Mâna albă (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Dacă s-ar fi întors la studiu (dar s-a și întors!), ar fi lucrat până spre zori, însă s-ar fi simțit îngrozitor de rău (și niciodată nu s-a simțit Felician atât de rău), n-ar fi reușit să închidă ochii nici măcar cele două ore, ca de obicei, și dimineața ar fi ieșit în oraș, cu gândul de a merge la terme. N-avea nici o poftă să plece de acasă, atât de rău se simțea, dar spera că, înlăturând cauza – blestemata știință tolănită peste tot în uriașa sa casă –, își va reveni. Dar și pulsul orașului era greu, împăratul în agonie îi transmitea starea sa. în plin centru îl copleși un acces de tuse, urmat de puseuri de vomă. Trebui să caute un colț mai ferit, să se liniștească. Acolo, pe jumătate leșinat, fu atacat de doi indivizi care îl jefuiră, îl omorâră și-i aruncară corpul într-un canal. N-a fost găsit niciodată. Legenda preferă să-l coboare în Constantinopolul subteran, să-l lase să mai trăiască decenii întregi acolo și să-l așeze în fruntea unei organizații criminale foarte asemănătoare celei ce conducea în mod tradițional drept în împărăția demonilor. Cunoștințele nesfârșite, nenumăratele invenții, faima și bogățiile pe care se presupunea că le stăpânește, totul îl făcea ideal pentru un asemenea rol. (Se pare că abia cu mulți ani mai târziu, organizația pe care ar fi controlat-o după 565 Felician ar fi devenit în conștiința publică Mâna Albă.)

Oricum, în opusculul său, Al Patruzeci și doilea nu se referă la toate astea: el va povesti experiența morții sale stupide și va mai aminti doar de eforturile îndelungate și zadarnice ale familiei de a afla ce s-a întâmplat cu el.

A doua ușă dădea spre coridorul sclavilor. Iar Felician trăi și cealaltă alternativă: o trăi la fel de intens și de nemijlocit ca și pe prima.¹ Străbătu coridorul și ieși într-o străduță din spatele casei. Doar după câțiva pași, constată că a ajuns din urmă un grup dintre invitații săi, opriți să mai dezbată un subiect neterminat în timpul colocviului la care au participat cu toții. Al Patruzeci și doilea intră și el în vorbă, apoi plecă împreună cu o parte dintre convivi spre mare. Starea proastă începu să cedeze și, rămas singur, percepu că se simte din nou ușor, cum nu s-a mai simțit de ani de zile. Stătu îndelung pe țărm și privi întinderea întunecată și vie. După multă vreme, pentru prima oară, se simțea bine. Nu gândi la nimic și admiră valurile până se lumină de ziuă. Atunci, cu regret, se sculă de pe piatra pe care șezuse și o luă spre casă. Pe drum, gândi din nou la problemele pe care intenționase să le cerceteze în noaptea ce tocmai a trecut și la cele pe care urma să le expună în dimineața aceea la Universitate studenților. O dată cu acele gânduri îi reveniră și grețurile și-l apucă un puternic acces de tuse. Renunță să se întoarcă în casă, trecu pe lângă ea și o luă spre terme. în oraș era agitație, se spunea că Iustinian ar Fi murit, alții se temeau să nu fie doar un zvon. Felician simțea tot mai limpede că se termină o eră nu numai pentru Bizanț, ci și pentru fiecare om în parte. („O dată cu împăratul murea și vechea noastră viață”, notează el în scrierea amintită de scrib.) Spre după-amiază vru iarăși să revină acasă și din nou, la apropierea de superba lui vilă, i se făcu rău. Petrecu și acea noapte pe aceeași piatră de la malul mării și fie că adormi și avu un vis, fie că acest vis i se arătă în stare de veghe, se făcea că Iustinian a murit și că s-a pornit o vânătoare după vechii protejați ai împăratului. Văzu limpede cum la el acasă, în timpul unuia dintre obișnuitele colocvii, au năvălit soldații, și toți cei de față au fost arestați, torturați și batjocoriți sub învinuirea de pederastie, delict aspru sancționat încă de pe vremea defunctului bazileu. Aceasta fusese cea de-a treia variantă trăită intens, aievea, de către Felician. Era limpede, acasă nu trebuia să se mai întoarcă, a înțeles el. Și, din clipa aceea, a priceput că norocul lui, atât de des invocat de toată lumea, se transformase într-un dar unic: acela de a putea alege între numeroasele bifurcații pe care i le rezerva soarta.

