Mâna albă (55)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Atunci a început să caute tovarăși de călătorie plecați spre ținte sigure și mult mai îndepărtate. Dar, deși pare aproape incredibil pentru un om a cărui copilărie s-a desfășurat în cel mai important „institut geographic” al timpului său, nepotul lui Husein constată că nu este capabil să aprecieze un itinerar fiindcă îi lipseau cele mai elementare noțiuni toponimice. El întreba unde se pregătește să plece un anumit grup, se încredința că este acceptat, după ce și-a oferit puterea mușchilor pentru a ajuta la căratul bagajelor și al merindelor, însă nu putea aprecia după numele de localități dacă acelea erau mai apropiate sau mai îndepărtate de Basra, dacă ele îi puteau oferi o bază de plecare către un loc mai sigur sau dacă, odată ajuns acolo, nu va mai putea accede decât într-un teritoriu sălbatic, în caz că nu va dori să se întoarcă iarăși acolo unde tocmai se afla. Măcar una dintre numeroasele hărți străbune de ar fi luat cu el! – se tot certa băiatul, deși, atunci când reușea să consulte o hartă a cuiva (probabil că o hartă provenind tot din Castelul Geographului), nu era în stare să se orienteze pe ea.

Levantinul auzise de acasă despre campaniile arabe din Munții Atlas, își închipuise că va putea însoți o asemenea expediție și cercetase planșele ABRAXAS ale acelui colț de lume. Dar de unde să iei exploratorii, când el nu întâlnea în cale decât negustori cărându-și marfa dintr-un loc într-altul, oșteni escortând câte un demnitar sau hoinărind pur și simplu prin țară, știind că lumea e a lor, precum și oameni sfinți aflați în pelerinaje sau în misiuni religioase. Cei ce măcar păreau grăbiți nu acopereau decât distanțe scurte și precise. Ceilalți, hotărâți să îndrăznească mai departe, pierdeau în cea mai mare măsură noțiunea timpului, proporțional cu spațiile tot mai nedefinite. Aceștia făceau popasuri îndelungate, fiind greu să-i mai urnești din loc. Despre călători dispuși să traverseze întreaga hartă dintr-un colț în celălalt nici nu putea fi vorba.

Itinerarul neregulat al Celui de Al Patruzeci și șaptelea îl ducea când într-o civilizație, când într-alta. La Carella a adăstat vreme de câteva luni la mănăstire. Câteodată i se părea că decorul aduce puțin cu cel din sălile de lucru din sectorul interzis al Castelului Geographului și Levantinul avea impresia că a dat de atmosfera de lucru din acel loc pe vremea bunicului său. Doar groaza celor trăite la Basra îl împiedică să se călugărească și el. Aici întâlni un monah care copia de patruzeci de ani operele sfinte, încercând să realizeze un dicționar biblic. Fratele Ambrosius nu era încă foarte bătrân, n-avea decât vreo cincizeci și cinci de ani, însă se bucura de stima tuturor.

– De patruzeci de ani, fratele Ambrosius lucrează neîncetat la măreața lui menire, îl lăuda starețul, ori de câte ori conducea străini prin mănăstire.

La Carella, Al Patruzeci și șaptelea învăță disciplina și ierarhia monahală.

– De ce nu a ajuns fratele Ambrosius episcop? se minuna copilul, aflând mereu alte și alte fapte de cinste ale călugărului. Dacă de patruzeci de ani duce o viață de sfânt, fie că nu este răsplătit un asemenea trai, fie că nu i s-a făcut dreptate monahului pe pământ, fie că există un alt fel de ridicare în grad a ierarhilor.

Episcopul însuși l-a chemat pe Al Patruzeci și șaptelea și l-a lăudat pe fratele Ambrosius. însă acela a rămas tot simplu călugăr, nici măcar egumen n-a ajuns. Cu ochii miopi, fratele Ambrosius abia mai vedea să scrie.

