Mâna albă (62)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Însă există și contraargumente: în primul rând că nimeni și nimic nu dovedesc o continuitate în adăpostul Levantinului cu cel al lui Infandus. Apoi, Groparul a avut mai mulți copii, fiecare alcătuindu-și familia sa, găsindu-și, probabil, cu toții adăposturi proprii. Ca să nu mai vorbim că de multe ori aveau Ioc întâlniri simultane foarte importante. Recuzita și misterul lor nu se potriveau cu viața de zi cu zi. Altundeva decât în locuință (locuințe) trebuiau să fi fost observate luminile făcliilor. O vreme s-a crezut că în centrul crucii marelui drum pavat s-ar fi situat creierul organizației, ipoteză ce nu se susține în nici un fel, dacă luăm în considerare și doar aceste argumente. Pe de altă parte, informația că în anumite nopți se vedea lumină în adăpostul

Levantinului (care adăpost?) și că acolo (unde?) s-ar fi întâlnit din când în când mai multe persoane era urmarea mărturisirii observației cuiva, însemnând, deci, că acel cineva ar fi avut îndrăzneala să penetreze pe întuneric în „Valea nimănui”, fapt ce ar dărâma întreaga construcție.¹ Însă, în primul și în primul rând, scribul s-a învățat cu realitatea că logica (umană) nu este mai niciodată cea care ordonează faptele sau, dacă admitem totuși o logică în derularea evenimentelor, aceasta nu este în nici un caz logica minții omenești, așa cum suntem noi obișnuiți s-o interpretăm. Cu toate acestea, dacă vom continua să alunecăm pe această pistă, în mod inevitabil următoarea întrebare va fi: ce importanță are atestarea riguroasă a locului unde s-a născut Infandus, dacă și așa amănuntele tuturor acestor biografii sunt atât de relative? Pistă cât se poate de distructivă și de periculoasă, ea putând periclita tot demersul scribului.

Să părăsim această cale și să-l lăsăm pe narator să-și continue povestirea, chiar dacă, poate, obsesia lui că Levantinul s-ar fi stabilit într-un anumit loc din „Valea nimănui” este incorectă și chiar dacă Infandus n-ar fi fost atât de subțire la statură pe cum o crede același biograf al său. Printre atâtea erori, intuiția scribului trebuie s-o fi nimerit câteodată și întregul se constituie într-una dintre numeroasele posibile istorii. într-aceea dintre cele ce au avut șansa de a se coagula.

Infandus a fost primul moștenitor al Levantinului. El a crescut în cimitirul de la marginea Romei, perimetru care avea să devină întreaga sa lume fizică. Cea a imaginației și a jocului său nu avea opreliști. Necropola era vie și jocul gândurilor sale a devenit, treptat, fabulos. La vârsta de zece ani, știa să scrie și să citească în mai multe limbi, întrucât unele rude cereau ca pe pietrele funerare ale decedaților lor să fie gravate anumite texte. El știa să și socotească, fiindcă și aceasta făcea parte din meseria lui. La fel ca și desenul. Restul educației îl asimilase de la mama sa, de la un pedagog sărăcit care își ducea și el zilele printre morminte, undeva în „Cimitirul onorabil” și care, pentru a-i învăța carte pe copiii Levantinului, era răsplătit cu mâncare și băutură. Educația i se limita la Cele Zece Porunci și la Cea de-a unsprezecea poruncă, cea primită de la tatăl său. Respectate riguros, aceste imperative erau absolut suficiente.

Urmează o perioadă de peste trei decenii din viața lui Infandus, perioadă cât tatăl său mai trăia, cât s-a născut și fiul fiului – Levantinul devenind bunic la vârsta de patruzeci și doi de ani –, perioadă cât a viețuit la umbra Celui de Al Patruzeci și șaptelea și cât scribul poate doar bănui cele petrecute, dar în nici un caz nu le poate dovedi.

O viață redusă la un perimetru închis pare, la prima vedere, indiferentă de cele ce se întâmplă în jur. însă nici măcar activitatea zilnică a cimitirului nu putea face abstracție de marile și de micile evenimente ale lumii. De pildă, atacurile longobarzilor asupra Romei, chiar lipsite de izbândă, aduceau mult mai multe leșuri în cimitir decât în vremurile mai liniștite. Asediul naște aglomerație, foamete, epidemii, atât într-o tabără, cât și în cealaltă. în acele timpuri, activitatea Groparului era febrilă.

