Mâna albă (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

La Constantinopol îl aștepta o stare de lucruri total neașteptată din toate punctele de vedere: da, Daedalion fusese condamnat, motiv suficient pentru ca întregii familii să i se confiște averea în folosul împăratului, dar rudele fuseseră din nou cruțate și fiecare își găsise un mod de a supraviețui, chiar dacă eforturile neamurilor de a-și păstra rangul erau dureroase și de multe ori frizau cel mai caraghios absurd.¹ Însă, în mod cu totul surprinzător, Al Patruzeci și treilea află, de la început, că fusese iertat și că în jurul lui nu mai plana nici un pericol, nici o condamnare. (Nemaiavând ce să-i confiște, autoritățile se arătau mărinimoase.)

Al doilea lucru pe care nu l-a putut anticipa și pentru care nu s-a putut pregăti a fost acela că, pe cât se apropia de capitală, situația neamurilor se ameliora, fapt ce i-a ridicat din nou cota de speranță în ochii familiei (acum deja complet dezbinată, acuzându-se fiecare membru pe fiecare de lipsă de solidaritate în momentele grele, de greșeli fatale cu urmări pentru toți și de invidii agresive). în aceste condiții, Daedalion nu numai că n-a fost primit ca adevăratul autor al dezastrului, ci a început să fie iarăși disputat ca o speranță.

Și, în al treilea rând, Al Patruzeci și treilea a riscat să se întoarcă pentru a-și reîntâlni mama, însă aceasta nu se mai afla la Constantinopol. (Că a fost alungată de rude, că a fugit din proprie inițiativă sau că a murit, scribul n-a reușit să descopere.)

Drept urmare, Daedalion a rămas puțină vreme în capitală și și-a continuat drumul spre apus. Ca să-și caute mama, a bănuit la început scribul. Doar că faptele au dovedit că scopul fiului lui Felician fusese stabilit și că a fost cu totul altul, unul care l-a descumpănit până și pe scribul obișnuit de acum cu destule idei și întâmplări ciudate. (Omul cel mai călit nu poate să nu se mire chiar și într-o lume frecvent bântuită de miracole. Minunile ce au avut loc în alte perioade istorice ies mai ușor în evidență. Chosroes, dușmanul, a trecut la creștinism și a făcut nenumărate târguri cu martirul Sergius în sprijinul convertirii sale. El a oferit mari danii Bisericii, însă a și intrat călare într-un lăcaș sfânt. Când s-a căsătorit cu Serim, o siriană creștină, și a proclamat-o regină, a negociat din nou cu martirul Sergius pentru a fi dăruit cu urmași. Pe vremea lui Mauriciu s-ar fi putut câștiga bani grei de pe urma unei reviste mondene de scandal. Păcat doar că nu prea ar fi fost cine s-o citească.)

După cum bunul cititor își mai aduce poate aminte, literatura folosită de Daedalion drept manual a fost un amestec de creștinism, erezii, păgânism și vulgaritate, totul înglobat într-un întreg greu de decelat. Al Patruzeci și treilea a ajuns prin 591 la Roma, unde a stat aproximativ zece ani, până ce a fost rechemat în capitală de ordinul lui Focas. Fiul lui Felician s-a întors la Roma, tocmai în locul care l-a îngrozit atât de cumplit cu ani în urmă, în drumul invers, spre răsărit. Dintre explicațiile date, una este mai fantastică decât cealaltă și nu poate fi acceptată nici una decât prin prisma lecturilor din tinerețe. (Sigur, într-o viziune romantică, am spune că fata văzută pe pervazul ferestrei casei de vizavi n-a mai putut fi uitată niciodată de tânărul venit s-o caute. S-o caute în toate femeile Romei. Dar explicația e subțire, chiar dacă Daedalion face dese aluzii la o iubire din tinerețe, pe care „a salvat-o”.) La Lethe, unde spaimele i-au revenit, prizonierul și-a impus să le înlăture – de-i va fi dat să scape din închisoare – și să refacă orașul-fantomă în vechea metropolă glorioasă. Gând de tinerețe, onorabil prin entuziasm… Daedalion, „Ultimul dintre romani”, considera că Roma era pe pragul de a muri de bătrânețe. Deci metropola avea nevoie de o infuzie de tinerețe. De la început, planul lui Daedalion era cel puțin straniu: el s-a întors la Roma jurându-și să nu piardă nici o noapte fără a se culca măcar cu o femeie, însămânțând ceea ce mai putea rodi și dându-i vechii urbe o generație tânără. Orașul devenise impotent, susținea Al Patruzeci și treilea, iar el a urmat cele mai ciudate tratamente pentru a beneficia de cât mai multă sămânță de împrăștiat. (De pildă, fiul lui Felix își cauterizase pavilioanele urechilor, după modelul sciților, pentru a-și mări potența, la fel cum era foarte atent cu alimentele pe care le consuma. De asemenea, folosea băuturi speciale păgâne, ale căror rețete circulau din belșug de pe vremea epocii de apogeu a Imperiului Unic și Nedivizat.)

