Oul de Aur (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

– În Italia e tot mai întuneric, remarca un contemporan. Fiindcă în Europa pîrjolul era generalizat, Genserich putea să-și consolideze netulburat imperiul în Nordul Africii. Cheresteaua din pădurile Munților Atlas îi oferea cu prisosință lemnul necesar construirii unei flote impunătoare. Vandalii și alanii erau preocupați de visul unei noi Cartagine. Așa că „noii puni“ folosesc imperiul lor „tradițional” – din Nordul Africii – doar ca pe o bază de lansare a expedițiilor de cucerire a întregii lumi. Mai înainte Palermo și întreaga Sicilie, apoi coasta Lucaniei. în curînd toată peninsula se deschide în față, oferindu-se spre a fi prădată. Bătălia de la Châlons i-a epuizat pe combatanți, comandanții au fost uciși. Toți n-au făcut, parcă, decît să-i deschidă calea lui Genserich.

În vîrtejul mereu mai amețitor, orice viață era absorbită în pîlnia fără de fund numită „hăul istoriei”. Amintirea „apoliticului” Secundus s-a datorat nu adevăratelor fapte și izbînzi ale personajului, ci de cum au fost motivate toate astea de cronicarii epocii. Degeaba se interesa Al Treizeci și șaptelea doar de „căldura corpului celuilalt” azi și de mereu neîndestulătoarea-i penitență mîine, scribii epocii și, mai tîrziu, autorii preluîndu-i pe primii îl vor situa fie ca sfînt protector al unei cetăți, fie ca implicat nemijlocit în neputincioasele intrigi ale vremii. Nemai- avînd importanță întîmplările, ci doar ecoul lor în jocul istoric, faptele mai puteau fi și adaptate la o adică. Secundus era mereu „justificat” de ceea ce se întîmpla în jur, era pus să participe la lupte, să ia atitudine într-o anumită tabără etc. între Châlons și cea de a doua cădere a Romei dispare aproape cu desăvîrșire. „Aproape”, fiindcă scribul a găsit totuși o urmă a trecerii lui Secundus în Nordul Africii. „Motivația” din partea istoricilor venind a posteriori, bineînțeles, este atrasă și ea în scenariu. Pornind de la rolul ce i-a fost atribuit personajului nostru în intrigile împotriva „rivalului” Aetius, după uciderea și a lui Valentinian, Al Treizeci și șaptelea ar fi trebuit să se facă nevăzut. Dar fiindcă – și măcar atîta este real – s-a bucurat de înalta protecție a împărătesei, el a rămas mereu în legătură cu ea. Cînd Eudoxia Licinia este acuzată în anale că l-ar fi chemat pe Genserich drept răzbunare împotriva lui Maximus pentru necinstirea ei și moartea augustului, omul care ar fi mijlocit acest plan patricid n-ar fi fost altul decît favoritul doamnelor, Secun- dus. De e să acceptăm toate astea, n-am avea de ce respinge nici prezența „eroului” de pe Cîmpiile Mauriciene, același Secundus, în imperiul vandal din Nordul Africii. Doar că scribul se îndoiește profund de veridicitatea faptelor descrise astfel. Al Treizeci și șaptelea era de acum și mai incapabil pentru orice proiect ce depășea intervalul a cîtorva zile, el trecînd cu mare repeziciune dintr-o stare în alta, nemaiputînd exercita nici o acțiune coerentă. Dacă mai adăugăm că faptul devine de notorietate, cunoscîndu-l în primul rînd înaltele doamne, în frunte cu Eudoxia Licinia, lucrurile se leagă. Și nici măcar n-am pomenit de cele două proiecte diplomatice din tinerețea lui Secundus, cînd s-au făcut mari pregătiri pentru niște misiuni pe care Al Treizeci și șaptelea pur și simplu n-a înțeles că trebuia să le și îndeplinească, după ce ideea pornise în ambele cazuri din partea lui. Nu, orice ar fi scris analiștii vremii și orice ar fi adăugat istoricii tîrzii, de tip Ivan Konrad, scribul nu crede în povestea cu rolul de intermediar al lui Secundus între Eudoxia și Genserich, așa cum nu crede în nici un rol pragmatic al personajului ahtiat doar după „căldura corpului celuilalt” și după penitența pentru această necesitate.

Între marea bătălie de pe Cîmpiile Mauriciene și cea de a doua ocupare a Romei n-au trecut decît patru ani. intre timp căzuse Theodoric, murise Attila, fusese ucis Aetius, apoi Valen- tinian III și cîți alții. Noi figuri le luaseră locul. Secundus, după ce a coborît de pe norul său, după ce a uneltit sau după ce a luptat cinstit, chiar după ce – conform unei variante – ar fi căzut ca un viteaz, mai reapare totuși – ca și tatăl său, ca și fiul său – la Roma, exact cînd aceasta își trăiește martiriul. Oamenii nu au imaginația aproape nemărginită a „caleidoscopului lui Dumnezeu”. Legendele despre Secundus se repetă iarăși și iarăși, încît, la o cercetare mai atentă, ai, la un moment dat, impresia că este vorba despre o singură poveste datată diferit și reluată mai fidel sau mai ciuntit de scribi neîndemînatici. (Cine se ocupă de marea istorie are de multe ori asemenea surprize.) Legenda de la Ravessia, ca și cea de la Châlons, revine cu modificări neînsemnate și la Roma.

