În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Al doilea motiv al vocației universale a Mâinii Albe își are originea în nereușitele de orgoliu ale omului: mai înainte, imposibilitatea de a comunica vreodată cu „vărul” care ocupa tronul Imperiului Roman de Răsărit, imposibilitatea de a accede la „dreptul legitim conferit de originea divină din împăratul Chlorus”, neîntâlnirea lui Romulus Augustulus, apoi eșecul de a se substitui lui Ef, ca să nu mai vorbim că nici Clovis, nici Theodoric nu l-au tratat altfel decât ca pe un supus. Dar, spunea Al Treizeci și nouălea, ajuns la maturitatea celor treizeci și cinci de ani ai săi trăiți într-o fervoare neobișnuită, toți acei regi și împărați atotputernici nu se află în plinătatea splendorii și a forțelor lor decât până când va veni un altul, mai puternic, mai viclean sau mai norocos, care-i va învinge și înlătura. Instabilitatea politică duce la instabilitatea geografică amintită puțin mai sus. Un suveran e trecător ca și granițele; lumea cea mare și întreagă reprezintă singura dimensiune perenă. Fărâmi- turile le va stăpâni un suveran sau altul, lumea – în toate cele trei dimensiuni ale ei: în lungime, în lățime și în timp – va fi pe veci a Mâinii Albe.
Sau cel puțin așa se pretinde în însemnarea citată, însemnare datând din secolul al IX-lea.
Ce au reușit să scoată, de-a lungul istoriei, arheologii de sub pământ? Monede, ceramică, arme, morminte, ziduri. în morminte au fost descoperite și obiecte mai mari, în piramide s-a găsit, de pildă, și corabia cu care faraonul a trebuit să traverseze marea apă ce-l aștepta în drumul spre nemurire. S-au mai găsit bijuterii și opere de artă, statui întregi sau fragmente. însă tezaurele de obiecte mari, dezgropate după secole, se datorează unor evenimente nefericite: catastrofe naturale, de genul cutremurelor sau erupțiilor vulcanice ori inexplicabile dezastre demografice, când o populație a fost atât de neașteptat surprinsă și eliminată de o populație rivală, încât n-a apucat să-și pună valorile la adăpost, dar când, dintr-un motiv de cele mai multe ori rămas obscur, nici cuceritorii nu fac uz de cele găsite, lăsându-le pe loc. Diferitele practici mortuare se află și ele la originea îngropării unor obiecte mari, însă nimic nu explică depozitele Mâinii Albe. Armin Greenfeeld remarcă, pe bună dreptate, că drumul comorilor lui Chlorus reprezintă o introducere în pământ, în peșteri sau în puțuri a celui mai mare și neobișnuit tezaur arheologic cunoscut, dar, mai ales, încă necunoscut. Autorul citat îl numește pe Cel de Al Treizeci și nouălea, mai mult sau mai puțin ironic, „Marea cârtiță”1 și consideră că nimeni, niciodată în istorie, n-a reușit să care atâtea valori sub pământ ca personajul nostru și, eventual, unii urmași din organizația fondată de el.
Și alți autori cred că roadele avariției lui Chlorus stau drept bază materială primă a viitoarei confreerii ce-i va fixa apelativul2. Printre numeroasele societăți secrete născute din cenușa Imperiului Roman de Apus, multe au avut caracter religios, altele s-au format dintr-o predominanță etnică; Mâna Albă va juca un rol aparte și nimeni – autor contemporan evenimentelor sau cercetător târziu, din câte cunoaște scribul – nu pune la îndoială că, inițial, confreeria n-a fost decât o ceată de briganzi mai bine organizați, o ceată mai norocoasă și mai rapace decât altele asemănătoare. Dacă, de pildă, celebrii „Frați ai Apusului” au sfârșit executați până la unul, după ce au terorizat vreo opt ani Gallia, Regatul Burgund și nordul continentului, bagauzii lui Chlorus au reușit – datorită exemplarei lor conspirativități bazate pe reguli severe – să supraviețuiască timp de veacuri și să câștige în organizare.