Al Patruzeci și treilea devenise, după legendă, în deceniul petrecut la Roma, tatăl a trei mii trei sute treizeci și trei de copii. (Această cifră, legată de numele decăzutului din Lucifer se regăsește în diverse manuscrise și este păstrată încă timp de secole. Dar chiar dacă am accepta că eroul ar fi avut și doi sau trei copii cu aceeași femeie, populația de sex frumos aptă de a mai procrea la Roma ar fi trebuit să colaboreze în cvasitotali- tate cu „Ultimul dintre romani”, întrucât numeroasele epidemii și mizeria generală au făcut să ne aflăm în perioada cea mai depopulată a orașului din toată istoria sa multimilenară. Situația nu-i oferea suficiente femei apte de a mai naște, femei căsătorite sau nu. în altă ordine de idei, este într-adevăr una dintre minunile istoriei că Roma a supraviețuit.

Pe de altă parte, 3333 reprezintă jumătate din 6666. Adică o extensie a înspăimântătorului 666. Simbolul a fost descifrat astfel: Daedalion reprezenta o emisferă a unui întreg pe care se străduia să-l realizeze împreună cu sămânța sa. Dacă planul ar fi reușit, cifra ar fi fost completă, iar urmările pe măsură…)

Întreagă această activitate de taur municipal, Al Patruzeci și treilea ar fi desfășurat-o în Roma lui Grigore cel Mare, papa cu care Daedalion a intrat în relații strânse. Faptul că s-au (reîntâlnit nu trebuie să ne mire: încă o dată, ne aflam într-un oraș puternic depopulat, cu mii de clădiri goale, cu altele prăbușite sau gata să se dărâme, cu oameni rătăcind ca niște stafii. într-o localitate atât de mare, atât de puțini indivizi trebuiau să se întâlnească până la urmă, mai ales că Daedalion, prin sarcina de sine însuși asumată, era mereu în căutare de noi și noi partenere. întrebările sunt altele: pe de o parte, cum de a reușit, fără multe fasoane (pentru care n-ar fi avut timpul fizic), să-și convingă instantaneu „colaboratoarele” să se supună proiectului său, fiind vorba totuși de niște contacte între oameni, nu între animale și, pe de altă parte, cum se împăca această lucrare furibundă cu relația cu Grigore?

La prima întrebare nu vom mai putea să răspundem niciodată. Legendele nici nu se pierd în asemenea amănunte relevate doar unor tălmăcitori târzii, numai buni de a distruge miturile. A doua întrebare este legitimă. Daedalion a revenit Ia Roma atunci când Grigore abia urcase în demnitatea papală. Orașul era pustiit de o cumplită ciumă neagră, dispariția populației urbei (și, prin extensie, a întregii lumi) tindea să se desăvârșească. Poate că, încă de la Constantinopol, cele două personaje se cunoșteau: viitorul papă fusese trimis de un predecesor (Palagiu al II-lea) în Bizanț, ca ambasador al său, rezident în capitala Orientului. Dar, să nu uităm, încă băiatul de zece ani îi fusese prezentat pe atunci prefectului Grigore și îi prevestise viitorul. Pe de altă parte, suveranul pontif, care ținea slujbe de patru ore și organiza nesfârșite procesiuni, fiind convins de apropiatul sfârșit al lumii, a avut puterea nu numai să-i pregătească pe muritori pentru Judecata de Apoi, convingându-i că scurtul răgaz al vieții este determinant în sentința divină, însă a găsit vreme și spre a-i apăra pe romani de longobarzi și de a-și trimite călugării să predice Evanghelia în insulele englezești. în mănăstirea de pe Muntele Caelius din Roma, ctitoria cea mai dragă a papei, cele două personaje au dus lungi discuții. De fapt, Daedalion reprezenta auditoriul, iar Grigore vorbea, pre- gătindu-și conținutul și forma predicilor. Din perioada aceea ne-au rămas celebrele „Dialoguri”, în care papa își educa semenii pentru examenul eschatologic, și acele povestiri (exempla) pilduitoare erau repetate cu groază la început de Al Patruzeci și treilea, înainte de a ajunge la populație. Toți greșim mai mult sau mai puțin, unii conștient, alții nu, de aceea suntem păcătoși. Dar încercarea morală a vieții acesteia este și imposibil de evitat, și necesară. Printre sfinți și fapte miraculoase, „activitatea de repopulare a Romei de către un individ” nu era decât încă un fapt colosal în plus.

