Vara rece (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Este ciudat cum faima lui Luciferus preia tot mai multe minunăţii din legenda lui Pythagora, fără însă ca şi Maestrul de la Krotona să fi rămas şi el drept un personaj malefic, chiar dacă şi renumele lui a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri semnificative. Înainte de a da doar câteva exemple, scribul nu-şi poate reprima o remarcă: Carol cel Mare a lăsat în urma sa un fapte atât de extraordinare încât ne este foarte greu să ne imaginăm istoria omenirii fără contribuţia sa. (În multe locuri el este aşteptat chiar şi astăzi să mai reapară, asemenea unui messia, spre a izbăvi lumea. Şi asta fără a pângări în nici un fel aşteptarea lui Christos, Carol care a creştinat atâtea popoare. Avatarurile moaştelor sale nu sunt decât un semn. Un semn al nerăbdării credincioşilor.) O asemenea uriaşă personalitate nu putea avea decât o curte pe măsură: războinici, jurişti, clerici, poeţi şi savanţi. Doar că savanţii săi s-au remarcat, în primul rând, prin conservarea ştiinţei trecute. A fost nevoie şi de un savant al savanţilor, un creator original, un nou Pythagora. Luciferus n-a fost acela.

Al Cincizeci şi doilea devine Speciosus, apoi Luciferus, după aceea “Frumosul arab”, spre a ajunge din nou Luciferus. El preia faptele senzaţionale ale marelui dascăl de la Krotona, însă nici nu aduce o învăţătură nouă, nici nu devine unul dintre celebrii andres theioi², asemenea lui Apollonios din Tyana, Pythagora sau Zamolxes. Daimonul ce se face cunoscut prin trupul acelora nu este, în cazul lui Luciferus, vocea Divinităţii, ci doar spiritul malefic, îngerul căzut, aşa cum însăşi planeta Luciferus s-a prăbuşit din tării, nimicind într-o explozie de lumină tot ceea ce a întâlnit în cale. Sau aproape tot…³ Dar nimic nu este unic nici pe Pământ, nici pe Antichton: dacă Al Cincizeci şi doilea îl reproduce pe Luciferus, unul dintre strămoşii săi a apărut drept mai sus pomenitul Apollonois din Tyana. Scribul tinde să-i dea dreptate Celui de Al Cincizeci şi doilea: doar lipsa unei memorii transsomatice ne împiedică să conştientizăm ceea ce retrăim. Şi poate că aceasta ne este salvarea…(Scribul însuşi simte atât de acut, pe propria-i piele, cât de insuportabilă este retrăirea generaţiilor trecute. Scribul, spectator fără vlagă, moare de prea multe ori.)

Luciferus a făcut şi mai mult în această privinţă: el a trăit ceea ce i-au trăit strămoşii şi a încercat să tragă foloase din experienţa lor. Asta la început. Apoi, încetul cu încetul, a învăţat că nu există foloase, întrucât binele este bipolar. Nu bipolar – multipolar. La început, profitând, asemenea lui Pythagora, de la care a preluat mai tot ceea ce ştia – chiar şi starea de ubicuitate, translarea sufletului pe orizontală şi pe verticală, în spaţiu şi în timp -, a izbândit să facă înfloritoare şi afacerile apropiaţilor săi de la Bagdad. După care, performanţele fratelui său au început să fie tot mai îndoielnice: pe cât îi mergea mai bine, pe atât îi mergea mai rău. Până la urmă, reuşind “afacerea secolului”, a ajuns să se ruineze cu totul. Asta, în vreme ce în diferite locuri ale Terrei, Luciferus aprindea dispute pe care le termina, de cele mai multe ori, prin a mistui totul în jur. În Regatul Asturiei, pe fluviul Duras, ar fi pustiit un lăcaş de călugări pentru totdeauna. (Fapta i-a fost atribuită mult mai târziu şi vina lui rămâne, cel puţin pentru scrib, îndoielnică.) Doi ani mai târziu, întâmplarea se repetă, aproape identic, la Narbonne. (De data asta, se pare că vina lui Luciferus a fost reală.) Apoi în apropiere de Aix-la Chapelle. Iar exemplele ar putea continua… Peste tot, Al Cincizeci şi doilea aduce cu el erudiţie şi idei nemaiîntâlnite de localnici. Peste tot se naşte o emulaţie fără precedent şi savanţi şi ierarhi din toate părţile se adună spre a lua parte la disputele solemne. Însă, încetul cu încetul, deşi preveniţi, episcopii realizează că au sesizat prea târziu faptele malefice propuse tot timpul ca argumente în discuţie de către “Arabul cel frumos”. În legătură cu Galen, Luciferus făcea trimitere mai ales la “Tratatul despre vrăji; chiar şi ” Turnul Babel îl amintea ca să demonstreze universalitatea “vorbelor păstrate” (de exemplu, cuvântul “sac”¹); pretindea că l-ar fi cunoscut personal pe Constantin Copronimul şi că fierbinţeala incandescentă de care ar fi murit bazileul nu s-ar fi datorat pedepsei divine aduse persecutorului de creştini, ci prea multei ştiinţe nefavorabile. Dealtfel. Luciferus însuşi ajunge să împartă cunoştinţele în “amintiri benefice” şi “amintiri malefice”. Primele ar face parte din patrimoniul cunoaşterii pozitive şi senzoriale folositoare desăvârşirii omului, celelalte ar reapare la suprafaţă arzându-l, asemenea focului, pe necugetatul care a avut îndrăzneala de a le cerceta.

