Mâna albă (58)

Mâna albă (58). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Al Patruzeci și șaptelea n-ar mai fi ieșit niciodată din cimitir, în conștiința celor ce-i știau se răspândi ideea că o interdicție cumplită l-ar fi obligat să rămână acolo. (Dar poate că această convingere s-a încetățenit abia după moartea personajului.) ¹

Groparul putea fi găsit la orice oră din zi sau din noapte și era gata oricând să-și facă meseria pentru care era plătit. Locuia împreună cu o femeie și cu mai mulți copii într-un mormânt gol, străvechi, aproape prăbușit.

Levantinul fusese și înainte deosebit de tăcut, dar abia după moartea Papei Sisinnius amuțise de tot. încetase să mai comunice, doar dădea din cap în semn că a înțeles, atunci când i se cerea să-și îndeplinească îndatoririle.

Deși ar fi tăcut peste patruzeci și trei de ani, se mai spunea că, în unele nopți, mormântul unde locuia ar fi fost luminat cu făclii și că acolo ar fi avut loc întruniri tainice. însă nu s-a găsit nimeni atât de curajos – sau de nesăbuit – încât să se apropie prea mult și să asculte ce se vorbea și cine erau oaspeții. Nici când plecau aceștia nu a fost vreodată cineva prin preajmă pentru a încerca să-i identifice.

Anii treceau și groparul, lipsit de vârstă, devenise o constantă a cimitirului. între 703 și 750, în necropola respectivă nu s-a întâmplat nici o fărădelege, n-a fost deranjat nici un mormânt, nici un animal nu a intrat în incintă. Al Patruzeci și șaptelea ar fi impus o disciplină și o solidaritate între persoanele aflate temporar în necropolă, disciplină și solidaritate care ar fi făcut din ea „Orașul cinstei și al onoarei”, într-o lume unde, în rest, sensul acestor termeni părea să fi fost uitat. „O conviețuire corectă între vii și morți este școala conviețuirii între vii. Căci așa cum morții nu se tulbură și nu tulbură – atunci când nu sunt provocați –, și viii învață liniștea în reverie și în așteptarea izbăvirii”, scrie pe marginile unui foarte vechi registru al cimitirului. (Foarte vechi, totuși, desigur, cu sute de ani mai tânăr decât palidul gropar.)

O teamă ascunsă îi oprea pe muritori să vorbească despre Levantin. Nu se discuta nici despre obârșia sa, nici despre rolul pe care l-ar fi jucat în timpul scurtului pontificat al lui Sisinnius, nici despre misterioasele întâlniri ce aveau loc în unele nopți în mormântul unde locuia, nici despre familia sa, nici despre faptul că nu se știa cine îl aproviziona. Deceniile treceau, martorii se împrospătau, mulți plecau pentru totdeauna, folosindu-se de serviciile Celui de Al Patruzeci și șaptelea. Totuși, și cei veniți mai târziu, cu toate că nu știau cu precizie cine le-a povestit, erau la curent cu faima și cu anecdotele secrete despre Levantin. Era un subiect ce nu se discuta, însă parcă se transmitea genetic.

În toți acei ani mulți, o singură poveste n-a putut fi ignorată. Se spunea că Levantinul, după ce îngropa morții, mai aștepta o vreme lângă mormânt. Câteodată ieșea din adânc o umbră, desigur umbra defunctului, și încerca să se depărteze prin cimitir. Groparul o prindea ușor, se purta blând cu ea și o obliga să se întoarcă la loc. Câteodată, el, care nu mai fusese auzit vorbind cu nimeni, șoptea îndelung cu umbrele gata de a se rătăci.

Această poveste s-a despărțit, cu timpul, de Al Patruzeci și șaptelea, fiind atribuită groparilor oricărei necropole. Ea a dăinuit vreo două secole, după care s-a stins de la sine.

Ca și în atâtea alte privințe, faptele și însușirile fiului Păgânului s-au delimitat, în percepția contemporanilor și a urmașilor, de cel ce le-a dat viață. Și este interesant că tocmai el, deposedatul de proprietăți și de biografie, tocmai el s-ar fi ocupat de umbrele altora.

Se mai spune că Levantinul le făcea semn rudelor decedaților să lase banii ce i se cuveneau pe un mormânt aflat în preajmă. Câteodată banii aceia mai puteau fi văzuți în acel loc și la săptămâni de zile după înmormântarea cu pricina. Totuși, cu vremea, dispăreau. Era evident că nimeni, nici un muritor, n-ar fi avut îndrăzneala să-i fure. Necropola era „Orașul cinstei și al onoarei”. Iar Groparul – ce să facă el cu banii? El, se știe, avea cele două monede levantine, lui și așa orice cheltuia i se întorcea în buzunar.