Și poate că, în iureșul atâtor întâmplări, la Roma să fi nimerit și Țipor. Totul era apt de a fi folosit drept demonstrație pentru Grigore. Țipor nu era pentru el decât Ahashverus, evreul rătăcitor, blestemat să cutreiere la infinit fiindcă l-a împiedicat pe Iisus să se odihnească în drumul spre Golgota. (Cruzimea aceasta biblică se potrivea Evangheliei lui Pseudo-Toma, una dintre cărțile din care a învățat Daedalion slovele, iar Grigore argumenta cu un manuscris adus de el din Bizanț, „Nemaipomenita poveste a Evreului rătăcitor care din anul 33 până în ceasul de acum nu face decât să meargă întruna”.) Dar Țipor era un habotnic, el credea doar în Cartea lui, iar numele Ahashverus nu-l trimitea decât la regele persan Xerxes, așa cum l-a învățat Biblia.²

Tot ce ne este înfățișat avea și are nenumărate fețe și nu este de mirare că oamenii, nedeslușind întotdeauna chipul real, greșesc mai tot timpul. Grigore, spre deosebire de ceilalți mari vorbitori ai vremii, se adresa celor din jur cu cuvinte simple, spre a fi înțeles de toată lumea, iar ceremonialul înscenat era amplificat de cântecele persuasive, a căror forță magică o descoperiseră cei dintâi oameni. învățătura și spaimele își făcură efectul. La săptămâni de zile de drum, nefericitul Mauriciu, a cărui cădere fusese anunțată prin atâtea și atâtea semne indubitabile (eclipse, cutremure, nașteri monstruoase, potopuri și ploi cu broaște râioase), va fi răsturnat de necioplitul Focas. Mauriciu va trebui să asiste la execuția fiilor săi, înainte de a fi el însuși decapitat, însă nu va uita lecția lui Grigore și va pune cumplitele încercări sub semnul Judecății Drepte pentru viața-i plină de greșeli. în tot timpul calvarului său, el îi va mulțumi lui Dumnezeu și-l va aproba smerit.

Căderea unui împărat este percepută în întreaga lume: nu numai cataclisme, molime și eclipse o însoțesc. Prăbușirea dramatică a lui Mauriciu îi este povestită în Alexandria unui caligraf de către statuile din Tychaeum. Circulația informației vremii face ca toate amănuntele să se confirme abia peste nouă zile, atunci când sosesc primele știri din capitală. Martor ne este Petru, augustulis în Egipt și rudă cu Teofilact din Simocata, cel ce a făcut să ne parvină și această minune.

Nu numai partea bărbătească a familiei lui Mauriciu va cădea sub securea călăilor lui Focas, dar și soția și fetele sale vor împărtăși în curând aceeași soartă. Urgia noului împărat părea o formă prevestită a ciumei și a cutremurelor din restul lumii. Focas se dovedea a fi una dintre fețele cele mai cumplite ale Apocalipsei.³

Și, totuși, Grigore (cel Mare) îl binecuvântează, îi trimite solii umile și-l consideră „stăpân providențial”. „Lipsa aceasta de demnitate” a revoltat mulți analiști și a stârnit comentarii printre nenumăratele victime inocente ale tiranului. Ceea ce nu s-a priceput a fost tocmai înțelegerea faptelor de către papă (ca și de către Mauriciu, în ultimele-i ceasuri de viață): Focas este trimis să pedepsească greșelile oamenilor și, astfel privite lucrurile, este drept ca oamenii să ajungă supușii ticăloșiei lui. Grigore nu era orgolios, dar își cunoștea locul și rolul: împăratul era deasupra, el, Grigore, neacceptând să Fie invocat cu apelativul „papă”, considerându-se „doar” „consulul lui Dumnezeu” și „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”. însă Grigore nu permitea nici altui ierarh să-i fie superior: insistențele lui Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului, de a deveni episcop ecumenic (sau universal) fură zădărnicite de ierarhul de la Roma, care, la rândul său, refuză titlul de „papă universal” din partea lui Focas. (Grigore avea nevoie de un împărat și în clipa aceea Dumnezeu a vrut ca împărat să fie un om rău. Dar și Focas avea nevoie de Grigore, motiv pentru care i-a întors toate avansurile. Ca orice tiran, netrebnicul bazileu solicita o recunoaștere cât mai evidentă și, dacă era posibil, din partea unor oameni cât mai nepătați.)

