Oul de Aur (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Ceea ce se întîmplă într-un loc se petrece și altundeva, de parcă un instrument i-ar răspunde altuia în cadrul unei lungi simfonii. Doar momentul, durata și intensitatea diferă. Răspunsul la căderea eunucului atotputernic de la Constantinopol a fost prăbușirea lui Nimphianus la Ravenna. Tînărul Secundus prorocise evenimentul deja cu săptămîni înainte, cînd nimic nu lăsa să se întrevadă ceea ce va urma, însă nu îndrăznise să spună nimănui cu voce tare marea veste ce se întrevedea: Nimphianus și înfrînt era înspăimîntător. Jocul cu „Oul de aur“ devenise o îndeletnicire a femeilor nobile de la curte. Placida însăși se număra printre pasionatele unei variante a străvechiului joc¹. Deși nu putea urmări subtilitatea întrecerii, pe Secundus neinteresîndu-l nici măcar regulile de desfășurare, tînărul servitor favorit al împărătesei era pasionat doar de soarta diferitelor figuri de pe complicatul eșichier. Copilul, culcat cu capul în poalele stăpînei, vedea jocul de la nivelul înălțimii figurilor, ceea ce nu-i dădea posibilitatea obținerii unei priveliști de ansamblu, ci doar mobilitatea inexplicabilă – dictată parcă de soartă – a pieselor. Fiecare dintre acestea reprezenta, în ochii lui Secundus, destinul unuia sau altuia dintre personajele cunoscute. Jocul în joc devenise subiectul secret al copilului, iar amintirea orelor petrecute în atingerea nemijlocită a corpului cald și amețitor mirositor al femeii ce l-a inițiat în universul vieții va da naștere obsesiilor din care adultul de mai tîrziu se va chinui să extragă traiectoria destinelor altor personaje ce-i vor fi date spre a le întîlni.² O mantică proprie, asemenea superstițiilor noastre cele mai intime, se năștea și-l va teroriza toată viața. O piesă neagră, diformă, borțoasă, purta în jocul din joc destinul lui Nimphianus și tocmai piesa aceasta fusese eliminată de trei ori consecutiv și fără șovăire de către Placida. Soarta lui Nimphianus, știa copilul, este, în sfîrșit, pecetluită. Dar, pînă atunci, cîte ticăloșii nu făcuse eunucul? Nu crimele și suferințele poruncite de mizerabil în tot imperiul erau cele ce-i pătrunseseră în coșmar și care îl interesau pe copil – acelea s-au petrecut departe, erau abstracte, vorbe de îngrozit lumea. Concrete și groaznice erau, cel mult, cumplitele execuții publice organizate de Nimphianus după rețeta plăcerilor uitate ale damnatului Caligula, execuții la care infamul o obliga și pe Galia Placida să asiste (ca la niște repetate avertismente) și unde, deci, trebuiau să fie de față toți apropiații împărătesei. Dar spaimele cumplite proveneau din teroarea organizată de eunuc în palat, din orgiile perverse astfel imaginate încît să constituie o pedeapsă pentru toți cei ce nu se fereau de propria lor neputință. Nimphianus se chinuia și pe el și îi tortura cu atît mai mult pe cei din jur.