Asediatorii nu intrau în necropolă. O teamă de neînțeles îi făcea, chiar dacă încercuiau Roma, să evite zidul dinspre cimitir, spre a nu fi obligați să întârzie printre morminte. Altădată și în alte locuri, mormintele au oferit un câmp ideal pentru lupte: după ele te puteai furișa, puteai să folosești din plin terenul. Despre domeniul Levantinului bântuiau legende mai cumplite decât orice amenințare și chiar și hoardele venite de departe erau din vreme prevenite de grozăviile ce-i primejduiau pe cei ce încălcau tabuurile locului. Cu timpul, s-a constituit un consens atât de imperativ încât, o dată, Liutprand i-a cerut voie lui Infandus să-și ducă trupele prin necropolă spre zidurile cetății, însă, cum printre longobarzi se aflau mercenari de diferite seminții, s-a convenit ca doar creștinii să treacă prin „Cimitirul onorabil”, ceilalți să ocolească prin „Valea nimănui”, în nici un caz să nu fie deranjat „Raiul”, iar tot tranzitul să se facă doar la anumite ore, stabilite în prealabil. Cei ce nu erau creștini ar fi trebuit să respecte alt orar pentru a coborî din „Valea nimănui”, iar joncțiunea ar fi fost, conform acestor pretenții, deosebit de dificilă. Liutprand n-a comentat în nici un fel constrângerile impuse de Infandus, ba s-a conformat întocmai, rugând însă ca oamenii săi să fie feriți pe parcursul drumului lor prin cimitir de orice neplăcere din partea diavolilor și a altor forțe sinistre. Pentru aceasta, necropola a primit bani și cadouri. (La timpul hotărât, longobarzii au preferat totuși să nu traverseze teritoriul Levantinului, doar căpeteniile lor i-au făcut o vizită Celui de Al Patruzeci și șaptelea, mulțumindu-i pentru bunăvoință și pentru că le-a acceptat darurile. Mut, Levantinul li s-a arătat, dar nu le-a răspuns decât laconic, prin gura lui Infandus.)

Însă evenimentele care au influențat viața necropolei se puteau derula și mult mai departe. De pildă, dacă în Siria sau în Egipt apărea o nouă interpretare a Cărții și acea interpretare era considerată eretică de către împărat, în mod firesc, adepții acelei învățături excomunicate ar fi trebuit să fie înmormântați în „Valea nimănui”, dacă s-ar fi nimerit să moară în apropierea cimitirului Levantinului. Doar că aici funcționau alte legi și dispuneau alte autorități. Singur Groparul putea decide unde să fie înhumat cineva. Levantinul și, mai apoi, Infandus. Nici un decret, nici un edict, nimic din jurisdicția lumii n-avea valoare necondiționată în necropolă.

După moartea lui Sisinnius, Levantinul, se spune, nu mai vorbea decât cu morții și cu umbrele lor. La nici cincisprezece ani, Infandus, fiul mai mare al Groparului, devenise gura lui în relațiile cu lumea și, cu timpul, executorul deciziilor Celui de Al Patruzeci și șaptelea, precum și cel ce hotăra în problemele curente. Lucru ce n-avea cum să mire pe cineva: ca în toate domeniile de activitate, era normal ca fiul să fie pregătit de tată să-i moștenească meseria. în schimb, tratând cu străinii, Infan- dus trăda Cea de-a unsprezecea poruncă, porunca tatălui său. Pentru a fi absolvit, s-a organizat o ceremonie specială, Al Patruzeci și optulea fiind exonerat de tăcere, însă în niște limite bine stabilite: el nu trebuia să devină decât un „gând sonor”. Se spune că atunci s-a stabilit și cât, când și cum trebuie să se exprime acel „gând sonor”². Uimirea avea să vină abia atunci când, la împlinirea vârstei de optsprezece ani, Al Patruzeci și optulea, cu care lumea s-a obișnuit de acum să trateze orice era legat de cimitir, dispăruse brusc și trebuia să-l cauți din nou pe taciturnul și înspăimântătorul Levantin ca să-ți poți îngropa mortul. (Dar asta a durat puțin. în scurt timp, al doilea născut al Levantinului a fost însărcinat cu prerogativele fratelui mai mare, dispărut atât de neașteptat.)

