Vara rece (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

O variantă postumă povesteşte că Al Cincizeci şi doilea ar fi narat într-un cântec secretul dascălului său, din gelozie faţă de preaiubitul magistru ce l-a părăsit. Spectacolul dat într-unul dintre separeurile Evei ar fi fost extraordinar, din flacăra strălucirii lui având să piară eroul cântat. (Ca de obicei, conform faimei sale, Luciferus, arzând în lumină, ar fi distrus subiectul ce nu i-ar fi fost necesar decât drept combustie.) Întâmplarea se potriveşte particularităţilor mitului, doar că, în cazul acesta, Luciferus nu arde distrugându-se şi pe el. Numai că este foarte puţin probabil ca fiul Evei să se fi produs vreodată în vreo locantă. Pentru aceasta, mama sa era mult prea prudentă.

Iniţial, în săptămânile de pregătire, Speciosus dorise să continue drumul întrerupt al mamei: spre răsărit. India – şi Orientul în general – erau cele ce purtau renumele înţelepciunii şi al belşugului. Apusul era socotit copleşit de ignoranţă, de războaie, de frig, de boli şi de crime. În special frigul îi dădea faima unui iad rece şi neprietenos. Însă nici aştrii din învăţăturile lui al-Musta şi nici propriile-i interpretări posibile nu-i arătau Celui de Al Cincizeci şi doilea că Occidentul s-ar descompune şi că axa lumii s-ar învârti spre răsărit. Dimpotrivă, marile descoperiri ştiinţifice ale oamenilor galbeni şi cu ochii migdalaţi au avut de acuma loc. Doar credinţa generală mai persista în a gândi că tot imperiile de la Soare Răsare s-ar mai afla în Vârsta de Aur, îi repetase dascălul. Mulţimile nesfârşite revărsându-se din orient nu arătau decât că, asemenea unui fruct prea copt, zeama i se revarsă haotic peste tot. Cu toate acestea, numai întâmplarea a făcut ca itinerarul lui Lucifer să pornească în direcţie contrarie: tânărul trebuia să fugă şi ocazia s-a ivit odată cu plecarea tocmai atunci a unei caravane după mirodenii, piei de animale fantastice şi alte mărfuri ieşite din comun. Caravana pleca, desigur, spre India şi promisiunea era ca, la întoarcere, să fie adus la Bagdad şi teriacul, planta veşnic verde, panaceul universal împotriva tuturor bolilor, de asemenea se spera la obţinerea câtorva butoaie de apă din izvorul tinereţii fără de bătrâneţe în care celebrul Preot Ioan s-a îmbăiat de cinci ori ca să poată ajunge la vârsta de cinci sute de ani, precum erau dorite şi mai multe piei de grifoni şi balauri – dacă se putea, chiar din animale vii. Nu era, deci, o caravană oarecare: ea fusese formată şi înzestrată pe banii califului, cu scopul de a se lămuri o dată şi pentru totdeauna dacă toate legendele despre India sunt adevărate sau nu. Iar dacă da, atunci solii aveau împuternicirea de a lega relaţii oficiale între Bagdad şi acea parte a Terrei. Aşa că din această adevărată expediţie nu făceau parte numai obişnuiţii negustori şi gărzile lor, ci şi savanţi, oameni ai bisericii şi funcţionari superiori.

Cum de a ajuns printre acei reprezentanţi cu grijă aleşi Al Cincizeci şi doilea, tocmai el, care avea tot interesul să se facă dispărut? Raţionamentul Evei era acela că i se părea puţin probabil ca fiul ei, purtând alt nume, să fie căutat tocmai într-un loc atât de bine selectat, iar – dacă ar fi fost totuşi găsit – nimeni n-ar fi putut pretinde că tânărul ar fi încercat să fugă: el chiar punându-se în slujba şi sub controlul oamenilor stăpânirii. Şi, poate, Eva a ştiut mai multe decât alţii despre adevărata componenţă a expediţiei ca şi despre intenţiile celor ce o alcătuiau.