– Ai vrea să fii episcop? l-a întrebat băiatul.

Călugărului i-au mijit în privirea palidă câteva scântei stinse:

– De patruzeci de ani scriu zi de zi și nu o să apuc să-mi termin lucrarea, spuse și se grăbi să mai adauge câteva litere la manuscrisul pe care-l avea în față.

Levantinul n-a reușit niciodată să afle cum se devine ierarh.

Fiul Păgânului se afla într-o încurcătură teribilă, fiind tot mai înspăimântat că-l vor ajunge din urmă trimișii tatălui său, părându-i-se tot mai evident că locurile îl țin prizonier și că nu se va găsi soluția de a pleca departe.

După un timp nesfârșit, pe care el însuși nu l-ar fi putut evalua, izbutise să ajungă totuși la Alexandria. Orașul era atât de mare, încât episcopul francez Avaulf ne-a lăsat o mărturie uimită conform căreia nu i-a fost suficientă o zi întreagă pentru a-l putea traversa. Aceeași impresie i-a lăsat-o Alexandria și foarte tânărului călător: prin metropola africană, Levantinul se simțea ca în jurul Basrei. După evacuarea orașului de către bizantini, într-un început de toamnă cu aproximativ o jumătate de veac în urmă, Alexandria devenise un centru arab eclectic, unde fiecare cartier vorbea o altă limbă, iar zeii adorați difereau de la stradă la stradă. Din ceața creierului Celui de Al Patruzeci și șaptelea răsări tot mai pregnantă amintirea Babilonului. Tânărul, deși plecat de atâta vreme dintr-un alt centru al lumii arabe, nu părăsise încă niciodată cu totul acea lume și în nici un caz pentru destul timp ca să apuce s-o uite. Și Alexandria făcea parte din același univers, doar că orașul era prea mare și alte nenumărate seminții se mai îmbulzeau în el.

Se pare, totuși, că fiul Păgânului a rămas prea multă vreme în capitala Africii sau, cel puțin, că-și aducea mereu aminte de acel popas din fuga sa. Numele „Levantinul” de aici trebuie să i se fi tras. Cuvântul provine din participiul lui „levare” (a se scula și, prin extensie, a răsări) și se referă la cineva venit din Orient (de la răsărit). Dacă în timpul Imperiului Otoman, acest Orient reprezenta Turcia asiatică, levantinul timpuriu era urmașul unui european stabilit în Africa. Ceea ce nu se potrivea Celui de Al Patruzeci și șaptelea, el nefiind urmașul, ci chiar întâiul venit (cel puțin de o vreme) la Alexandria. Mai târziu, părăsind Africa și ascunzându-se în Europa, el nu găsi nici o rațiune de a-și trăda originile asiatice: astfel s-a născut legenda că s-ar trage dintr-o familie creștină ajunsă încă înainte de evacuarea Alexandriei de către bizantini în metropola Africii. Dacă în modul acesta a încercat Levantinul să-și șteargă trecutul, înseamnă că, pe vremea lui, termenul încă se referea mult mai puțin la Orient decât la europenii stabiliți în regiunile cucerite de Islam.

