Oul de Aur (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Apoi s-a aflat – cine știe cum? – că Trei Cuțite a violat o vestală și că era căutat în întreg imperiul, iar el, isteț, și-a găsit cel mai bun refugiu printre zdrențăroșii Anonimului, unde putea fi sigur că nu-l va mai găsi nimeni.

Cînd comunitatea a intrat sub influența directă a lui Hippolytos, Trei Cuțite a devenit mesagerul dintre episcop și oamenii Anonimului. Chiar dacă, formal, alaiul acela pestriț fusese asimilat unei colectivități creștine, autoritatea Celui Fără Voce nu era contestată de superiori. Al Treizecilea bătea drumuri lungi pentru a aduce solii apostolice sau pentru a se interesa de instrucțiuni. Cu aceste ocazii lipsea tot mai des și tot mai mult timp. Oamenii știau că e iar printre ei nu numai după lătratul nocturn al dulăului, ci și după faptul că în acele perioade mîncarea era mai abundentă, iar, dacă intrau într-un sat, erau bine primiți.

Pînă cînd, într-o zi, după ce Trei Cuțite lipsise cam de mult, veni zvonul că a fost prins de oamenii stăpînirii și executat. Nimeni n-a comentat vestea, însă nici părere de rău n-a simțit vreunul pentru el.

Totuși știrea se dovedi falsă: Al Treizecilea și cîinele lui mai reveniră o dată în alaiul Anonimului. Primirea care li s-a făcut a fost mai degrabă ostilă: nimeni nu-i putea reproșa nimic personal, dar aerul din jurul său se dovedea prea infestat de zvonuri sinistre, iar dulăul înfricoșător ce-l însoțea tot timpul venea ca o confirmare vie a acelui renume. Este probabil ca personajul însuși să fi simțit reacția celor din jur și, poate și de teama de a nu fi denunțat, dispăru iarăși, pentru ultima oară, din mijlocul cortegiului tatălui său.

Dar, fiindcă nu era prudent să colinde singur printre posturile de soldați provinciile, găsi o trupă de actori, unde atît el, cît și cîinele, păreau cît se poate de potriviți. La reprezentațiile noilor săi tovarăși, dobîndi repede un renume prin iscusința cu care arunca la țintă, putînd încadra o femeie ce stătea cu spatele la o scîndură cu cuțite azvîrlite de la treizeci de pași. Niciodată n-a greșit, chiar și cînd numerele îi deveniseră tot mai riscante, el țintind cu cuțitele postat după un gard sau sărind între timp coarda. (Doar legat la ochi nu s-a lăsat niciodată.)

Cu noua-i îndeletnicire îi trebui doar puțină vreme ca să devină punctul de atracție al întregii trupe. Mai ales după ce, în urma cîtorva săptămîni foarte reci, muri girafa, cealaltă curiozitate majoră a circului și, nu mult mai tîrziu, și capra cu două capete. Trei Cuțite devenise efectiv o celebritate. La început, prudența nu-l lăsă să uite că faima era ultimul lucru ce îi lipsea, ea putîndu-l duce oricînd direct în atenția autorităților. însă orgoliul îi era prea mare, iar faptul că dăduse nenumărate reprezentații, chiar și în locurile unde fusese arestat și nu-l mai recunoscu nimeni, îl făcu să devină tot mai îndrăzneț și tot mai nepăsător la primejdia de a fi identificat cu urmăritul. La început, purtase o mască pe față – spre a fi mai înfricoșător, le explicase colegilor – și aparițiile lui aveau într-adevăr darul de a produce fiori în public. însă artistul simțea tot mai mult nevoia de a fi aclamat și pe stradă, de a fi admirat și ca persoană particulară, nu numai ca aruncător de cuțite. Renunță la mască, sacrificînd o parte din efectul spaimei pe care o inspirase anterior, dar mărind mereu dificultatea execuțiilor.

