În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Cum s-a născut acest ultim covor – pentru că a fost ultimul pe care a reușit să-l termine meșterul – este un amănunt lipsit de importanță, un amănunt pierdut și el de mult, o dată cu numele țesătorului din Lugoj.
Într-o zi, vecinii îl descoperiră în atelier pe meșter mort și pe ucenic, pe ultimul său ucenic, cu mințile rătăcite și mut. Băiatul, un copil de abia cincisprezece ani, fu internat într-un ospiciu și aici, încetul cu încetul, reîncepu să vorbească. Totuși, trebuiră să mai treacă ani buni până să poată articula o propoziție completă, iar ceea ce spunea era greu de priceput și fiindcă folosea cuvintele anapoda. Cu puțin timp înainte de a muri, îi povestise unui tânăr medic, interesat în studierea disfaziilor, o istorie reprodusă de acesta într-un protocol. Nimeni n-a luat în considerare această istorisire decât drept o declarație tipică a unui schizofren.
Băiatul povestise că meșterul său, pentru prima oară, nu primise nici o ofertă pentru covorul început deja cu aproape o lună în urmă. E drept, își amintea ucenicul, mai trecuseră pe la atelier câțiva clienți, dar unul dorea ceva de dimensiuni mai mari, altul pretindea o anume culoare, care să se asorteze cu mobila din încăperea ce-i era predestinată viitorului covor, al treilea ar fi vrut modelul văzut la domnul notar, de unde, de altfel, și aflase adresa meșterului din Lugoj. Foarte frumos covorul notarului! Pe scurt, nu se găsise nici un amator pentru covorul început, asta cu atât mai mult cu cât meșterul mărise din nou prețul, poate și fiindcă nu se mai despărțise de atâta vreme de ulcică fără să-i treacă amăreala ce-l cuprindea ori de câte ori se întorcea de prin târguri și vedea mărfurile vândute de confrați. Și, cu toate astea, mai mult ca sigur că și cu prețul s-ar fi putut înțelege cu clienții, dovadă că, până la urmă, reuși să angajeze lucrarea unui ofițer.
Din clipa aceea, munci, ca de obicei, adică pe brânci, deși, de data asta, n-avea un termen deloc presant. Țesu din nou un covor cu două desene, pieptănat spre dreapta înfățișând o scenă de vânătoare, pieptănat spre stânga un labirint. însă ucenicul pretindea că meșterul înnebunise, că nu mai era mulțumit de nimic din ceea ce făcea, că mai mult destrăma decât punea noduri noi. Și, într-o noapte, îi veni ideea năstrușnică de a situa în mijlocul labirintului (se afla de-acum chiar la jumătatea covorului) – în loc de centaurul ce devenise cu vremea marca sa – însăși Moartea. Moartea cu coasă și rânjind, o moarte măreață cu o pelerină din hlamidă, de parcă ar fi fost o împărăteasă. Rareori reuși ucenicul s-o contemple, pentru că meșterul prefera să pieptene covorul în cealaltă direcție, ori de câte ori nu era singur, oferind privitorilor scena de vânătoare. Dar era evident că aceasta îl interesa tot mai puțin. Era preocupat doar de labirint, vorbea singur, se enerva și atunci strica din nou șiruri multe, blestema, apoi implora și termina prin a discuta cu Moartea, care trona în mijlocul tabloului ce se năștea. Peste câteva săptămâni, a ajuns să nu-i mai pese de prezența ucenicului, nici nu-l mai observa, vorbea în continuare de unul singur, iar băiatul, căruia i se făcea tot mai frică să stea noaptea cu meșterul, îl auzi pe acesta implorând Moartea să-l inspire să facă, în sfârșit, în viață un lucru desăvârșit, un covor cum n-a mai fost altul.
Și, într-adevăr, declară ucenicul medicului, iar acesta nota totul în protocol, într-o noapte Moartea i-ar fi răspuns meșterului. Băiatul văzuse totul și auzise totul și de atunci i-a dispărut glasul, deși o vreme mai putuse îngăima câteva cuvinte și reușise să se facă înțeles prin semne, când mergea până la băcănia din colț după de-ale gurii. Cu altcineva decât cu băcanul nu mai vorbise de atunci niciodată. Moartea i-ar fi spus meșterului că îl va ajuta să facă un covor mai grozav decât s-a țesut vreodată unul pe pământ.