De aceea, nu trebuie să ne mire nici că Al Patruzeci și treilea s-a grăbit să se întoarcă la Constantinopol, că a acceptat rolul de victimă a regimului trecut și că s-a înghesuit printre cei ce-l aclamau pe despot. Și mai este ceva: Focas este cunoscut azi drept una dintre cele mai abjecte – deci nu cea mai abjectă – figuri de pe tronul Bizanțului. Dar portretul i l-au făcut analiștii, unii fideli lui Mauriciu (cel omorât de tiran), alții devotați lui Heraclius (cel ce-l va ucide pe Focas). Faptele descrise sunt îngrozitoare, nedemne pentru o ființă umană, însă Focas n-a fost el cel ce a inventat respectivele grozăvii și nici n-a fost ultimul lor autor…

Noul împărat avea nevoie de „oamenii lui Daedalion”, a cărui familie a pătimit atât după moartea lui Iustinian, de Daedalion, care a suferit el însuși destul. Al Patruzeci și treilea a devenit ceea ce am numi noi astăzi un disident al împăraților de dinainte. Focas i-a răsplătit acest statut și, în vreme ce în tot

Imperiul aveau loc execuțiile cele mai înfiorătoare⁴, Daedalion a urcat în ierarhia militară până la rangul unui comandant adjunct de corp expediționar. De altfel, întrucât toți ofițerii bănuiți cât de cât că i-ar fi fost credincioși lui Mauriciu și-au găsit sfârșitul omorâți într-un chip bestial, lista iluștrilor demnitari și comandanți militari este lungă și analiștii au reținut zeci de nume pentru istorie. Alte mii de nume s-au pierdut. Noii demnitari au provenit inevitabil dintre frustrații vechiului regim, dintre delatori și dintr-un număr restrâns de oameni într-adevăr „noi”. Printre aceștia, și Al Patruzeci și treilea.

Expediția împotriva arabilor i-a dat ocazia lui Daedalion să plece din nou în Orient. Familia din Constantinopol, cât a mai rămas din ea, a prosperat iarăși. Dar și istoria s-a repetat aproape identic. A doua campanie a Celui de Al Patruzeci și treilea s-a terminat Ia fel de rău ca și prima. O înfrângere zdrobitoare l-a făcut să nu mai aștepte consecințele. Daedalion a părăsit trupa, aflată în retragere, și a fugit înapoi la Roma. E de presupus că rudele din capitala Imperiului au tras din nou ponoasele (conform proorocirii după care fiul lui Felician le va aduce toate modificările în destin de la răsărit). Oricum, încercata familie va dispărea pentru totdeauna din sursele istorice avute la îndemână de scrib.

În ceea ce-l privește pe Daedalion însuși, acesta n-a mai fost dispus, sau n-a mai fost în stare, sau n-a mai fost lăsat să-și continue „activitatea” de la Roma. Papa Grigore murise. Orașul părea total părăsit de Speranță. „Ultimul dintre romani” nu-și mai găsea strămoșii și nici cunoștințele. Insistențele lui erau acum altfel interpretate. Orașul de pe Tibru nu-l mai accepta și nu-i mai oferea azil. Nici documentele nu l-au mai vrut. Scribul l-a pierdut din ochi printre ruinele Romei și l-a mai regăsit doar pentru o clipă la Ravenna.

Suntem în 608 după Christos, Daedalion nu avea încă nici 40 de ani, dar părea de 60. La Ravenna, a nimerit printre mozaicurile lui Occelus, despre care n-a bănuit că i-ar fi fost bunic. Aici, Al Patruzeci și treilea și-a câștigat existența în calitate de cioplitor în lemn. Clădirile se găseau în paragină și la Ravenna, mozaicurile anamorfotice ale lui Occelus dispăreau rând pe rând, distruse pe furiș sau dându-se vina pe incendii sau cutremure. Secretul realizării lor s-a pierdut pentru totdeauna, însă frica de veșnicul mister pe care-l conțineau dăinuia. Legende tot mai fantastice le înconjurau într-un nor de incertitudini aducătoare de spaime. Mozaicurile acestea n-au putut fi distruse prin ordin fiindcă nimeni nu s-ar fi încumetat să dea sau să execute pe față o asemenea poruncă. Din frica de mister, din frica de Mâna Albă (al cărei cod continua să se creadă că îl reprezintă). Pe de altă parte, nici bogăția orașului nu mai permitea asemenea capricii. Ravenna devenise – de nevoie – mai pragmatică. Mozaicuri nu se mai făceau, însă edificiile erau conservate după posibilități, iar alte clădiri laice și religioase continuau să se înalțe. Un cioplitor anonim în lemn mai găsea comenzi.