieții lor iluzia nemuririi. Iar el, Cel de Al Douăzeci și patrulea, chiar dacă a coborât uneori cumplit de jos pe scara socială, le-a supraviețuit pe rând și lui Nero, și lui Domițian, și tuturor celorlalți. Viața i-a fost asemenea unei supe negre: săracă și multă, însă, până la urmă, tocmai bună de a te sătura.
Ca avere, dintre Cei O Sută, Al Douăzeci și patrulea s-a numărat printre cei mai umili. Tatăl său, numit și „Magister morum” întrucât principiile-i etice nu-i permiteau să profite de marile sale puteri în scopul de a se îmbogăți, l-a lăsat într-o căruță-locuință împreună cu numeroși frați și surori. Cât timp trăise Al Douăzeci și treilea, familia avea cel puțin ce mânca. În urma morții lui, a rămas o văduvă cu opt copii și trei sclavi1. Toți erau flămânzi și nici unul nu avea vreun mijloc de existență. Noroc că s-a întâmplat o minune și un binevoitor a reușit să descopere în Sicilia un mic domeniu uitat al familiei și, fără să-și părăsească atelajul, mama, copiii și cei trei sclavi au pornit în căutarea noii reședințe. Noua nesperată situație le dădu mult curaj: ea reprezenta nu numai salvarea de la mizerie, dar și un miracol și un mesaj de-al lui „Magister morum“ care, iată, erau ei încredințați, nu i-a uitat niciodată, nici din Ceruri. Și nu era exclus ca pe viitor – cine știe? – să le mai ofere de acolo, de unde s-a înălțat, și alte asemenea ajutoare minunate…
Doar fiii cei mai mari au rămas la Roma: unul avea nouăsprezece ani, celălalt optsprezece.
Scribul este pus în fața unei noi alegeri: primul născut al lui „Magister morum“ nu s-a remarcat prin absolut nimic, a murit tânăr și fără a avea timp să se îngrijească de urmași. Considerându-l pe el drept Al Douăzeci și patrulea, șirul s-ar sfârși. Despre al doilea descendent al lui „Magister morum“ știm mult mai multe, el „a apucat să trăiască sub treisprezece împărați” și a lăsat un fiu. Pe dânsul îl va considera scribul următoarea verigă, mai ales că s-ar putea ca fratele mai mare să nici nu fi existat cu adevărat. Dacă se bazează scribul pe o informație greșită? Nimic, în afara unei menționări stinghere, nu l-a făcut să creadă că Al Douăzeci și patrulea a avut și un frate mai mare. Pe de altă parte, uneori și copacii prind puteri și se ramifică într-adevăr abia de la al doilea nod. (În memoria-i labilă, scribul își amintește de un precedent…)
Relatarea vieții Celui de al Douăzeci și patrulea ar trebui împărțită în treisprezece capitole, în funcție de împărații sub care s-au desfășurat evenimentele. Nu a fost chiar personajul cel ce se lăuda mereu cu această contemporaneitate? În realitate, totul nu s-a redus decât la o preafrumoasă metaforă: prea puțin din ceea ce s-a întâmplat la înălțime ajungea și până la mărunta-i existență. La moartea lui Tiberius, fiul lui „Magister morum“ nu avea decât trei ani, vârstă la care îi era, bineînțeles, indiferent cine stătea pe tronul cezarilor. La asasinarea lui Caligula, copilul abia de s-a ridicat până la brâul mamei, pe atunci nu împlinise încă nici șapte primăveri. Totuși, își amintea din vremea aceea și povestea cu plăcere câteva scene de la saturnaliile din ultima iarnă de domnie a împăratului, pretinzând că a primit luminări și păpuși chiar din mâna lui Caligula, ceea ce ar fi fost posibil, dar nu prea probabil. Însă, în afara acestor cadouri, pe care le arăta la bătrânețe tinerilor ce n-au apucat epoci atât de îndepărtate, obiecte „adevărate”, totuși înlocuite din când în când din pricina prea îndelungatei lor întrebuințări. Al Douăzeci și patrulea s-a ales cu o amintire mult mai însemnată de pe timpul lui Caligula: cu apelativul purtat întreaga-i viață – „Câinele”. Se spunea – sau mai bine zis, personajul însuși pretindea – că părintele său a participat la spectacolul alegoric organizat pe podul construit special în acest scop între Baiae și Puteoli. Copilul s-ar fi ținut mereu după taică-său, asemenea unui cățeluș, după cum l-ar fi remarcat împăratul. Și în vestibulul noului său palat, Caligula l-ar fi observat pe „Magister morum” însoțit de același băiețaș, ce nu părea timid, ci mai degrabă stăruitor, nevoind să se despartă nici o clipă de adult.