Devenise atît de popular încît trupa era așteptată cu mult înaintea sosirii ei într-o localitate, faima premergînd-o și tot restul spectacolului fiind acceptat doar ca o pregătire pentru numărul aruncătorului de cuțite. Aceasta ar fi fost pricina, s-a susținut apoi, pentru care, din invidie, s-ar fi înscenat de către colegii de trupă evenimentul care a dus la îndepărtarea Celui de Al Treizecilea dintre artiști. Adevărul este altul: chiar conducătorul trupei puse totul la cale deoarece întregul ansamblu începuse să se reducă la un singur număr – ceea ce n-ar fi fost o mare nenorocire însă tocmai aruncarea cuțitelor lipsea cîteodată din reprezentație, fapt ce-i scotea din minți pe spectatori. Trei Cuțite respecta tot mai puțin disciplina colectivului, pleca înaintea unui spectacol și revenea abia a doua zi dimineața sau peste o săptămînă. Succesul de care se bucura la femei era mare și nu era om să-l poată reține de la o aventură, chiar dacă din pricina ei sacrifica evoluția anunțată a trupei.¹ Conducătorul ansamblului, după ce fusese expus celor mai violente proteste ale unei mulțimi frustrate și după ce gîndi îndelung ce e de făcut pentru a nu se pomeni într-o bună zi chiar omorît cu pietre de o gloată furioasă, hotărî că lucrul cel mai înțelept ar fi să scape de vedetă și, reluîndu-și de altundeva reprezentațiile mediocre, dintr-o provincie unde nimeni n-a auzit de Trei Cuțite, să revină la renumele mai modest, dar mult mai solid al vechii sale trupe.

Într-o zi, spre seară, Trei Cuțite sosi cu o tînără îndrăgostită lulea de el. Era o fetișcană drăguță, dar arogantă, ceea ce-i trăda originea nobilă. Patronul, care găsise deja un trac solid, apt de a rupe lanțuri groase – mai ales dacă acestea erau puțin măsluite –, îi propuse Celui de Al Treizecilea să o folosească în reprezentație pe noua sa prietenă ca țintă vie a aruncărilor sale. Ceea ce s-a realizat puțin mai tîrziu. Numai că, în timp ce era înălțat zidul de scînduri de după care trebuia să-și execute Trei Cuțite numărul, complicii șefului artiștilor o mutară pe fată o palmă mai la stînga. Cineva obișnuit să stea țintă ar fi observat imediat modificarea și s-ar fi grăbit să i-o anunțe lui Trei Cuțite. Dar, novice într-un spectacol, sigură pe frumusețea ei, bucuroasă de a se afla în centrul atenției și, în special, îndrăgostită pînă peste urechi de Al Treizecilea, fata nu sesiză nimic. Asta o costă viața.

Imediat după accident, se dovedi că victima fusese într-ade- văr fiica unui funcționar superior roman și că acesta nu va lăsa să treacă incidentul cu una, cu două. Trei Cuțite fusese adus în fața unui judecător și, ca din întîmplare, se iviră la proces, drept martori, cîțiva dintre foștii lui colegi, afirmînd că acuzatul ar fi omorît nu din greșeală, ci cu bună știință, întrucît fata îi făcea scene de gelozie, iar lui îi plăcea deja o alta. Bărbatul care hrănise întreaga trupă făcuse eroarea de a acapara pentru sine toate aplauzele. Artiștii trăiseră și pînă la venirea Iui, poate nu atît de bine, însă își putuseră etala cu oarecare șanse și propria lor personalitate, și măruntele lor talente.

În fața judecătorului se adunase lume multă, ca la orice spectacol avîndu-l drept protagonist pe Trei Cuțite. Acesta se folosi de cei prezenți pentru o ultimă reprezentație. Judecătorul nu pronunțase încă sentința, însă nimeni nu se îndoia că artistul, ghinionist sau criminal, va fi condamnat la moarte, mai ales că, datorită rangului, îndureratul părinte al victimei putea ușor să impună o asemenea sentință.

În cadrul demonstrației ce a urmat, Trei Cuțite s-a întrecut pe sine însuși: a aruncat la țintă atît de exact și din pozițiile cele mai imposibile încît, la sfârșit, judecătorul l-a întrebat, sincer cucerit și el de arta inculpatului, cum de nu a greșit măcar o dată – chiar și intenționat – pentru a încerca să dovedească posibilitatea unui accident din partea sa.

– Fiindcă eu nu pot greși, ar fi răspuns mîndru acuzatul.

– Am văzut asta. Ne-ai demonstrat-o. Dar dacă ai fi ratat măcar și o singură aruncare, ți-ai fi făcut credibilă nevinovăția și în cazul morții fetei.

– Eu nu pot greși, ar fi repetat imperturbabil Trei Cuțite. – Acum știm asta, încercă zadarnic să se facă înțeles judecătorul. Dar nu-ți dai seama că orgoliul acesta al tău te va duce la moarte?