De obicei, disputele aveau loc la un interval de câteva săptămâni după ce Al Cincizeci şi doilea ajungea într-un anumit loc. Ele erau pregătite, de fiecare dată, cu “amintiri benefice” ce izbuteau să stimuleze fără greş curiozitatea şi admiraţia auditoriului. Fapte extraordinare, aduse ca exemplificări ale unor spuse ce n-au rămas niciodată simple speculaţii, adunau oamenii de seamă din jur. Faima locului creşte continuu şi, pe cât se strângeau mai mulţi bărbaţi de seamă, pe atât “amintirile benefice” se retrăgeau, devenind tot mai puţin pregnante. Celelalte “amintiri”, cele “malefice” le luau, pe nesimţite, locul. Luciferus atrăgea în discuţie fapte brute, pe care nu le-ar fi putut descrie atât de fidel decât cineva care le-a trăit nemijlocit. Mai erau, apoi, şi faptele uitate, uimindu-i şi ele destul pe contemporani. Mărturii ale trecutului şi mărturii ale ştiinţei (prezentate prin cele mai spectaculoase aplicaţii, unele atât de folositoare) se îmbinau cu grozăviile istoriei. Treptat, se ajungea la un punct unde, în ciuda oricărei evidenţe, acceptul colectiv al contemporanilor nu mai era dispus să urmeze o cale ce i se părea străină logic şi inacceptabilă moral. Ieràrhii deveneau din ce în ce mai suspicioşi şi cereau o clarificare dogmatică. Marea dispută nu mai putea fi amânată. Pregătit cu tot fastul şi cu precauţiile necesare şi desfăşurat în morga participărilor de elită, evenimentul se sfârşea invariabil într-o demonstraţie de logică şi erudiţie a lui Luciferus. Într-o atât de strălucitoare retorică încât lucrurile din jur luau foc. Rând pe rând, Luciferus, etalând adevărata-i lumină doar când ardea, a ajuns, astfel, să incendieze nu numai lăcaşurile de cultură unde se ţineau dezbaterile solemne, ci şi oraşe întregi, atunci când focul se insinua în clădirile din lemn din jurul epicentrului reprezentat de “Frumosul arab”. S-a întâmplat ca asemenea calamităţi să fi avut loc, după aceeaşi gradată pregătire amănunţită, în mai multe părţi deodată: în Bavaria şi în Toscana, în Aquitania şi în Saxonia, în Corsica şi în Bretania. Localităţile implicate nu erau ascunse în codrii şi în munţi, ele implicau întregul ţinut, întreaga regiune, întreaga ţară, întrucât atrăgeau celebrităţile de pe cuprinsul a sute de leghe. Iar, între timp, Al Cincizeci şi doilea nu ar fi părăsit Lèrins …