– Ai grijă, i-ar fi spus împăratul lui „Magister morum”, mie îmi plac mult cățeii de lapte, dar în mâncare și nu să-mi amușine printre picioare!
Caligula glumise, însă de la înălțimea tronului său, așezat între Polux și Castor, efectul fu înfricoșător pentru copil. Acesta cunoștea de mic preferințele celor avuți pentru carnea fragedă de căței nou născuți din pricina faimei tămăduitoare. (N-a spus încă Hippocrat că acea carne are un efect cu atât mai favorabil în diferite boli cu cât animalul este mai tânăr?) Iar cezarul, de acolo sus unde se cocoțase între statuile celor doi frați zei, devenise și mai cumplit în ochii copilului. Se spuneau și așa destule despre Caligula și, așa cum încerca să-i imite în atâtea privințe pe nemuritori, poate că nu i-ar fi displăcut să se joace nici de-a Cronos. Și dacă i se năzărea să mănânce copii, începând cu Al Douăzeci și patrulea? N-a binevoit să-l numească, râzând, câine de lapte și să strige după el „cuțu-cuțu”, spre nețărmurita distracție a tuturor celor de față?
Uitând repede de spaimă, contaminat de dispoziția asistenței, fiul lui „Magister morum”, în loc să se simtă jignit, începu să radieze și el de fericire. Atunci i s-a întâmplat un lucru hotărâtor: se credea într-adevăr câine și se străduia să-și apere părintele de un dușman nevăzut, învârtindu-se în jurul lui, lătrând și schelălăind. „Canis” i-a rămas porecla și el era mândru de ea.
În rest, despre Caligula nu-și mai amintea decât îmbrăcămintea greu de uitat a aceluia, un fel de haine nici de bărbat, nici de femeie, costume fantastice brodate cu pietre scumpe; și-și mai amintea de o scenă de la un spectacol al pantomimului Mnester, când împăratul a poruncit ca un cavaler să fie biciuit numai pentru că a strănutat de câteva ori, deranjând reprezentația; ținea minte și un șir de statui celebre decapitate, cărora meșterii urmau să le fixeze – la toate! – capul lui Caligula. În special acele multe statui mutilate i-au rămas adânc încrestate în memorie și priveliștea lor n-a uitat-o niciodată, ba ea se învălmășea deseori prin alte numeroase imagini culese în lunga-i viață.
Sub Claudius i s-a desfășurat adolescența. Dar Canis n-ar fi putut preciza vreo deosebire reală între perioada domniei lui Caligula și cea a succesorului lui. Învățase de mic că împărații sunt așa cum sunt, dar dacă nu vrei să dai de cele mai mari neplăceri, e mai bine să îi consideri asemenea statuilor din piețele publice: mărețe, reci, unele poate puțin caraghioase, însă făcând toate parte dintr-o altă lume decât lumea cărnii și a suferinței celor ce treceau pe lângă ele. Statuile se află întotdeauna pe locul lor. Și chiar dacă mai vine câte un muritor și le răstoarnă, până la urmă soclurile le vor fi ocupate tot de statui, iar un trecător grăbit nici nu va observa modificarea. Cu atât mai groaznică era amintirea acelui grup de sculpturi decapitate ce așteptau să fie înzestrate cu chipul lui Caligula. Imaginea lor ieșea dintr-un univers ce se opunea celor mai intime credințe ale lui Canis. Noroc că așa ceva nu i s-a întâmplat să vadă decât o dată în viață.