– Nu. Eu nu pot greși!

Se făcu liniște, urmînd ca judecătorul să pronunțe sentința pentru crimă cu premeditare, însă inculpatul mai luă o dată cuvîntul:

– Dacă n-am greșit din poziții mult mai dificile decît la reprezentația aceea nefericită, dacă n-am ratat nici o aruncare stînd cu spatele, folosind doar mîna stîngă – deși nu sînt stîngaci – sau chiar culcat pe spate fiind și despărțindu-mă de țintă un gard, înseamnă că, folosindu-se de faptul că nu puteam vedea victima în clipa cînd mi-am lansat cuțitele la spectacol, cineva a profitat de împrejurarea că fata a lucrat pentru prima oară cu mine și a determinat-o să se miște cîteva degete într-o parte. Altă explicație nu există. Eu nu greșesc!

– Poți să vrei să greșești!

– Tu însuți ai spus că aici, în fața voastră, o greșeală mi-ar fi putut veni în sprijinul apărării. Dacă n-am comis-o nici măcar atunci cînd mi-a fost capul în primejdie, cum s-o fi săvîrșit în plină reprezentație? Numai pentru a scăpa de o iubită? Păi, cîte iubite ar fi trebuit să ucid pînă acum, dacă aceasta ar fi fost singura posibilitate de a o părăsi pe una în favoarea alteia?…

Pledoaria inculpatului se dovedi ireproșabilă, însă judecătorul avea totuși nevoie de un vinovat.

– Dacă tu ești neprihănit, atunci trebuie să admitem că într-a- devăr cineva a mișcat victima cîteva degete mai încolo. Pe cine acuzi?

Trei Cuțite era prea deștept pentru a începe lupta cu foștii lui colegi. Nimeni, nici un judecător n-ar fi acceptat ideea că trupa îmbogățită de el însuși ar fi fost capabilă să omoare găina care dădea ouăle de aur. Al Treizecilea nu voia decît să-și salveze deocamdată viața: trăind, va avea timp să se răfuiască și cu cei ce au încercat să-l dea pe mîna călăului.

– Fata a stat drept țintă pentru întîia oară. Poate că, neobișnuită cu acest rol, deși i s-a spus de mai multe ori că n-are voie să se miște, o fi uitat, de emoție, tocmai regula esențială.

În felul acesta chiar îi lua apărarea șefului trupei: foarte bine ar fi putut fi acuzat ticălosul dominus gregis că a îngăduit intenționat să stea țintă o fată neinstruită. Nefericitul patron tremura de frică: el știa că rolurile s-au inversat și că mulțimea, cucerită de arta lui Trei Cuțite, și-ar fi urmat favoritul la orice îndemn: de l-ar fi acuzat pe față, oamenii l-ar fi sfîșiat pe loc. Dar Trei Cuțite nu voia încă să se răzbune. După ce fu declarat nevinovat, mai făcu o ultimă demonstrație:

– Am vrut doar să nu fiu acuzat de pomană, mai strigă ca să audă toată mulțimea adunată la proces. N-am dorit ca magistratul și gîdele să trăiască pînă la sfîrșitul vieții lor acoperiți de remușcări, iar, după moarte, să fie condamnați de judecătorii cerești pentru crimă. Fiindcă un omor, chiar dacă este făcut din necunoaștere, tot omor este. însă, în cazul că n-aș fi reușit să vă conving aici de nevinovăția mea, mi-ar fi fost foarte ușor să fug chiar și de sub cea mai severă pază. Și, spunînd acestea, Trei Cuțite fluieră, uriașul lui dulău începu să urle, mulțimea se dădu îngrozită la o parte și artistul, sărind în șaua calului unuia dintre soldații care l-au escortat, dispăru încă înainte ca oamenii să se poată dezmetici.

Fusese într-adevăr o ieșire din scenă demnă de un mare artist, anticipînd cu multe, multe veacuri extraordinarele scene ale unor superproducții cinematografice. Nu numai că eroul preferat a triumfat, dar el s-a dovedit și mărinimos cu toată lumea: cu cei ce l-au acuzat și a căror vină devenise cu atît mai evidentă cu cît s-a purtat mai elegant cu ei, cu autoritățile, pe care le-a scutit de o cumplită eroare, cu rudele victimei, resemnate că fatalitatea singură a vrut moartea fetei. Trei Cuțite a devenit erou, dispărînd la timp, înainte de a apuca altul sau chiar el însuși să-și mineze faima.