Umbra vieții Celui de Al Patruzeci și șaptelea este străvezie. Priceput în a se ocupa de umbrele altora, Levantinul s-a pomenit despărțit de propriile-i fapte și de propriile-i însușiri. El a rămas cu imaginea Groparului însoțit veșnic de asinul său sălbatic. în felul acesta apare în mai multe manuscrise și în câteva picturi ale maeștrilor Renașterii.¹ Cei patruzeci și trei de ani petrecuți în cimitirul roman l-au deposedat de orice biografie și i-au netezit identitatea de asperitățile oricăror caracteristici individuale. Nici cei ce au ilustrat manuscrisele secolului al VIII-lea și nici pictorii mari n-au știut chipul cui l-au pus în desen.² După ce, prin secolul al X-lea, a dispărut și legenda umbrei conduse înapoi în mormânt de Al Patruzeci și șaptelea, n-a mai rămas decât un arhetip: Groparul.

ANEXĂ

Medicul de umbre

Într-o comună din județul Arad, a stârnit vâlvă faima unui tămăduitor apt să vindece boli în fața cărora medici vestiți n-au mai găsit nici un remediu. N-a fost, desigur, singurul taumaturg miraculos într-o lume dornică de salvare, acolo unde știința s-a despărțit atât de evident de cei mulți, încât nu mai putea fi urmărită și unde speranța în minuni reînvia o dată cu Dumnezeu.

Și vraciului amintit mai înainte oamenii i se adresau cu „domn’ doctor”, deși nimeni n-ar fi putut spune cu precizie dacă omul era într-adevăr medic sau nu. Tocmai incertitudinea trecutului îi dădea personajului o aură de mister în plus, foarte utilă pentru sporirea nădejdii în demersul său. Se povestea, de pildă, că străinul fusese profesor la Facultatea de medicină din Cluj, însă că ar fi intrat în conflict cu colegii săi fiindcă îi eclipsa cu totul prin rezultatele de excepție realizate în clinica unde ar fi tratat mii de pacienți și unde ar fi salvat peste optzeci la sută din cazurile abandonate de alții.

Dar, fiindcă succesele acestea ar fi stârnit invidia celorlalți profesori, i s-ar fi pus în cârcă o parte din cele douăzeci la sută de cazuri nerezolvate, fiind acuzat că din pricina tratamentelor sale ar fi murit mai mulți oameni, indiferent că majoritatea, veniți muribunzi, au plecat acasă pe picioarele lor.

O altă variantă spunea că omul nici n-ar fi fost doctor, că n-ar fi reușit să termine facultatea din motive politice și că practicase ilegal medicina.

Și, în fine, mai exista o ipoteză, dar nici pe departe ultima, după care vraciul din județul Arad s-ar fi ocupat cu alte lucruri cât trăise tatăl său, însă că, în conformitate cu tradiția familiei, a trebuit să-și întrerupă îndeletnicirile și să continue un meșteșug practicat din moși strămoși de străbunii săi, vindecători miraculoși încă din evul mediu sau poate de și mai multă vreme.

Fapt este că individul a venit singur, neînsoțit de vreo rudă, fără nevastă și copii, și-a cumpărat o colnă pe un deal și a dus o viață retrasă, opacă față de orice curiozitate a localnicilor. După vreun an, cât a fost aproape uitat de oameni, unui sătean i se făcuse rău, fusese transportat la oraș și în curând externat din spital și adus să moară acasă.

Străinul, despre care până atunci nimeni nu știa cu ce se ocupă, s-a aflat cu totul întâmplător pe drum când a revenit salvarea cu muribundul. S-a apropiat de targă, a dat la o parte rudele și l-a ridicat pe suferindul aproape inconștient, sprijinindu-l cu targă cu tot de mașină. Era o senină zi de iarnă și un soare puternic făcea zăpada să sclipească. Printre steluțele de lumină, umbra bolnavului se întindea pe jos, pe neaua bătătorită. Străinul a început să se ocupe de acea umbră, parcă având grijă s-o curețe de petele de apă murdară peste care s-a nimerit să cadă.