Însă Infandus n-a părăsit necropola. Doar că aceasta era atât de întinsă încât, dacă nu era necesar să fie cineva întâlnit, degeaba îl căutai. între vârsta de optsprezece și cea de douăzeci și opt de ani, Infandus nu s-a mai arătat oamenilor veniți cu treburi în cimitir și, doar zece ani mai târziu, el își făcu din nou apariția, fiind primit asemenea Fiului risipitor din Biblie. Scribul beneficiază de mai multe surse, care întăresc toate ideea că Al Patruzeci și optulea n-a părăsit niciodată necropola. Dar, asemenea numeroșilor săi strămoși, și lui i-a venit vremea să-și îndeplinească obligația călătoriei de inițiere. Numai că drumurile pot să fie în mai multe direcții: în lungime, în lățime sau în adâncime. Infandus a ales această din urmă variantă și s-a afundat în trecut: el a petrecut ani lungi în „Valea nimănui”, dar și în „Rai” și în „Cimitirul onorabil”. în „Groapă” n-avea de ce merge, pentru că acolo trecerea morților nu era marcată de inscripții funerare și, de multe ori, liniștea decedaților nu dura decât de la o inundație la alta. în „Groapă”, morții dispăreau pentru totdeauna, de parcă în țintirimul săracilor s-ar fi aflat trecerea spre gaura veșnică a vechilor civilizații, unde fiecare răposat – indiferent că a fost virtuos sau că a dus o viață ticăloasă pe Pământ – intra într-o letargie fără de sfârșit. Era de parcă în „Groapă” morții făceau o haltă, înainte de a dispărea în nesimțire pentru totdeauna. Poeții vor vorbi de coborârea în Infern – „Groapa” părea să fie prima treaptă a acelui itinerar descendent, obligatoriu și fără de întoarcere.

Din punctul de vedere al cercetărilor lui Infandus, nici „Cimitirul onorabil” nu era interesant decât ca o anexă: urmărind firul generațiilor unor personaje din „Rai” sau din „Valea nimănui”, se întâmpla, de multe ori, ca lanțul să se întrerupă și părțile lipsă să se găsească în anonimatul șirului de morminte ale celor mulți, cumsecade și obișnuiți. De cercetat cu adevărat erau „Raiul” și „Valea nimănui”. în cea din urmă, printre colții de stâncă și pe înălțimile cele mai greu accesibile, se găseau morminte foarte vechi, nu numai ale unor păgâni, dar și ale unor celebrități dintre cele mai alese ale Romei. Până ce Levantinul n-a realizat marele drum de piatră în formă de cruce, harta necropolei a crescut aleatoriu, morții fiind așezați doar după posibilitățile materiale ale fiecăruia sau după dorința expresă a cuiva de a se odihni într-un loc anume, din timp arvunit. Sus, pe dealuri, între stânci sau ascunse în vegetație, mormintele erau mai în siguranță, iar printre urmași exista credința că defuncții vor avea posibilitatea unei priviri ocrotitoare asupra celor rămași. Din „Rai” și din „Valea nimănui” (care era mai degrabă „Dealul nimănui”) se puteau vedea acoperișurile Cetății Eterne. în caz că privirea aceea nu ocrotea, ea trebuia, cel puțin, să aibă un rol de control. Printre cioturile boante din „Valea nimănui”, se aflau destule monumente în întregime mâncate de vremuri, greu de recunoscut ca aparținând unor locuri de îngropăciune. în toți acei ani, Infan- dus fusese învățat să descifreze trecutul, să facă legătura între numele – de multe ori schimbate, de multe ori doar porecle – ale diferitelor personaje, să așeze semnele potrivite lângă umbrele care s-au șters.

Iată și întrebările care se pun: cine l-a învățat acele taine și ce finalitate aveau acele cercetări? Prima întrebare este cu atât mai legitimă, cu cât se afirmă de mai multe ori că Al Patruzeci și optulea a fost reprimit de către tatăl său asemenea Fiului risipitor. Ceea ce presupune, cel puțin, două aspecte: pe de o parte că fiul a rătăcit „risipind” – măcar o vreme – și că s-a întors de undeva de unde abia mai era așteptat să revină. (Iar al doilea fiu, cel nemulțumit că întâiului născut, după toate câte le-a făcut, i se mai oferea și vițelul cel gras, al doilea fiu putea fi deranjat și de faptul că, odată întors, Infandus a redevenit „Gura oficială” a Levantinului și succesorul desemnat.) Dacă forțează ușor lucrurile, scribul poate presupune că Al Patruzeci și optulea fusese inițiat în tainele trecutului de către oamenii Mâinii Albe, care, după ce s-au obișnuit cu firea tatălui, au sperat să-l facă măcar pe urmașul acestuia mai volubil și mai eficient. Confreria trebuia să-și recunoască faptul că, până atunci, viitoarele căpetenii erau strict protejate din umbră, însă lăsate să crească și să se dezvolte după capriciile fiecăreia. Acum, un grup de pedagogi ciudați au încercat să-l formeze pe viitorul șef după necesitățile vitale ale societății secrete, mai ales după ce s-a constatat că aceasta devenise mereu mai pasivă, rolul ei restrângându-se tot mai mult la a gestiona imensa avere și mai puțin la a o mări și a influența mersul istoriei.