Era pe vremea împăratului Alexander Severus, un suveran tînăr și cuviincios, plin de bunăvoință, însă în întregime supus voinței mamei sale.

Al Treizecilea lăsă în urmă un renume gata de a extazia amintirile. El, în schimb, știa că este urmărit pentru o vină mai veche și, chiar dacă într-o lume ca aceea în care trăia nu prea era om să nu trebuiască să se teamă, atîtea schimbări de împărați făcînd pînă și din slujbașii credincioși de ieri trădătorii de azi, Trei Cuțite socoti mai înțelept să se piardă în chiar inima puterii: în armată. Oastea era locul cel mai sigur spre a te putea impune, stăpîn era cel ce ținea arma în mînă.

Țara se afla, în sfîrșit, în liniște, atacurile barbarilor se mai răriseră, soldații lîncezeau în cantonamente, din cînd în cînd cîte o demonstrație de forță printr-o provincie îi amintea guvernatorului că, fie pace, fie război, puterea tot cu sabia scoasă se păstrează. Trei Cuțite plecă în Africa și, deși în perioada aceea acolo chiar că nu s-a arătat nici urmă de dușman, a reușit să se remarce repede într-o bătălie, atunci cînd, de prea multă plictiseală, legiunea sa atacă un oraș ce nu se revoltase împotriva puterii imperiale, ci se săturase să suporte toate pretențiile soldățoilor cantonați în apropiere. Scînteia izbucnise de la o bătaie dintr-o circiumă și se întinse curînd, implicînd sute de oameni de o parte și de alta. Cîțiva tineri patricieni, lipsiți de experiența vieții, crezură că pot impune vechile idealuri de virtute, dar, bineînțeles, pînă la urmă, armata cîștigă „bătălia” și jefui cetatea mai rău decît cei mai cruzi inamici străini. Guvernatorului i se anunțară cele întîmplate abia post festum, așa că înaltul funcționar, la rîndul său, nu găsi o soluție mai bună decît de a raporta împăratului că în provincie s-a semnalat o răzmeriță împotriva autorității suveranului, însă că vigilența armatei a localizat focul de la început și i-a pedepsit exemplar pe vinovați. (Cîțiva nenorociți sosiți din cetatea prădată, abia scăpați din măcelul la care au fost supuse rudele și prietenii lor, au avut naivitatea de a se plînge la Roma. însă n-au reușit să obțină o audiență decît la Mammaeea, atotputernica împărăteasă-mamă, care îi consideră drept șefii rebeliunii și puse să fie executați.)

Acesta a fost războiul glorios unde și-a cîștigat faima militară Trei Cuțite. Prin statura lui impunătoare, dar mai ales prin marea lui pricepere de a ținti cu cuțitele, și-a cucerit ușor tovarășii de manipul, renumele trecîndu-i apoi în toată legiunea. în timpul încăierării cu orășenii, care-și apărau cu disperare femeile

și viața, Al Treizecilea se dovedise deosebit de eficient, arun- cîndu-și fără greș cuțitele acolo unde învălmășeala era mai mare, nimerind mereu doar pe cine țintea, nederanjîndu-l nici faptul că obiectivele sale erau în continuă mișcare și nici că de cele mai multe ori se interpuneau între ei, pentru cîteva clipe, și tovarășii lui de centurie. După ce-și lansa cuțitele, Al Treizecilea, scoțînd urlete războinice, se arunca în locul în care țintise și, făcîndu-și drum cu sabia, se grăbea să-și recupereze micuțele lame aducătoare de moarte, împlîntate adînc în trupurile calde încă. Le smulgea din răni și le folosea din nou. Și iar, răcnind, se grăbea, temîndu-se ca nu cumva să le piardă. Al Treizecilea fusese în acel simulacru de bătălie și gonaș, și vînă- tor, și ogar. Procedase atît de metodic încît le transmisese și camarazilor săi pofta acelei îndeletniciri ce nu mai era de mult o simplă încăierare, nici măcar o luptă: mai degrabă, totul li se părea acum soldaților o întrecere sportivă sau o hăituială de animale sălbatice. Așa că intrau cu toții cu plăcere în competiție, știind însă că Trei Cuțite n-avea cum să fie întrecut nici în numărul trofeelor, nici în modul cum le cucerea. Dar nu-i purta nimeni pică pentru atîta lucru: el le-a făcut plăcerea de a-i invita la vînătoare și ei îl însoțeau cu entuziasm.