Însă Al Patruzeci și șaptelea se simțea foarte singur la Alexandria, iar orașul se dovedea într-adevăr mult prea mare. în doar câteva săptămâni și-a dat seama că nu are nici un viitor în acel Ioc: zilele de început, când fiecare imigrant neașteptat de nimeni se simte deznădăjduit și lipsit de perspective au trecut sau, mai bine spus, au intrat în obișnuință. Nici un reper, nici un obicei, nici unul dintre vechile tabieturi nu se lăsau recunoscute în noul său oraș de reședință. (Dar cine îl obliga să rămână acolo? Băiatul hoinărise luni îndelungate, fusese de mai multe ori în pericol de a se învârti într-un cerc prea apropiat de Basra, de care fugea, a ajuns într-un punct aglomerat, unde era greu să fie recunoscut, greu să fie găsit, unde nimeni nu se interesa de încă unul dintre miile de vagabonzi ce veneau anual în clasica cetate a civilizației. Neversat în descifrarea hărților – printre care crescuse –, Al Patruzeci și șaptelea avea totuși cunoștințele generale ale oricărei ființe gânditoare, care auzise de Alexandria și de Alexandru cel Mare, care crescuse cu diferitele versiuni ale basmelor despre celebrul împărat și care, chiar dacă nu știa exact unde se găsește pe Pământ orașul african al acelui suveran mitic și apostol al Coranului, era măcar la curent cu faptul că locul respectiv este așezat undeva departe în vest, pe malul de miazăzi al Mării Centrale. De acolo, odată atât de greu ajuns, unde să mai meargă? Ce alt țărm îi oferea mai multe speranțe de viitor? Mai ales că Levantinul nu făcuse decât să fugă de un trecut înspăimântător și nu avusese încă vremea necesară spre a se angaja în vise concrete pentru viitorul concret.)

În primul și în primul rând, băiatul (de unsprezece ani?), chiar dacă era foarte bine dezvoltat fizic și putea pretinde că este cu câțiva ani mâi matur, suferea de singurătate. îi lipsea un tutore, un sfătuitor, un confesor, un sprijin, un suflet căruia să-i mărturisească uimirile ce-l copleșeau la tot pasul și disperarea ce le urma. Oricât de atletică i-ar fi constituția, un copil rămâne un copil. Băiatul se descurcase de minune în lunile lungi de când fugise de acasă, însă acum perioada aceea trecuse și nu mai era vorba doar de a se face nevăzut, acum trebuia să-și găsească și un rost.

Ca să devină un membru al spiritualității nu simțea nici o chemare: pentru aceasta ar fi trebuit să urmeze școli, să se supună unei noi vieți severe – după ce abia reușise să scape de o alta –, să se supună unor numeroase privațiuni și unei ierarhii pe care n-o pricepea nici măcar la etajul ei lumesc. Și experiența fratelui Ambrosius îl descumpănise pe tânărul ce-și mai imagina încă organizări limpezi. în mediul cosmopolit de la Basra, cunoscuse ceea ce romanii numiseră otiurn cum dignitate, chiar dacă acea demnitate fusese de prea multe ori pângărită în modul cel mai murdar. O viață închinată reveriei nu-l interesa, dacă acea viață ar fi trebuit pregătită cu noi ani de frustrări și disciplină autoritară. în special acest ultim aspect îl speria: tatăl său fusese un model prea cumplit pentru ca fiul să mai aibă curajul să se dedice altei experiențe implicând supunerea.

Pe de altă parte, pentru o carieră militară se dovedise a fi, totuși, prea tânăr. Reușise să se angajeze de două ori, însă renunță de fiecare dată. Și aici ierarhiile erau stricte, nici aici modelul tatălui nu putea fi uitat atât de ușor, dar mai ales faptul că era atât de necopt îl făcea vulnerabil, fiindu-i rezervat un rol mai neînsemnat decât oricărui alt începător. O dată, trebuise să asiste cum un nou angajat reușise să ajungă în doar câteva zile să mănânce la aceeași masă cu superiorul său, împărțind cu acesta hrana într-un mod nu numai ritual, ci și foarte practic. Să mănânci cu șeful, să rupi din aceeași pâine (cum panis a dus la companion) a rămas o perspectivă cu totul incertă pentru Levantin. Dimpotrivă, deocamdată el părea hărăzit unui rol de slugă a ultimei slugi, iar prieteniile ce i se ofereau erau mai tot timpul suspecte. După ce a renunțat de două ori, era puțin probabil să nu fie prins și să mai fie și acceptat pentru a treia dată.