Este greu de spus ce a făcut Al Patruzeci și doilea în acea variantă – la fel de adevărată ca oricare alta –, după ce a părăsit pentru totdeauna Constantinopolul. Din lucrarea pomenită rezultă doar că s-a îndreptat inițial spre apus, că a întâlnit în Italia „vechi cunoștințe”, că acolo a scris acel opuscul și că, zilnic, putea să aleagă între nenumărate posibilități, calitate cumplită întrucât îl obliga la trăirea efectivă a mai multor destine. „Iar viața, oricât de mizerabilă, se leagă de tine într-o cuplare vicioasă, pe care o percepi paroxistic și de care, oricât ar fi de dezgustătoare văzută de afară, îngrozitor de greu te poți despărți.”

Prea puține date mai cunoaștem din perioada a doua a acelei vieți a lui Felician. Doar câteva jaloane ne mai sunt cât de cât de folos.

1) Autorul notează: „în primii douăzeci și cinci de ani de viață am trăit un destin fericit. în ceilalți (ani), nu cu mult mai mulți, am trecut prin infinite întâmplări și m-am despărțit, de fiecare dată, la fel de greu de ceea ce-mi era hărăzit. Până când mai ești legat și cu un singur fir de un anumit trai, despărțirea este cumplit de dureroasă. Și, astfel, 30-35 de ani devin o eternitate.”

2) „În Italia am înțeles cât de trecătoare sunt toate.”

3) „Eu nu am fost un contemplativ și nici n-am urcat pe Klimax², deși doar evadarea tot mai instinctivă din vechile mele gânduri m-a mai ținut în viață.”

4) „Există constant și o altă fericire, în afara celei pe care ai cunoscut-o și de aceea este atât de greu ca oamenii să se pună de acord. Eu însumi am trăit nenumărate fericiri, de multe ori opunându-se una alteia.”

5) „În Italia am mai cunoscut și fericirea carnală. A fost ultima dată. Pe atunci încă nu aveam indicii despre cum va continua acea etapă, dar știam că o altă alternativă m-ar fi dus la o moarte violentă.”

Pentru a putea continua cu atât de puține elemente biografia Celui de Al Patruzeci și doilea, scribul trebuie să le ia, de la început, drept bune. în primul rând, el este obligat să considere opusculul, pe care-l folosește drept ghid, ca fiind conceput de Felician spre sfârșitul vieții, totul semănând cu un bilanț.

A doua întrebare este: în ce scop a scris un om toate astea, după ce atâta vreme n-a mai notat nimic? Ținând cont că a avut grijă să facă mai multe copii și să le trimită la adrese fixe, astfel ca lucrarea să poată supraviețui, este de presupus că Felician a vrut să-i prevină pe toți muritorii că a-ți putea alege calea printre mai multe alternative cunoscute este la fel de greu, dar mult mai dureros decât traiul normal. „Fiecare drum se lipește de tine atât de puternic, încât devine înfiorătoare orice despărțire.”

Opusculul nostru n-are titlu și – cel puțin exemplarul de la Lerins – este incomplet și amestecat cu alte texte. [De pildă, exemplarul consultat de scrib are în continuare un inventar al unor obiecte prețioase (din casa părăsită de Felician? Din alt loc? Cu ce scop intercalat într-o asemenea lucrare?) Sunt înșirate și descrise obiecte de veselă: vase lucrate din pietre rare (calcedoniu, lapislazuli, onix, jasp), vase de argint decorate en repousse și altele de email cu incrustații în cloisonne, sticlărie prețioasă, căni de bronz cu incrustații etc. Lista n-are nici un sens în textul opusculului, însă, i s-a spus scribului, ea apare identic și în celelalte două exemplare!] Poate că un fragment pierdut, eventual o introducere, ar Fi fost mai explicit în această privință.