– Dar când? voi să știe omul. Cât să mai aștept?
– Nu te grăbi, i-ar fi spus Moartea. Nu te grăbi! Vreme e destulă! Vei avea zeci de alte comenzi, vei avea din ce trăi, dacă o vei dori, o vei putea duce chiar regește. Am să-ți trimit medici și avocați, generali și consilieri să-ți ceară favoarea de a le țese câte un covor. Nu te grăbi cu acesta pentru că, atunci când îl vei termina, te voi lua!
Veniră, într-adevăr, mușterii, spuse băiatul, mai numeroși și mai importanți clienți ca oricând. Fiecare oferea mai mult decât acela de dinaintea sa, comenzile erau atât de avantajoase că aproape că ucenicul singur ar fi putut face cea mai mare parte a lucrului, meșterul n-ar fi trebuit decât să-I supravegheze și să-i înceapă rândurile. Ar fi putut să mai angajeze și alți ucenici. Ar fi putut termina două sau trei sau mai multe lucrări deodată. Ar fi putut câștiga atât cât n-a câștigat în întreaga sa viață. Ar fi putut deveni, în sfârșit, celebru, pentru că ultimul mușteriu fusese un general de la curtea de la Viena, iar excelența sa îi comandase un covor uriaș chiar pentru Schonbrunn. Dar meșterul refuză totul. Și cu cât erau comenzile mai avantajoase, cu atât respingea mai rece orice discuție. Nu-l mai interesa decât capodopera, covorul început pentru un biet locotenent (care, între timp, pierduse toți banii la cărți și care, deci, era și el interesat să se amâne cât mai mult comanda lansată).
Nu, meșterul nu era deloc obligat să termine covorul-acela, dar nu se putea abține. Nu mai dormea nici nopțile, țesea mereu noi meandre Ia labirintul unde închisese Moartea și, spuse fostul ucenic, n-ar fi exclus ca meșterul să-și fi făcut socoteala că va putea face un labirint atât de perfect încât nici măcar împărăteasa cu coasa să nu reușească să se mai descurce prin el. Era deja oricum nebun meșterul, nebun de legat, dar lucra mai bine ca oricând, scena de vânătoare se profila a fi cel mai grozav lucru făcut de el vreodată.
„Când va fi gata? Când va fi gata?” mormăia meșterul încontinuu, uitând, încetul cu încetul, cu totul de mâncare și de somn. „Când va fi gata?”
Și termină covorul.
Adică aproape că-l termină. Pentru că atunci când înnodă ultimul fir, Moartea se desprinse din desen și începu să alerge prin labirint, iar meșterul râdea, râdea de se prăpădea. Măsluise. închisese ieșirea din margine. însă, în felul acesta, covorul nu era nici terminat și nici desăvârșit. O înșelăciune rămâne doar o înșelăciune. Ce capodoperă e asta? Făcu și ieșirea spre margine.
Cât timp Moartea căuta drumul de a fugi din centrul covorului, meșterul putu admira partea cealaltă – vânătoarea. Era totul în această scenă: și frumusețe, și măreție, și culoare, și simbol. Era o lume întreagă acolo și totul prinsese contur parcă abia atunci când terminase el cu adevărat labirintul. Când îl deschisese.
Apoi… Apoi Moartea reuși să iasă din desen, meșterul își duse mâna la inimă și căzu pe spate. Ucenicului îi pieri pentru câțiva ani graiul de tot, iar mințile parcă i s-ar fi rătăcit în labirintul meșterului. în zece ani își reveni atât cât să poată povesti toate astea. La douăzeci și cinci de ani muri de pneumonie.
Covorul fusese refuzat de ofițer. Din centru lipsea minotaurul cu care începuse deja să se obișnuiască lumea pe desenele țesăturilor meșterului din Lugoj. Municipalitatea așternu covorul în anticamera unui birou de la prefectură. Nimănui nu-i trecuse prin cap să pieptene și invers firele, pentru a scoate la iveală scena de vânătoare, acea capodoperă a capodoperelor.
În timp ce așteptau să le vină rândul, petiționarii obișnuiau să piardă vremea urmărind desenul labirintului de pe covor. Nici unul nu reușise vreodată – până când era poftit în birou – să ajungă până în centrul desenului, acolo unde acum nu mai era nimic.