În vremea Celui de Al Patruzeci și șaptelea, dacă nu te nășteai cu un rol predestinat (fiu de suveran, de mare negustor sau dintr-o familie celebră în alte domenii), puteai alege între trei perspective de viață: oratores, bellatores sau laboratores. Cum de vorbit vorbeau doar demnitarii și oamenii Bisericii, ultimii având o meserie ce, a arătat scribul, nu-l atrăgea pe tânăr din pricina unei pregătiri de care îi era frică, bellatores i-ar fi impus băiatului o altă – nu mult diferită – disciplină; nu-i rămânea decât mult mai umila categorie a muncitorilor. Fugind de servituțile ierarhiilor și ale disciplinei, asemenea majorității semenilor săi, Al Patruzeci și șaptelea a optat liber pentru cea mai sigură servitute, cea care te înghițea pentru totdeauna.

Levantinul pare a fi trăit la Alexandria cel puțin șapte ani. Dacă acceptăm că s-a stabilit în nordul Africii la vârsta de unsprezece ani, adică în 694, și că sosește în Italia în timpul Papei Ioan al VII-lea, atunci trebuie să conchidem că a rămas chiar mai mult în locul unde l-a adus soarta după fuga sa din Basra. Dar „Papa loan” putea foarte bine să fi fost și Ioan al Vl-lea, care a ocupat Sfântul Scaun între 701 și 705. Bunul cititor trebuie să fie mai îngăduitor ca oricând cu scribul: acesta nu mai narează viața unui personaj important, care să fi scrijelit urme adânci și sigure în memoria istoriei. Levantinul n-a fost decât unul dintre umilii laboratores. Despre el, scribul a mai aflat câte ceva doar întrucât bunicul acelui anonim s-a bucurat de o mare considerație și fiindcă tatăl său a mai avut acces la personaje importante. Și, astfel, a putut fi găsit și Al Patruzeci și șaptelea în legendele care, poate, la el s-au referit. Iată, deci, punctul de origine al Levantinului. Cu cât ne depărtăm de acel punct, lumina devine tot mai difuză. (Este cu atât mai uimitor – până și pentru scrib – că din această ceață tot mai densă au putut fi separați urmașii imediați ai personajelor noastre.)

Levantinul a început să cunoască Alexandria. El a constatat repede că în cartierul select, în Brucheion (sau Basileea), n-avea ce căuta. Mai ales de când a văzut într-o casă bogată o hartă ABRAXAS, atârnată ca un decor de preț pe un perete, și-a imaginat că acolo ar putea fi chiar reperat de vreun călător care ar fi trecut vreodată prin Basra. (Bietul băiat! El nu-și dădea încă seama că nu mai reprezenta decât un fir de praf tot mai puțin sesizabil într-un deșert fără de margini. Dar câți dintre noi ne dăm seama de acest lucru?¹) O dată cu eșecurile sale din cariera militară, își făcuse și acolo dușmani și găsi preferabil să se retragă în locuri mult mai sigure. La vest de Serapeion și de Coloana lui Pompei, atât de înaltă încât oferea un reper de oriunde te aflai în oraș, se afla vechiul Rakotis, care se mărginea ex muros cu uriașa necropolă. Aici, la marginea cetății, între marea închisă de diguri și nisipul ce prevestea deșertul, se găsea locul ideal pentru a te face nevăzut. Dacă în acel Babilon modern și atât de întins încât l-a adus până la uimire pe un călător asemenea episcopului Avaulf, oamenii se așezaseră – ca peste tot – pe seminții, astfel încât fiii aceleiași națiuni să se poată amăgi că se apără între ei, în vechiul Rakotis nu mai dicta nici o convenție. Oraș în oraș, cartierul își avea centrul său, străzile sale mai curate, oamenii importanți. însă în apus și în nord, spre mare, populația devenea tot mai suspectă, cartierul tot mai rău famat, regulile de conviețuire tot mai conspirative.