Cele „cinci jaloane” extrase de scrib ne dau niște indicații biografice deosebit de prețioase. Dacă acceptăm ipoteza de lucru a scribului, după care broșura ar fi fost scrisă la sfârșitul vieții lui Felician, atunci cei „30-35 de ani ce au devenit o eternitate” ne conduc la concluzia că, într-una dintre ipostazele vieții sale, Al Patruzeci și doilea ar fi trăit până spre anul 600. Iar faptul că un exemplar al lucrării ajunge la împăratul Mauriciu vine în sprijinul acestei afirmații.

Din relatările după care s-ar fi oprit în Italia și în Iberia rezultă că, în partea a doua a vieții sale, Felician a călătorit mult, părăsind traiul sedentar pe care l-a cultivat la Athena. El nu s-a eliberat de tumultul vieții, nu s-a retras într-o recluziune mistică, chiar dacă „a evadat, tot mai intuitiv, din vechile (sale) gânduri”. El nu se mai ia la trântă cu cunoașterea științifică și aceasta îl lasă în pace. Cauza suferințelor sale fizice fiind îndepărtată, Felician va supraviețui încă mulți ani.

Interesante sunt, însă, considerațiile teoretice ale autorului, considerații ce fac abstracție de starea sufletească, de teamă („Sunt eu un animal hăituit: fug de nenumăratele capcane ce mă pândesc Ia fiecare cotitură a drumului, dar, spre deosebire de fiara norocoasă, eu trebuie să trăiesc fiecare alternativă până la capăt, să sufăr și să mor, disperat, de atâtea ori”) și de transformările atribuite personajului. în considerații îl regăsim pe logicul Felician, pe autorul Eticii care a stârnit atâtea controverse, pe gânditorul apt de a așterne pe hârtie în mod clar și plăcut exact ceea ce a dorit să spună. Stilul este cel ce dă certitudinea că autorul ciudatei mici lucrări, din care lipsesc începutul și sfârșitul (și poate și alte părți), nu poate fi decât Al Patruzeci și doilea. Desigur, în considerații, și ideile îi aparțin, însă ideile puteau fi foarte bine preluate ulterior de cine știe ce discipol.

Cel puțin trei momente rămân din această mică operă³.

Prima se referă la noțiunea de fericire și Felician revine la vechea lui idee că fericirea este în funcție de individ, de experiența sa de viață, de factorii de mediu întâlniți, de numeroasele „prezențe nocive neluate conștient în seamă” (factori de stres, le-am spune noi astăzi și factori alergici, cum le-am mai spus), „de atâtea cauze încât nimeni, oricât de educat și de atent ar fi, nu le poate înșira măcar în propriul său caz”. De aceea, neexistând un motiv care să se lovească de același teren, nici efectele nu pot fi niciodată identice. „Dragostea”, „bogăția” și „gloria”, precum și toate celelalte, spune moralistul Felician, sunt cuvinte abstracte. Atunci când acoperă un anumit exemplu, ele nu mai au aceleași semnificații ca în cazul altui exemplu, deși rămân tot „dragoste”, „bogăție” și „glorie”. De aceea, fericirea unuia nu este niciodată egală cu fericirea altuia, dar nici măcar repetabilă identic la unul și același individ. De vină este gradul prea mare de generalitate al termenilor, spune Felician, convenție prin care indivizii ajung totuși la o relativă comunicabilitate. întorcându-ne la „fericire”, Al Patruzeci și doilea, care nu mai este de mult profesorul și polemistul de la Constantinopol și care amintește acum doar în treacăt lucruri ce au devenit pentru el certitudini definitive, „fericirea” fiind atât de diferită de la om la om, născând orizonturi de așteptare atât de neomogene, duce la intoleranță și conflicte. Asta fiindcă oamenii nu și-au impus ca țelul suprem moral teoretic să corespundă cu cel practic, pentru că în credință indivizii au rămas prea raționali, iar în educație sunt îndemnați spre niște concepte abstracte, ce duc mai mult la rivalități, în loc de a fi învățați că fericirea este paralelă, neconcurându-se fericirea unuia cu fericirea altuia. Ca și în atâtea alte domenii, confruntarea este inutilă, oricâte energii ar înghiți și oricât de dur s-ar manifesta.