Cînd, trei zile după masacrarea lui Maximus de către poporul exasperat, Genserich sosește de la Ostia pînă sub zidurile Romei, porțile se deschid și papa Leon cel Mare, în fruntea unei procesiuni de oameni neînarmați, îi vine atacatorului în întîmpinare. De formă, Genserich acceptă dialogul, iar barbarii sînt „găzduiți” în cetate. Aici, deși n-au întîmpinat nici o rezistență, se comportă ca niște învingători și nu rămîn decît atît timp cît le trebuie să-și încarce corăbiile cu tot ce se putea lua și transporta din fosta capitală a lumii. în două săptămîni Roma este despuiată de averi, iar „cetățenii utili”, în special meșteșugarii, sînt luați captivi, tratați ca niște sclavi, despărțiți de familii, obligați să lucreze pentru patronii lor sub teroarea mereu prezentă a morții. „Oaspeții” n-o cruță nici pe „aliata” lor Eudoxia. Și aceasta este tîrîtă, alături de fiiceie ei, în Nordul Africii și ținută aici captivă mai mulți ani.¹

(Sigur, e momentul de a fi amintite și celelalte două versiuni „justificative”:

1. Genserich, după retragerea sa din Italia, le duce în siguranță pe înaltele sale captive spre a le feri de pedeapsa mulțimii, întrucît nimeni nu le va ierta că au stat la originea venirii dușmanilor și a prăpădului ce a urmat.

2. Fiul lui Genserich, Hunerich, ostatic la Roma în înțelegerea cu Valentinian, devine logodnicul Eudokiei, fiica mai mare a lui Valentinian 111 și a Eudoxiei Licinia. Dar Petronius Maximus, pentru a-și fundamenta dreptul la tron, i-o dă pe Eudokia de soție fiului său Palladius. Jignirea aceasta ar fi constituit motivul real al prădării Romei de către Genserich, iar captivitatea infidelelor doamne nu pare a fi decît o consecință firească.)

Între timp, iată, vechile hîrțoage preiau povești cunoscute despre Secundus și le situează, de data asta, la Roma. Al Treizeci și șaptelea se afla din nou într-o fază de maximă penitență, împăcarea cu Dumnezeu întîrzia, „noii puni” se trezeau din istorie ca un periodic bici pedepsitor al proniei. Secundus nu mai era chiar tînăr, împlinise 47 de ani, a avut destulă vreme și suficiente prilejuri de a se umple de păcate. Urgia, oricît de cumplită, nu era suficientă nici măcar spre a-l pedepsi pe el singur; drept urmare, Secundus ieși împreună cu episcopul Romei din cetate în fruntea procesiunii și îl conjură pe Gen- serich să-i facă nesperata favoare de a revărsa întreaga-i urgie asupra păcătosului său interlocutor, asupra sa, a Celui de Al Treizeci și șaptelea. Secundus era atît de încredințat de faptul că barbarii erau trimiși doar în scopuri coercitive, încît nici nu-și putea imagina că numai prada îi interesa și nu izbăvirea sufletelor. Degeaba i s-a repetat că Judecata de Apoi nu se realizează pe pămînt și în nici un caz prin intermediul unor barbari, nevoia de penitență era atît de mare în sufletul lui Secundus, încît el era încredințat că, o dată cu purificarea lui, se vor purifica și cei ce-l vor pedepsi. în afară de asta, se încăpățîna el, preluînd el întreaga vină a omenirii, vor fi cruțate toate fecioarele neprihănite și toți copiii inocenți. Genserich l-a ascultat amuzat, la fel cum l-a ascultat și pe papa Leon. Și, în timp ce el se întreținea cu trimișii Romei, oamenii săi se înfruptau din bogățiile cetății, fiecare după puterea și imaginația lui. (Bineînțeles că, la rîndul său, la ora bilanțului, își primea și regele partea. Partea leului.)² Distrîndu-se, Genserich îi făcea din cînd în cînd hatîrul și îl lăsa pe cîte un vandal musculos să-i aplice cîteva bice. Dar pentru Genserich și pentru apropiații săi, Secundus nu era decît un măscărici bun de a înveseli timp de cîteva zile niște învingători sătui.

Revenindu-și, încetul cu încetul, însă pentru prima oară ne- maiexistînd în preajma sa o armată de trimiși providențiali ai altădată mereu săritoarelor înalte protectoare, Secundus rătăci ca un somnambul prin cetatea aflată în plin calvar. Văzînd niște barbari ce batjocoreau în plină stradă două fete, Al Treizeci și șaptelea se grăbi să-i roage pe soldați să se distreze mai bine omorîndu-l pe el. Dar haidamacii își vedeau mai departe de treaba lor și se mulțumeau să-l arunce doar cît colo pe nebun. Acesta insistă încă o dată și încă o dată pînă ce, plictisit, unul dintre învingători îl făcu să tacă înfigîndu-i sabia în piept. Secundus muri fericit, nemaiaflînd că, după ce a fost ucis, barbarii și-au continuat josnica distracție.

Și, totuși, de ce Primul, Al Doilea și Al Treilea? Ce l-a determinat pe Zosimus din Teurnia să-i lege atît de strîns pe acești trei exponenți ai sfîrșitului Imperiului Roman de Apus? Numai faptul că bunic, tată și nepot au murit fiecare la cîte o catastrofă a Romei nu i se pare scribului suficient. Caracterele lor au fost diferite, mobilurile, speranțele altele. Speranțele? Și, totuși, scribul nu găsește altă legătură decît în speranțele celor trei care au văzut cu ochii lor anticamera infernului, dar au avut curajul să continue. Copiii lor le-au supraviețuit: sfîrșitul lumii nu exista.