Popularitatea Celui de Al Treizecilea crescu atît de mult încît ofițerilor li se făcu frică să nu le treacă prin gînd soldaților să-l numească pe noul favorit comandantul întregii legiuni. Așa că-l avansară la gradul de centurion și-l expediară în Siria.

Deșerturile Asiei sînt asemenea mării: nesfîrșite și fără de repere. Dacă speri să te poți totuși orienta prin ele, atunci îți cauți punctele fixe în afara nisipurilor: în stele, în lună, în oaze. Adică te conduci după ceea ce nu mai e deșert. Ca și marea de apă, și cea de nisip se dovedește egală cu ea însăși. Este greu să-i deosebești chiar și pe oamenii locurilor unul de altul. Criteriile vin de asemenea de afară și par de neînțeles pentru băștinași. Lui Trei Cuțite nu-i plăcea nici această incomunicabilitate cu populația deșertului, nici viața stranie la care îl obliga tabăra pierdută în pustiu. El, care nu putuse sta printre aceiași oameni de la vîrsta de opt ani, obișnuit să schimbe priveliștile de cînd se știa, tocmai el era constrîns la cel mai absurd exil, mai aiurit decît unul pe o insulă pierdută în nesfîrșirea Oceanului. Marea de nisip este mai înspăimîntătoare decît marea de apă: cea din urmă te amăgește cu răcoarea ei, te minte că ai putea s-o înșeli, străbătînd-o măcar înot. Al Treizecilea stătea culcat pe spate, privea țintă o umbră de nor, se visa în mijlocul acelei himere ca într-un ostrov pierdut și el într-un albastru infinit, vedea copaci tropicali și mici animale mișunînd printre ierburi, iar, cînd obosea, se arunca în cer ca într-o apă binecuvîntată și înota pînă ce simțea că-l părăsesc puterile cu totul. își fixa pe boltă drumul parcurs și, deși niciodată nici măcar în vis nu reușise să străbată emisfera pînă la orizont, rar pînă la o altă umbră de nor, se simțea răzbunat: încercase. Apoi se uita în jur – nisip cît vedeai cu ochii, doar departe, inabordabil, cerul se prăbușea în apă. îți pierea orice tentație de a străbate întinderea pînă să ajungi să te arunci în neant. Pentru Trei Cuțite, deșertului de nisip îi lipsea speranța, niciodată absentă în pustiul mării.

Cît era ziua de lungă, îi zăpăcea pe soldații din subordine cu tot felul de întreceri, la care se știa de dinainte că el va fi întotdeauna învingător. Și asta fără nici un efort, fără să trebuiască să se întrebuințeze prea serios, oricît avans le-ar fi dat celor ce, tot din plictiseală, mai acceptau să-i fie parteneri.

Dar noaptea? Ce să facă un om cu talentele și cu energia lui, înconjurat din toate părțile de nisip, vizitat doar din cînd în cînd de caravane compuse din cămile identice, minate de bărbați de nedeosebit între ei – de parcă ar reveni de fiecare dată aceiași –, de triburi nomade cu oameni la fel? O dată garnizoana a crezut că i-a înnebunit comandantul cînd Trei Cuțite le-a cerut soldaților să-i ucidă pe membrii unui asemenea trib: centurionul era încredințat că băștinașii îl trag pe sfoară, că de fiecare dată se întorc aceiași, pretinzînd doar că ar fi alții. Așa că i-au omorît pe toți membrii acelei caravane și, peste vreo lună, a apărut o alta, cel puțin așa se părea, deși Trei Cuțite susținea că s-au întors cadavrele celor uciși nu de mult. Dădu fuga în defileul unde a aruncat leșurile, însă șacalii și vînturile făcuseră să dispară pînă și oasele morților. Acesta nu era un argument suficient de puternic pentru Al Treizecilea: el vru să ucidă pînă și stafiile revenite în tabără, însă soldații nu se arătară prea entuziasmați de un nou măcel fără rost, fiindu-le frică să nu care cumva să fie ocoliți pe viitor pînă și de puținii lor vizitatori. Așa că încercară să-l lămurească pe Trei Cuțite că duhurile nu pot fi ucise, că ele – oricum – se întorc, indiferente la amenințările muritorilor.