Împăratul Claudius a avut o copilărie și o tinerețe foarte asemănătoare cu cele ale bunicului Felix, cu care a fost și contemporan. Atât de asemănătoare încât ai fi zis că sufereau amândoi de o boală a generației: și unul și celălalt și-au trăit prima parte a vieții mai mult sub îngrijirea medicilor și păreau pentru toată lumea inapți să îndeplinească și cele mai mărunte funcții. (Viitorul împărat își datora chiar supraviețuirea faptului că nu l-a luat nimeni în serios.) Și tot în aceeași măsură au tânjit amândoi zadarnic chiar și după cele mai neînsemnate magistraturi până la o vârstă la care alții se acoperiseră de acum de glorie și deveniseră personajele importante ale momentului. Cine ar fi crezut că Tiberius Claudius Drusus, junele ce bâțâia mereu din cap, nefiind în stare să spună nici o frază cu înțeles, va fi același cu împăratul de mai târziu? Și cine ar fi putut presupune că infirmul Felix va cutreiera fără încetare provinciile înzestrat cu o autoritate nelimitată? În cadrul aceleiași piese, lucrurile au tendința de a se învălmăși, mai ales dacă sunt privite de la galerie, astfel încât unele personaje preiau și mărunte trăsături străine lor, anumite roluri acaparând și fragmentele altor partituri, iar timpul singur descoperă anacronisme ce nici măcar nu ajung să deranjeze. Da, pietricelele colorate a marelui caleidoscop o mai iau razna din când în când. În amintirea Celui de Al Douăzeci și patrulea, multe dintre caracteristicile dizgrațioase ale bunicului Felix – pe care l-a văzut doar de două ori la față în întreaga-i viață – se îmbinau cu gesturi și caracteristici ale împăratului, pe care de asemenea nu l-a văzut mult mai des. Confuziile erau și mai mari în cazul celor din afara familiei, Al Douăzeci și doilea, ambasadorul infirm fiind confundat deja după o singură generație, cu acel alt Felix, libertul lui Claudius, „soț al mai multor regine și stăpân al Iudeii”. Între acesta și Al Douăzeci și doilea nu era decât o coincidență de nume, dar fiul lui „Magister morum“ a ajuns să-l cunoască mai bine pe favoritul împăratului decât pe propriul său bunic.
Până la moartea tatălui său, tânărul a trăit împreună cu ai săi în „rulota“ – locuință, nebeneficiind de nici o altă instrucție decât de cea oferită de stradă și de numeroșii oratori din Agora, pe care-i admira atât de mult, aproape ca pe statuile ce le serveau drept decor discursurilor. Până și să scrie și să citească a învățat târziu, cărțile nefiind niciodată pentru el ustensilele de cel mai mare ajutor. Regretele de mai târziu au fost tardive și i-au alimentat complexele.
Ca și Athena, și Roma era un oraș unde prea puțină lume se îndeletnicea și cu munca. Chiar și numeroșii sclavi domestici nu prea aveau la ce să se omoare, fiind atâția într-o singură locuință. Copilăria lui Canis n-a fost decât o permanentă vânătoare după mâncare, lucru nici măcar atât de greu de realizat, fiind de ajuns să obișnuiești un bogătaș cu prezența-ți zilnică. De aceea, deja de mic, pentru Al Douăzeci și patrulea categoria socială a cuiva nu era atât de importantă, pe cât preț punea pe ce se putea obține de la el. Narcis și Palas, liberții cei mai influenți și cei mai bogați, reprezentau pentru el surse mai sigure de a-și astâmpăra foamea decât senatorii cu morgă, dar greu accesibili. Însă, cum rar rămânea flămând, fiind doar o problemă de minimă perseverență să obțină atât cât să-i trebuiască pentru a se sătura, mai ales că și „Magister morum“ se îngrijea exemplar de hrana numeroasei familii, visele sale, asemenea celor ale oricărui copil, se îndreptau spre eroii acoperiți de glorie. Înspăimântat de cicatricile și de rănile groaznice ale bunicului, tânărul visa să ajungă un învingător nu numai glorios, ci și frumos. În privința aceasta, norocul era de partea lui, băiatul crescând înalt și puternic ca străbunii, blond ca un septentrional, cu mandibula proeminentă ca Alexandru și cu umerii neobișnuit de lați, astfel încât se spunea despre el că ar fi un câine dac, doar la nord de Istru existând dulăi atât de mari, despre care se știa că erau rodul încrucișărilor dintre lupi și urși.
1
Dar dacă al doilea său fiu a avut doar trei ani la moartea tatălui, cum de a avut „Magister morum” încă cinci frați? Al Douăzeci și patrulea a fost doar al doilea fiu, poate să mai fi avut niște surori mai mari.