Eunucul de la Ravenna ducea sadismul pînă la ultimele consecințe și, ajutat de o imaginație bogată – îngrădită, totuși, de ritualul ce-l ducea doar pe el la starea de beatitudine pe care astfel și-o provoca –, concepea spectacolele cele mai înfricoșătoare în speranța de a-și înlesni o plăcere ce altfel nu-i era îngăduită. Cu cît îmbătrînea și cu cît excesele îi erau mai dese, cu atît avea nevoie de altele noi, de mai multe, de mai rafinate, în principiu, înscenările sale erau de două feluri – care, bineînțeles, se întrepătrundeau: tortura fizică și tortura psihică. Cu vremea, aceasta din urmă devenise primordială și îi producea cele mai multe plăceri: biciul, ranga, focul și sîngele țîșnind nu-l interesau decît în măsura în care chinul fizic umilea în mod vizibil victima. Plăcerea lui mare era să tortureze sălbatic un îndrăgostit în prezența celuilalt, un soț de față cu soția, un copil în văzul mamei. Atunci nenorociții martori erau dispuși la orice gest, la orice vorbă, la orice acțiune. Nimphianus îi lăsa să se tîrască în fața lui, să se autoumilească, îi încuraja să-și găsească ei înșiși noi pedepse, le cerea să facă amor în fața victimelor torturate, să se împreuneze cu animale, să se supună la cele mai oribile perversiuni, să-l roage să-i lase să săvîrșească toate acele grozăvii. El doar le sugera pedeapsa, ei îl conjurau să li se aplice, el rămînea ca un sfinx. Ei se umileau și sperau pentru iertarea apropiaților lor. Și cînd lucrurile coborau în cea mai profundă abjecție, îi încuraja să repete încă o dată și încă o dată totul în fața unui public mereu mai numeros, în fața cunoștințelor, în fața rivalilor (dar mai ales în fața rivalelor), în fața propriilor servitori rînjind. Neasistînd de la început, necunos- cînd motivația, dar văzînd zelul cu care se supuneau acelui obscen ritual oameni ce păreau pînă mai ieri cu totul și cu totul onorabili, oaspeții lui Nimphianus erau încredințați că participă la pedepsirea meritată a unor lași care preferau de bunăvoie rușinea unei morți demne. Cînd se sătura de plăcere, fiara omnipotentă îi grația pe nenorociți și punea să fie izbăviți prin strangulare. Pe alții, însă, se răzbuna mai cumplit: îi lăsa liberi și, dacă aceștia nu înnebuneau, duceau cu ei ani lungi stigmatul unor experiențe infamante cunoscute de toată lumea.

Înainte de a scăpa Ravenna de Nimphianus, bestia apucase să mai născocească și o altă grozăvie. își punea victimele să se comporte într-un anume fel, la o anume ocazie, după o săptă- mînă sau după o lună. Nenorocitul (dar în special nenorocitele, fiindcă, deși nu se ferea nici de bărbați, femeile erau cele care-l „inspirau¹¹ de obicei) se chinuia deja cu zile înainte, știind ce va trebui să facă și fiind conștient că dacă refuza, dispărea sau se sinucidea, cineva foarte apropiat îi va fi omorît în mod bestial din ordinul călăului său. Apoi, cetățenii asistau uimiți cum o fiică dintr-una dintre cele mai nobile familii se dezbrăca în centrul orașului, ademenind orice bărbat se nimerea să-i iasă în cale, împreunîndu-se cu el în plină stradă, sau o alta, îmbrăcată luxos, era dusă în lanțuri și biciuită năprasnic de două sclave voinice.

Cînd, după moartea lui Honorius, Galla Placida reveni din exil cu ajutor armat de la Theodosiu II și, răsturnîndu-l pe uzurpatorul Ioanes, îl proclamă împărat pe fiul ei Valentinian, reuși, în vîrtejul evenimentelor, să-l dea jos și pe Nimphianus. Azi nu se mai cunoaște rolul pe care l-a jucat eunucul după moartea lui Constanțiu III, cel de al doilea soț ai Placidei, dar este cert că el a rămas pe mai departe la curtea lui Honorius, de unde o mai tortura, îngrețoșînd-o, cu vizite periodice pe augusta exilată, chiar și atunci cînd aceasta s-a refugiat cu cei doi copii ai săi la Roma. Apoi, între 423 și 425, în timpul domniei uzurpatorului Ioanes, Nimphianus a fost mereu în apropierea acestui suveran crud și inconsecvent. Cînd Ioanes a fost răsturnat, Nimphianus a organizat teribila-i execuție. Dar asta a fost ultima sa ispravă, într-o noapte a fost prins, tîrît gol pe străzi și ucis în bătaie. Trupul i-a fost batjocorit și oamenii se călcau în picioare pentru a mai ajunge să urineze pe el.