Prea puţini dintre tovarăşii lui Luciferus (după cum îşi spunea acum Speciosus) au mai străbătut până atunci o rută oarecare spre Orient. Cei mai mulţi erau amestecaţi în disputele despre ceea ce se ştia din mit în legătură cu Regatul Preotului Ioan, cu miraculosul Eden in India şi cu fascinanta faună şi floră din Asia de răsărit. Militarii au fost aleşi din Gărzile Palatului şi erau meniţi mai mult să impresioneze curţile la care va trage alaiul, să apere darurile suveranilor întâlniţi în cale şi să asigure fastul necesar unei astfel de delegaţii. Aleşi după frumuseţe, ei nu erau deprinşi cu viaţa de campanie. Toţi acei oameni n-au fost încă niciodată atât de departe de casă şi cu atât mai mult nu cunoşteau drumurile. Nu cunoşteau nici măcar orientarea după stele. Savanţii, demnitarii şi reprezentanţii cultului erau şi ei la fel de străini de practica mersului prin deşert şi prin locuri noi, dar nu se sinchiseau de itinerar, atât timp cât erau încredinţaţi că alţii erau responsabili de acest amănunt. Nici negustorii n-au fost aleşi dintre cei ce au mai parcurs acel drum, selecţia lor făcându-se contra unor bacşişuri consistente. Mai rămâneau ghizii.

După două săptămâni de mers, în caravană, s-a iscat o epidemie. Teriacul era încă departe, la fel şi izvorul vieţii veşnice. Câţiva membrii ai expediţiei s-au prăpădit, alţii s-au declarat incapabili să mai continue drumul. Ghizii au spus că, în asemenea condiţii, este imposibil de a se ajunge în mod demn în India şi au propus o deviere a căii spre Etiopia, nu departe de declaratul ţel al călătoriei. Generalul al-Djafar, şeful acelei întreprinderi numite “misiune diplomatică, ştiinţifică şi comercială”, a fost nevoit să accepte.

Numai că şi Etiopia s-a dovedit a fi şi ea departe. Ţinuturile erau, într-adevăr tot mai străine, însă tovarăşii lui Luciferus n-au întâlnit nici fiinţele cu un singur ochi şi nici animalele din poveştile cunoscute de toată lumea, atunci când se vorbea despre mirabila Indie. Mai mult, în curând, fură atacaţi de către romei. Pentru al-Djafar surpriza a fost totală, mai ales că el a crezut , în prima clipă, că şi bizantinii încearcă să străpungă răsăritul pentru aceleaşi raţiuni ca ale califului. Doar că a doua surpriză – infinit mai grozavă – a venit de la o parte dintre bolnavii şi morţii lăsaţi în urmă, renăscuţi ca prin minune, însă activând în tabăra duşmanilor. A treia şi ultima veste neaşteptată s-a produs atunci când membrii expediţiei au realizat, prea târziu, că au urmat căi şerpuitoare, neîndreptându-se nici o clipă nici spre India şi nici spre Etiopia¹, ci apropiindu-se, pe nesimţite, de imperiul bazileilor. Al-Djafar fusese trădat şi încrederea lui în ghizii neverificaţi suficient l-a costat viaţa.

Este greu de spus câţi dintre cei plecaţi din Bagdad au făcut parte de la început din conspiraţie şi câţi au fost duşi de val. Oricum, din partea acelor oameni, Harun n-a obţinut niciodată nici teriacul, nici mostre din izvorul tinereţii fără de bătrâneţe, nici exemplare din soiul animalelor fantastice, nici relaţii privilegiate cu stăpânii tuturor minunilor Orientului. O altă expediţie asemănătoare n-a mai fost pregătită, doar disputele despre Preotul Ioan şi despre uluitorul său regat au continuat. La fel de sterile ca şi înainte.

Iniţial, cei ce au organizat fuga din Bagdad cu atâtea daruri împărăteşti au încercat să şi-i facă prizonieri pe tovarăşii lor de drum neiniţiaţi în complot şi să-i vândă în Bizanţ drept sclavi. Doar că ar fi fost riscant să-şi mai facă şi alţi duşmani pe nişte trasee atât de primejdioase, până ce n-au ajuns la destinaţie.

În tot acest joc, Luciferus, un băieţandru căruia abia de-i mijeau tuleii, nu prea a fost luat în calcul. De fapt, cei mai mulţi dintre membrii expediţiei nici măcar nu ştiau cine l-a adus printre ei, fiecare fiind încredinţat că Al Cincizeci şi doilea ar fi fost omul altcuiva. Aşa că n-a stârnit nici o suspiciune faptul că adolescentul s-a aflat tot timpul în fruntea caravanei, întotdeauna alături de ghizi.