Al doilea moment se referă la cunoaștere, Ia oportunitatea ei, la adâncimea până unde este posibilă. în primul rând, ne dă de înțeles Felician, cunoașterea cosmosului, a pământului și a tot ceea ce ne înconjoară nu este rațională decât ca un apanaj al cunoașterii de sine. Dar cunoașterea ta, ca individ, este imposibilă, ea depinde de o infinitate de factori diferiți și analizarea fiecărui factor nu face decât să permită alte zeci de variante. „Fiecare ușă pe care o deschizi te duce inevitabil la o încăpere care poate fi traversată prin cel puțin alte două uși.” „Cunoaște-te pe tine însuți” reprezintă taina, de care nu poți decât să tinzi să te apropii, fără a putea însă vreodată s-o atingi, însă chiar și această apropiere se poate încerca prin nenumărate căi, demersul științific practicat de el la Constantinopol ne- fiind decât o posibilitate dintre cele multe. Tot ceea ce a făcut ulterior, chit că nu mai era „activitate științifică”, l-a apropiat în aceeași măsură – chiar dacă irelevantă – de taină. (Interesantă pare aici și discuția dacă omul poate sau nu poate învăța ceva din experiența trecută. Beneficiar al constatărilor alternative, Felician se considera exemplul cel mai bun pentru incapacitatea omului de a putea utiliza în folosul său ceea ce a învățat pe propria-i piele. „Caracterul, disciplina și educația sunt primordiale și nu experiența”, spune el. Tema va fi amplu dezbătută, fără a fi rezolvată nici azi. Julien Benda, de pildă, acuză de vina de a crea o „barbarie eternă” pe cei ce neagă, asemenea Celui de Al Patruzeci și doilea, că omul învață din propriile-i întâmplări. Dar trebuie să-i dăm credit și lui Felician, muritorul cel mai expert în „experiențe alternative”.)

Iar al treilea moment îl constituie atitudinea lui Felician față de sistematizarea tot mai riguroasă a participării la actul de credință. Al Patruzeci și doilea nu era ceea ce se numește îndeobște un religios practicant, el cunoștea mai bine dogma decât mulți habotnici, însă, cu cât Biserica se organiza mai sever, cu atât, spunea el, se îndepărta ea de nevoia de a crede a individului, fiindcă nevoia de Dumnezeu nu se materializează nici prin planificare și nici prin clasificare. „Fiecare om are o religie, cei ce nu cred în Dumnezeu sau în Zeii obștii lor se supun celor mai multe superstiții strict personale, care, până la urmă, tot o religie sunt.” Organizarea riguroasă a Bisericii, regulile formale, dar și precizările dogmatice prea subtile nu sunt decât îndepărtarea de Dumnezeu, iar clerul, în loc să-l ducă pe credincios la Divinitate, îl rătăcește pe drumuri secundare. („Doar atunci când nu mai înțelege, ci doar simte ce i se spune, omul simplu se reîntoarce la misterul Lui.”) Religia, se pretindea, ne duce la adevăr și, se mai pretindea, ne duce și la fericire. Fericirea nefiind aceeași, înseamnă că nici adevărul nu poate fi același.⁴

În timp ce copiii lui Felician și copiii fraților săi vitregi se certau pentru marea avere lăsată de el, în vreme ce norocul părea să fi părăsit casa dispărutului, astfel încât întreaga bogăție se prăbușise în doar câțiva ani, AI Patruzeci și doilea rătăcea prin labirintul destinelor sale alternative. Indiferent că acasă urmașii săi mai nutreau, în taină, speranța că se va întoarce, readucând cu sine și norocu-i proverbial, el țâra în urma sa, într-un marș împleticit, mereu alte spaime, dar și alte fericiri.