După aceea lumea s-a mirat cum de l-au lăsat pe individ să zăbovească atâta vreme în frig, făcând acele demersuri aparent absurde și părăsind un om atât de grav bolnav, lăsat să stea în frigul iernii în omăt. Dar parcă toți cei de față ar fi fost vrăjiți atunci, iar activitatea stranie a vraciului s-a prelungit până ce întunericul timpuriu al serii de iarnă a făcut umbra să dispară. Abia atunci s-au dezmeticit oamenii, însă și suferindul și-a revenit o dată cu ei, reușind să intre pe propriile-i picioare în casă. După care s-a vindecat de la sine în câteva zile.

Perioada aceea, cât s-a ocupat „domn’ doctor” de umbra suferindului, parcă a făcut timpul să se oprească. Martorii își aminteau de ea ca de o singură clipă, deși demersurile vraciului asupra umbrei au durat de pe la amiază și până la apusul timpuriu al soarelui de iarnă. Dar aceea a fost doar prima întâmplare. Următoarele s-au succedat mult mai rapid, unele după altele. A fost nevoie doar de încă o singură experiență pentru ca localnicii să înceapă să-l solicite cu tot mai multă insistență.

Următorul eveniment a venit la câteva zile după întâia ispravă a vraciului: un copil a fost izbit de o mașină și, până să sosească poliția și primul ajutor, „domn’ doctor” l-a ridicat pe accidentat în șezut și, fiind deja întuneric, la lumina farurilor automobilului, a început să se ocupe din nou, pe îndelete, de umbra de pe șosea. Copilul, care sângerase puternic, și-a revenit în simțiri încă înainte de a sosi poliția și medicul de la circumscripția sanitară, aflată la câteva sute de metri.

După aceea, uimirea martorilor evenimentului fiind foarte mare și faima eroului crescând pe măsură, „domn’ doctor” a început să fie chemat la căpătâiul diferiților suferinzi. Pe unii, deși cronici, i-a vindecat repede, de fiecare dată ocupându-se doar de umbra lor, motiv pentru care nu venea la domiciliul bolnavilor cu clasica geantă de medic, ci cu un mic reflector cu acumulator, având grijă să-l fixeze astfel încât umbra pacientului să cadă cât mai distinct. E adevărat, n-a reușit să vindece toate cazurile, de unele a refuzat chiar să se ocupe. Cum procentajul de reușită era cam de patru din cinci solicitări, poate de aceea s-a născut istoria că ar fi vindecat și în clinica din Cluj optzeci la sută dintre bolnavi.

În general, nu dădea explicații de ce pe unii îi trata cu atâta succes, iar de alții – e drept, mult mai puțini – nici nu se apropia. De câteva ori, totuși, la insistențele disperate ale rudelor, le arătă că, fie la lumina soarelui, fie cu ajutorul reflectorului său, umbra bolnavului nu avea consistența necesară sau era limitată de un contur insuficient de ferm, ori le sublinia alte caracteristici, total nesemnificative pentru cei din jur. Oamenii au întotdeauna nevoie de o explicație și, chiar dacă nu prea înțelegeau argumentele taumaturgului, intrau în jocul lui. Cei mai încăpățânați sau cei mai disperați încercau să-l convingă cât de remarcabilă era umbra apropiatului lor; însă era evident că „nu se pricepeau”, fiindcă deficiențele umbrei bolnavului erau de așa natură încât ei nu se dovedeau capabili să-l contrazică. Iar dacă insistau în continuare, „domn’ doctor” admitea că „el cu o asemenea umbră atât se pricepe să facă” și pleca. „Mergeți și căutați pe cineva mai priceput…”

Cu timpul, lumea a înțeles că n-are rost să discute în contradictoriu cu vraciul și ceea ce-l făcea pe acesta să pară și mai infailibil consta în aceea că era în stare, în cazul pacienților fără speranță, să descrie particularități ale umbrei proiectate de ei încă înainte de a aprinde reflectorul sau de a-i așeza în bătaia soarelui. Desigur, am numit „pacienți fără speranță” acei bolnavi pe care „domn’ doctor” refuza să-i trateze, mulți dintre ei nepărând, la prima vedere, cazuri atât de grave, dar având de fiecare dată o evoluție cât se poate de nefavorabilă, apărându-le complicații și prăpădindu-se peste o zi sau peste o săptămână. Oricum, întotdeauna diagnosticul vraciului s-a confirmat, și asta, așa cum am spus, era cu atât mai uimitor cu cât intuia ireproșabil umbra suferindului încă înainte de a o vedea.