Cei care n-au ştiut încotro se îndrepta cu adevărat misiunea şi care s-au lăsat păcăliţi cu aşa-zisul ocol spre Etiopia au sperat să întâlnească toate acele minuni promise de Iulius Solinus şi de Martianus Capella, aflaţi sub inatacabila garanţie a lui Plinius cel Bătrân, numit şi eruditul nestematelor, posesorul celei mai bogate bibliografii în domeniu şi sfătuitorul cel mai autorizat şi în această pasiune. Printre călători se găseau şi câţiva buni cunoscători de carte, care duceau cu ei Collectanea rerum memorabilium şi Din nuptiis Philologiae et Mercuri, aflându-se de faţă chiar şi traducătorul în arabă a primei dintre cele două lucrări. Asemenea texte erau cărate ca nişte adevărate călăuze de drum, iar indiciile “sigure” erau luate din hărţile cuprinse în anexe, precum şi din alte şi alte cartograme provenite încă din inestimabila colecţie a lui Husein din Basra, strămoşul de spiţa a şaptea a lui Luciferus¹. Dintre toţi, acesta din urmă nu se lăsase nici o clipă amăgit în legătură cu direcţia reală a itinerarului străbătut. Semnele astrale şi terestre, după care preoţii şi erudiţii ar fi trebuit să-şi dea seama că întreaga călătorie este o imensă minciună, erau combătute cu argumente tocmai de acel tânăr imberb. Aşa încât nici păcăliţii şi nici păcălitorii n-aveau motive să se îndoiască de buna credinţă şi de necesitatea lui Luciferus printre ei.

Să fi ştiut fiul Evei de la început de trădarea din interiorul caravanei? Să fi făcut parte din complot copilul de abia cincisprezece ani? Puţin probabil. Mai important este că băiatul, cu o figură de personaj de poveste, frumos şi nevinovat, înţelept peste măsură şi sfios, a intrat repede în graţiile generalului al-Djafar, bucurându-se din plin de favorurile provenite din înalta protecţie. Era iarăşi un moment în care, arătându-şi din plin strălucirea, “fosforul ardea” cu toate consecinţele malefice ce-i era proprii.

Când, în ambuscada romeilor, al-Djafar a apucat să-şi vadă moartea cu ochii, el n-a sesizat încă nici atunci că favoritul său făcuse parte dintre cei ce l-au dus la pierzanie. Generalul a dorit ca Luciferus să fie cel care să-i ia viaţa spre a nu cădea viu în mâinile duşmanilor. La început, tânărul păru să ezite, dar al-Djafar a continuat să insiste: dacă ar scăpa cu zile din captivitatea bizantină, oricum ar trebui să plătească prin moarte înfrângerea, odată ajuns acasă; pierderea bogatelor daruri nu i-ar fi iertată niciodată, iar familia i-ar pătimi odată cu el; aşa cel puţin exista o minimă speranţă de a fi socotit căzut în luptă pentru veşnica măreţie şi onoare a califului, iar aceasta să cântărească în soarta viitoare a copiilor săi. Luciferus a continuat să ezite. Cum timpul era scurt şi generalul nu înceta să insiste ca viaţa să-i fie luată de omul cel mai drag dintre cei aflaţi de faţă, tânărul s-a lăsat înduplecat şi l-a înjunghiat exact în când au apărut în preajmă primii duşmani.

Îngroziţi, supravieţuitorii măcelului au putut constata că tânărul isteţ, prea puţin luat în seamă de către ei până atunci, nu face decât să dezvăluie bizantinilor tot ceea ce au reuşit ei să ascundă din darurile califului în nisip în ultimele clipe dinaintea iminentului atac. La privirile lor indignate, Luciferus a replicat că tot ceea ce este rău aici este bine pe Antichton.

– Bine fără rău n-are nici un sens. Dacă voi mă înjuraţi AICI, DINCOLO îmi veţi mulţumi.

– Dar că ai făcut toate porcăriile cu al-Djafar, unde îşi are opoziţia? îl întrebă unul dintre preoţi.

– Aici! Răspunse băiatul şi-l omorî dintr-o singură lovitură, după care continuă să le arate ostaşilor împăratului Constantinopolului ce mai tăinuiau prizonierii.

Seara, în timpul ultimului popas înainte de a pleca înspre Bizanţ, Luciferus a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Nu era o rugăciune arabă, nu era o rugăciune creştină. Băiatul privea ţintă spre locul dintre Marte şi Jupiter, acolo unde ştia că ar trebui să se afle resturile planetei dispărute.