Fiindcă nimeni n-a știut vreodată cînd rîdea și cînd era încruntat hidosul personaj, lumea n-a aflat niciodată dacă potentatul a rîs sau s-a strîmbat de groază atunci cînd și-a dat seama că totul s-a sfîrșit pentru el. „Crima mea, cum o numiți voi, nu este decît aceea că eu nu-mi puteam termina plăcerile care la voi, ceilalți, se astîmpără în cîteva minute!”

Replica aceasta l-a urmărit pe adolescentul Secundus pînă la moarte și el căuta, de atunci, cu atît mai mult, căldura femeii, cu cît fiorosul eunuc îi apărea mai obsedant în memorie.³

Nu există amintire care să n-o trezească pe o alta. O scenă, mult mai timpurie, l-a influențat profund pe fiul lui Primus. Era copil și a fost dus să vadă, împreună cu mulțimea de curioși, triumful lui Honorius. în realitate, era un spectacol cu totul măsluit: goții, sub conducerea lui Wallia, i-au spulberat în His- pania pe ceilalți barbari (șilingi, alani ș.a.). împăratul Apusului n-a mișcat nici un deget în aceste operațiuni și aclamațiile cetelor de poeți de curte, ale miniștrilor și ale suitei au culminat într-un triumf aiurit. Pentru că augustul nici măcar nu s-a deplasat în Peninsula Iberică, a fost nevoie să se aducă din alte locuri barbari (dintre care mulți negri și mulatri!!) care, puși pentru cîteva ore în lanțuri, au jucat rolul prizonierilor de război. Doi dintre ei au avut ghinionul să fie înnobilați ad-hoc și făcuți regi ai ipoteticilor înfrînți și, drept urmare, la apogeul reprezentației, au sfîrșit decapitați. (Ceilalți au dispărut o dată cu căderea serii și s-au întors la starea lor de dinainte.)

Copilul se înghesuise și el în gloata de curioși de pe margini, fusese aproape călcat în picioare, se alesese cu zgîrieturi, vînătăi și umflături, se pierduse de cei mari cu care venise. Totul nu fusese decît un coșmar. Iar triumful în sine, parcă trădîndu-și impostura, nu impresionase pe nimeni. Mai ales că începuse să și plouă. Lui Secundus i se făcuse foame, era singur, îl dureau toate, se rătăcise. Dacă aceasta era culmea răsplății gloriei, realiză el, atunci faptele de arme nu-l vor atrage niciodată.