În condițiile acestea, este foarte greu pentru scrib să deceleze ce s-a întâmplat cu omul Al Treizeci și nouălea și ce aparține legendei începuturilor Mâinii Albe. Cert este că fiul lui Terțius a zăbovit încă multă vreme la Constantinopol și, psihologic vorbind, n-ar fi deloc exclus ca el să fi încercat – totuși! – și în continuare să-l abordeze pe împărat, deși nu avem nici o mărturie a vreunei întâlniri între cei doi. Scribul a pierdut multă vreme încercând să „citească” notele de pe marginile filelor zdrențuite ale celor două cărți purtate de Chlorus mereu cu el. Scrisul acela, făcut cu acul, nu a putut fi până azi descifrat, deși, mai mult ca sigur, el ne-ar fi de un inestimabil folos nu numai în cunoașterea vieții lui Chlorus, dar și a epocii sale. însă cele mai multe file sunt atât de distruse, încât, spre binele manuscrisului, sursa aceasta nici nu poate fi consultată prea mult. înțelegerea nemărginită a părintelui bibliotecar – și a predecesorului lui, desigur – față de munca scribului a trebuit să fie recompensată cu aceeași înțelegere. Cele două cărți s-au întors în cutiile lor.
Chlorus nu a fost niciodată căsătorit. De altfel, o legătură de durată l-ar fi stânjenit în viața-i dublă. Poate de aceea, cu timpul, celibatul a devenit o regulă obligatorie în confreerie. Dar Chlorus a avut o mulțime de copii. Unii născuți din relații trecătoare, alții în urma unor violuri. Al Treizeci și nouălea își lua femeia așa cum își lua orice în viață: din convingerea că i se cuvine. („Ce nu ți se cuvine nu poți obține. Ceea ce obții înseamnă că ți se cuvine”, după cum e precizat în „Regulile ordinare ale Mâinii Albe”.)
De ce a plecat, brusc, din Constantinopol3, ce l-a determinat să facă drumul înapoi spre vest, ce pericol neașteptat l-a convins să ia decizia nu știm. Oricum, Al Treizeci și nouălea avea de copil – aceasta fiind și cea mai importantă moștenire de la tatăl său – un pronunțat simț al pericolului. Poate că acest simț l-a făcut să detecteze un semnal ce l-a gonit dintr-un loc unde misiunea i se terminase. La plecare, Mâna Albă a organizat un jaf cumplit în nordul orașului, jaf ce a durat o zi și o noapte. Nici armata imperială nu i s-a putut opune și, peste ani, mai găsim în cronicile bizantine referirea la apariția lui Ef în cetate. Cu acea ocazie, Mâna Albă l-a slujit într-adevăr pe Ef.
Dacă am cunoaște itinerarul de întoarcere a lui Chlorus, am putea, mai mult ca sigur, să scoatem la iveală obiecte deosebit de interesante pentru acele vremuri. Dar Al Treizeci și nouălea a revenit la Ferme zu Chiuso pe un drum ce nu mai poate fi azi reconstituit. în jurnalul mănăstirii, vizita lui Chlorus apare scurt și clar: el a venit să-și ia rămas bun. Probabil același lucru l-a semnificat și la fel de scurta vizită la Lerins. De aici mai multe speculații:
1. Chlorus era bolnav și știa că va muri.
2. Chlorus a dorit să intre într-o conspirativitate totală, rupând definitiv cu trecutul.
3. Chlorus, urmărit în toată Europa, s-a automutilat și a trăit sub altă identitate încă multă vreme.
4. Toate astea sunt speculații târzii. Ele contravin informațiilor mai credibile după care Al Treizeci și nouălea s-ar fi pus iarăși în slujba lui Clovis.