Datele din cărțulia Celui de Al Patruzeci și doilea, scrisă după decesul său „oficial”, nu ne dau alte indicații utile în legătură cu cele ce s-au întâmplat exact cu Felician de la moartea lui Iustinian și până la propria-i moarte, ci ne oferă doar un șir nesfârșit de alternative trăite și spaima că fiecare experiență l-a făcut să sufere mai mult, să cunoască o altă fericire.

O vreme, scribul s-a străduit să alerge după jaloanele vieții lui Felician de după anul 565. El știe că Al Patruzeci și doilea a fost în Italia, în Peninsula Iberică, a avut motive să-l caute și printre franci. Viețile alternative au născut ubicuități – care și ele veneau în continuarea biografiei personajului nostru, deoarece la Constantinopol, din pricină că tânărul savant dormea atât de puțin, lumea se obișnuise să-l vadă în multe locuri într-o zi și să-l creadă chiar în același timp prezent în situații diferite, însă, după un răgaz, toate astea i s-au părut scribului cu totul inutile. Sigur, un biograf trebuie să înșire succesiunea cronologică a întâmplărilor destinului de care se ocupă, însă, în cazul cu totul excepțional al Celui de Al Patruzeci și doilea, fiecare ceas dădea naștere cel puțin încă unui ceas paralel și astfel, așa cum personajul însuși o spune, „30-35 de ani devin o eternitate”.

Felician a murit la Constantinopol ucis de niște tâlhari, nu departe de Mese, în timp ce Iustinian se stingea în palatul său. Apoi Felician a mai murit de nenumărate ori, ultima dată (?) în jurul lui 600, de inimă, în vreme ce juca zaruri într-un han din Burgundia. între timp, a mai murit, aproape zilnic, în cele mai diferite puncte ale Europei. A murit ucis, a murit disperat, a murit fericit, a murit bolnav sau a murit subit. O întrebare se pune, totuși, din nou: când a murit „definitiv”, în jurul anului 600 (d.Ch.) într-un stabiliment din Burgundia, Felician a ajuns la ultima ipostază sau – pur și simplu – a refuzat să continue acest joc al alternativelor, joc pe care nu-l mai putea suporta? Este, poate, întrebarea cea mai cumplită a acestui destin extraordinar.

Înfiorat, scribul închide această pagină cu sentimentul că a văzut ceva ce nu este recomandabil pentru ochiul omenesc să vadă.

„Cel mai greu într-o asemenea viață este că te desparți prea des de tine însuți, dar și că te afli în situația cvasicontinuă de a trebui să decizi, în timp ce un trai normal, «liniar», nu te obligă decât la cel mult 4-5 decizii majore în viață, restul decurgând de la sine.” Una dintre cele „4-5 decizii majore” ale scribului a

fost aceea de a intenționa să scrie viața Celor O Sută. De atunci, de când a luat acea hotărâre, el trebuie să hoinărească prin biblioteci și arhive spre a urmări niște destine care au ajuns să distrugă propriul său destin. Nevăzând încă, după atâția ani de trudă, capătul tunelului, scribul, mereu în criză de timp, nu va mai căuta zadarnic ani și localități pe traseul Celui de Al Patruzeci și doilea. în cazul lui Felician, toate astea nu mai prezintă importanță. Biografia sa pornește dintr-un punct și se termină într-un evantai ce tinde să acopere toată zarea. Această diversitate este, de fapt, biografia lui.

De care el a fost conținut. De care el a fost conștient. Dar, poate, și alții au trecut și trec necontenit prin experiența lui Felician. Doar că nu sunt conștienți de ea. Ipoteza îi aparține, desigur, tot Celui de Al Patruzeci și doilea.

Dar dacă nu ești conștient de o asemenea experiență, se mai cheamă că treci prin ea?

E, poate, mai bine să ne oprim cu Cel de Al Patruzeci și doilea aici și să nu mai urmăm această cale. De altfel, ca și semnificațiile drumului său, și întrebările noastre ar naște tot mai multe întrebări. Iar noi, oricum, nu le-am mai putea cuprinde.