Nici măcar abstinența forțată a eunucilor nu se lăsase pînă la urmă premiată, ținînd cont de sfârșitul jalnic al lui Eutropius în Răsărit și al lui Nimphianus în Apus. Totuși, virginitatea îi impunea adolescentului, mai ales că subiectul neprihănirii era la modă și toată lumea care urmase rețeta era răsplătită împărătește, măcar pentru o vreme. Doar că în cazul lui Secundus, admirația față de abstinența totală se succeda ritmic și în perioade egale cu excesul sexual. Mulțimea femeilor omnipotente, care, cel puțin la Ravenna, înlocuia influența eunucilor, reprezenta o prezență permanentă. Din Constantinopol nu veneau vești mai puțin elocvente. De la Aelia Eudoxia, fiica generalului de origine francă Bauto și soția lui Arcadius, femeile au preluat, într-un nou matriarhat, conducerea secretă a imperiului. în istorie, pe listele împăraților Răsăritului, după Arcadius urmează Theodosius II, dar, in realitate, aici ar fi trebuit să fie trecută Pulcheria, în urma Eudoxiei – Pulcheria, fiica împărătesei, și nu Theodosius, fiul împăratului, deși ambii din aceiași părinți. Dintre cele patru surori ale împăratului, Pulcheria a fost cea de a doua.⁴ Nu mai puțină vogă a făcut romanul vieții Eudochiei – sau al Evdokiei soția lui Theodosius II, autoarea de poezii profane și religioase – de aceea cunoscută în istorie și drept Athenaîs reorganizatoarea învățământului superior la Constantinopol, pelerina de la Ierusalim. De acolo împărăteasa a adus o mulțime de relicve fabuloase, care de care mai ieșite din comun, culminînd cu două oase și două verigi din lanțul cu care a fost purtat Sfîntul Ștefan, primul martir creștin. Pe urmă, cînd Evdokia se retrage definitiv la Ierusalim, ștafeta este preluată de fiica ei Licinia, descendentă de împărat și soție a doi auguști succesivi, mama nu mai puțin celebrelor Eudokia și Placida. Abia căsătorită cu Petronius Maximus și deja răpită, împreună cu fiicele ei, de către regele vandal Genserich, nobila doamnă a fost ținută prizonieră în Nordul Africii și predată abia după șapte ani la Constantinopol – iată un alt roman de aventuri și amor. Și lista continuă și continuă in Orient, deși nici cea de la Ravenna n-a fost mai săracă, doar că prăbușirea Imperiului Roman de Apus nu a permis și aici coagularea legendelor, legende care dincolo, în Răsărit, s-au putut așeza în liniște.

Secundus a copilărit printre femei cu puteri discriminatorii, femei apte de a da tonul mișcărilor de pedepsire a anumitor secte, femei aflate la originea toleranței oficiale față de alte doctrine, ridicînd la rang de demnitate castitatea, chiar și cîteva mame ale mai multor copii – prevalîndu-se unele de precedentul că și Mama Domnului a fost fecioară –, nesesizînd în aceasta nici o urmă de sacrilegiu, urmînd ca și ele să fie apostaziate, nu? Incomparabil mai culte, în general, decît bărbații în urma cărora conduceau lumea, superstițioase pînă la ultimele consecințe, acele femei îl acceptau în imediata lor apropiere, dovedin- du-i adolescentului că ele reprezintă motorul evoluției pe toate planurile. Acesta era, desigur, un argument, dar Al Treizeci și șaptelea era tot mai puțin sensibil la mersul societății, la viața imperiului, la așa-zisa putere lumească. Atunci cînd împăratul ajungea la o înțelegere cu regele Persiei și romanii anexau o jumătate din Armenia (ultima provincie pe care o mai obținea „lumea civilizată”), Secundus înregistra evenimentul ca pe un fapt cu totul lipsit de importanță. Pentru el, singurul lucru care conta era regăsirea căldurii prin apropierea de trupul partenerei. lată un gest fără nici o conotație politică sau religioasă! Cel mult, totul era legat de un cod bazat exclusiv pe un foarte personal sistem de superstiții și tabuuri.⁵ Dar Secundus nu era o excepție, iar subordonarea universului lui superstițiilor îi conferea un renume mai degrabă pozitiv. Spaimele sale, niciodată pierdute, chipul terorizant al lui Nimphianus nu puteau fi învinse decît prin exerciții foarte personale și stranii. Pentru doamne, regulile sale erau cît se poate de atrăgătoare. Nici una dintre ele nu ridea de prejudecățile și de temerile aiurite ale favoritului lor, multe îi preluau obiceiurile, tot ceea ce făcea el era pentru dînsele foarte credibil. Iar de aici și pînă la un habotnicism primitiv religios nu era decît un pas.

Nu, Secundus n-a fost un Rasputin, așa cum l-a descris Ivan Konrad. Secundus, chiar dacă a știut să le subjuge pe stăpînele lumii și, prin ele, pe ursuzii lor soți, tați și frați, n-a încercat niciodată să acrediteze o conduită politică, n-a impus vreo lege, n-a declanșat vreun război. Acestea toate pur și simplu nu-l interesau. Cînd Genserich a trecut în Nordul Africii și a instalat o domnie vandală pe o fîșie lungă pe malul Mediteranei, s-a ajuns la un acord de principiu prin care romanii recunoșteau noua stăpînire, cu condiția ca atît de necesarele convoaie cu cereale să continue să sosească regulat în Italia. Tot ce se întîmpla departe de căldura căutată a trupului partenerei îi era Celui de Al Treizeci și șaptelea indiferent. Femeile omnipotente nu au reacționat nici ele.