Dintre toate scurtele povestiri personale, înghițite de evenimentele istorice, scribul este conștient că biografia Celui de Al Treizeci și nouălea este, până acum, cea mai subțire. Un scriitor ar putea să compună o nuvelă romantică, dar chiar și el ar trebui să țină cont de prejudecățile ulterioare vieții protagonistului, când Chlorus va fi absorbit de legenda mai mult sau mai puțin reală a Confreeriei Mâinii Albe. Puținele date pe care scribul a reușit să le adune (și el este cu adevărat foarte mândru că a reușit și atât) nu reprezintă decât jaloanele unei vieți: data nașterii, unele locuri pe unde a fost, unele îndeletniciri, câteva ambiții, câteva nereușite. După atâta vreme, nu ne mai rămân decât părțile cele mai puțin perisabile, la fel cum într-o necropolă nu vom mai găsi decât oasele cadavrelor înhumate. Dar oasele sunt impersonale, după oase nimeni nu recunoaște pe nimeni (cel mult detectivii și antropologii), familiare ne sunt doar pielea, uitătura, buzele, râsul sau gusturile. Ceva-ceva din toate astea se regăsește, poate, și în unele acțiuni. în consemnarea asupra dificultăților de vorbire ale personajului, în mirosul său specific de fiară sălbatică. Sau în mania lui Chlorus de a-și ascunde sub pământ toate comorile cucerite. Afirmația după care nimeni n-a îngropat în pământ – ca să le tezaurizeze – obiecte foarte mari nu i se potrivește Celui de Al Treizeci și nouălea. Acesta a acoperit între Pontul Euxin și Dunăre o flotă întreagă. Așa ceva nu se poate ține secret și, după puțină vreme, un localnic a relatat ciudata întâmplare unor goți. Corăbiile n-au mai fost găsite, deși au fost căutate de câteva ori.
În bătălia de la Vouille, Chlorus avea de acum treizeci și șase de ani. El dispăru în luptă, ceea ce nu era de așteptat din partea lui: fiul lui Terțius nu a participat niciodată la alte bătălii decât la cele organizate de el însuși. Un război între două armate regulate nu era genul de încleștare la care să se angajeze. Și, totuși, legenda povestește că francii erau pe punctul de a fi învinși la Vouille, dar că uciderea Mâinii Albe l-ar fi supărat atât de tare pe Ef, încât acesta însuși s-ar fi angajat în bătălia împotriva vizigoților.
Adevărul se dizolvă în poveste. Clodowig – învingătorul ale- manilor și al burgunzilor – devine și învingătorul vizigoților. El a fost catolic și Mâna Albă de asemenea. (Cel puțin așa se credea datorită alianței lor.) Și confreeria va deveni catolică. Peste ani, se va pretinde că regele franc ar fi fost patronul ei. Chlorus va fi socotit un fel de Robin Hood, un nobil slujitor de nădejde, un cid. Al Treizeci și nouălea nu s-a născut într-un moment favorabil pentru nemurire: într-o perioadă în care se numărau luștri până la Apocalipsă, au lipsit poeții apți de a cânta eroii, iar trubadurii nu atinseseră încă epoca lor de aur. Chlorus, brutalul, egoistul, scepticul, avarul, nu a ajuns un viteaz îndrăgostit. El dispare după nenumăratele sale porecle, în multe dintre ele nemaiputând fi identificat.
Al Treizeci și nouălea n-a bănuit însemnătatea marii majorități a gesturilor sale: trecerea la catolicism – indiferent dacă evenimentul a avut sau nu loc, legenda, peste generații, o dorește –, alinierea la Ef, organizarea celei mai teribile rețele de jaf a timpului său, pieirea la timpul potrivit – într-o bătălie de partea învingătorului și nu executat de un călău. El n-a știut ce va reprezenta în curând Mâna Albă, cât îi va supraviețui și ce putere grozavă va avea. Chlorus – care nu s-a tras din împăratul cu același nume – n-a reușit decât să se convingă pe el însuși că dialog nu există, că se poate trăi și cu un grai aproximativ, că singurul argument este Ef și, încercând să-l concureze pe acesta, a ajuns să asimileze personificarea flagelului. Chlorus n-a mutilat din plăcere sadică, n-a ucis din perversitate, pentru el acesta era singurul mod de comunicare. Și, prin acest mod de a se pune în contact cu ceilalți, n-a făcut decât să pregătească Sfârșitul lumii ce nu mai venea. Dar totul spunea că acest sfârșit nu era departe.
*
O precizare se impune, totuși, pentru acest capitol al Celor O Sută: printre alte aberații, Mâna Albă a fost socotită și o protofrancmasonerie. Ceea ce nu se circumscrie nici în timp, nici – mai ales – în mentalitate. întrucât pentru marea masă de cetățeni Mâna Albă n-a mai reprezentat nimic în vremurile moderne, s-a renunțat la această formă de ponegrire a masoneriei.