Și, totuși, Secundus era pe punctul de a fi implicat în jocul politic. Tînărul devenise un bărbat capricios și răsfățat, mizînd cînd pe rolul orfanului în căutarea mamei, cînd pe cel al unui îndrăgostit sincer, cînd pe-al amantului cu apucături tiranice, înfocat, inepuizabil uneori, plictisit, chiar apatic, alteori, tandru azi, arogant mîine, cînd cinic, cînd profund obedient în fața unei „religii” mai degrabă autoinventate; tînărul acesta se încurcase într-o zi într-o discuție (mai curînd lascivă) ce alunecase întîmplător spre probleme de stat. Total ignorant în materie, cu capul odihnind în poalele unei frumoase aparținînd cercurilor celor mai înalte, fiul lui Primus, aflat în faza cînd totul i se părea la îndemînă, ajunse, pe nesimțite, să consimtă, ba chiar să provoace o întîlnire cu Rugilas (unchiul viitorului rege teribil Attila). Subiectul era fierbinte întrucît căpetenia hună a devenit arbitrul dintre cele două imperii romane. Ceea ce a imaginat în ziua aceea Secundus părea atît de convingător încît discuția a părăsit iatacul domniței și a ajuns la cancelariile imperiale. Aici ideea a fost întoarsă pe toate fețele, pînă s-a ajuns la concluzia că o întrevedere între o solie (din care să facă parte și Secundus) și Rugilas n-ar fi putut fi decît folositoare. Doar că, afiînd de însărcinarea primită, tînărul bărbat s-a mirat atît de mult pînă ce întreaga afacere a căzut baltă.

La fel s-a întîmplat și cu proiectul, niciodată pus în practică, prin care Secundus, în fruntea unei delegații a primelor doamne ale imperiului, trebuia să recucerească provinciile din nordul Africii, ideea, cu totul fantastică, a avut un răsunet absolut incredibil, iar Cel de Al Treizeci și șaptelea n-a făcut decît să-și imagineze o schimbare de decor, o excursie alături de carnea pe care trebuia s-o domine pentru a putea exista. Planul a fost reținut de istorici și nimănui nu i s-a părut măcar nepotrivit. Pregătirile s-au derulat timp de peste un an, „publici- tatea“ a fost enormă, corăbiile, înzestrate cu cele mai confortabile facilități pentru regimentul de femei și/sau fecioare, au fost construite și mereu modificate. Pentru femei și pentru Secundus, desigur, însă nici această idee nu s-a realizat. Mai întîi fiindcă preparativele se tot prelungeau, pe urmă, fiindcă s-a depășit vîrful curbei de interes și, nu în ultimul rînd, fiindcă Al Treizeci și șaptelea, trecînd dintr-o stare într-alta, a ajuns în faza cînd se sătura de femei și era îngrozit doar la gîndul că ar trebui să stea atîta vreme în imediata lor apropiere. O interpretare personală a desfășurării unui joc cu „Oul de aur“ îi oferea lui Secundus un argument decisiv, „premoniția“ sa catastrofică în legătură cu un fapt ce nu a avut loc fiind acceptată fără rezerve. O informație lăsată de un evreu cu numele Țipor, profund dezamăgit de spulberarea acelui plan, în care se pare că investise și el, ne confirmă încă o dată proiectul eșuat. Oricum, o nouă expediție, de genul celei conduse de Sfînta Ursula, se prăbușise deja în starea de proiect, deși, oricît de incredibilă, ea se baza pe antecedente.