Când s-a răspândit ideea că Al Cincizeci şi doilea ar fi devenit, pe nesimţite, însuşi Lucifer¹, el s-ar fi putut scuza, spunând că asta nu-l ajută cu nimic şi la nimic.Şi, într-adevăr, el nu se bucura acum de mai multă putere (e drept că nici de mai puţină, aproape orice fiindu-i în continuare accesibil, iar strânsa prietenie cu Ludovic constituind, la fel ca şi mai de mult, un fapt notoriu şi de nimeni contestat). Doar că Al Cincizeci şi doilea este tot mai greu de întâlnit, deşi umbra sa apărea la fel de des şi de pregnant pe diferite puncte ale Terrei. (“ Era el ?“, “ Nu era el ?“ – întrebarea şi-o puneau nu numai contemporanii, ci şi cei ce au scris mai târziu despre Speciosus Luciferus. (Ori despre presupuşi Speciosus Luciferus…) Majoritatea dintre cei ce-l căutau, nu-l puteau găsi. Luciferus ( ?) îşi făcea prezenţa după nişte reguli doar de el ştiute. « După regulile boltei cereşti » pretindea el. (Al Cincizeci şi doilea se prezenta ca o necesitate de necomentat.)

Ultrimii ( ?) ani, Luciferus şi-i petrece la Lèrins, însă nu în mănăstire, ci în codrul din jur, codrul acela atât de periculos, de unde nimeni nu s-a întors vreodată cu mintea întreagă, dacă totuşi s-a întors. Schitul său n-a fost vizitat de muritori, Al Cincizeci şi doilea însuşi apărând, şi pe mai departe, în locurile cele mai diverse ale Pământului, astfel încât nu mai mira pe nimeni când călători veniţi din ţinuturile cele mai exotice pretindeau că l-ar fi întâlnit în peregrinărilor lor (mai ales înaintea întâmplării unor nenorociri) sau că ar fi dat de urmele unor aşezări mistuite de isprăvile lui Luciferus.

O vreme, personajul este tot mai cunoscut şi tot mai înspăimântător. El începe să fie confundat cu diavolul însuşi. Al Cincizeci şi doilea îi supravieţuieşte atât lui Ludovic cât şi la nu mai puţin de şapte bazilei, şapte califi şi şapte papi. Moare ( ?) în 842, în aceeaşi zi cu Theofil, împăratul Răsăritului şi cam în aceeaşi vreme cu Muhammad al-Muntasir, califul abbasid, pe vremea papei Grigore al IV-lea.

După moartea sa (?), pădurea de lângă mănăstire ar fi ars timp de decenii, fără ca focul să se răspândească, dar şi fără a fi cineva suficient de îndrăzneţ spre a se apropia prea mult de el spre a-l contempla ori spre a încerca să-l stingă.

Personaj tot mai damnat odată cu trecerea timpului, Al Cincizeci şi doilea a fost considerat, mai târziu, evreu. El, tutelarul planetei uitate care a distrus atâtea civilizaţii, este socotit călătorul printre morţi. Într-un vechi catastif, scribul a găsit semnul de egalitate plasat între Luciferus şi Abşalom, iar o interpretare înfricoşată îl circumscrie formulărilor unor rugăciuni ebraice care se termină cu “Baruh Ata Adonai mehaie hametim!” (“Lăudat fii, Doamne, care înviezi morţii!”). Înscrisul sfârşitului rugăciunii Ztiduk Hadin ar fi fost găsit pe schitul rămas întreg, după ce codrul ar fi ars mocnit atâta vreme¹. ( Aşa cum scribul a mai amintit, este interesant de remarcat că , în spiritul lui Pythagora, Luciferus s-a opus tot mai făţiş cunoaşterii memoriei transsomatice, pe care, chiar dacă în tinereţe o considera o armă teribilă, cu vremea socotea că nu poate fi suportată de muritori. Mulţumirea adusă Divinităţii iudaice în rugăciunea pomenită contrazice fundamental această teză. Totuşi, damnarea Celui de Al Cincizeci şi doilea îl face, până la urmă să trebuiască să preia şi ura antisemită.)

În alte manuscrise, personajul ia chipul diavolului din ilustraţiile tradiţionale: este înzestrat cu coarne, coadă, gheare. Însă este reprezentat în culori argintii.

Odată cu Al Cincizeci şi doilea ar fi dispărut iarăşi şi conştiinţa despre planeta care a existat cândva între Marte şi Jupiter. Şi, asemenea acelei planete, supravieţuind printr-un nor de praf, şi amintirea lui Speciosus s-a fărâmiţat până la uitare. Ceea ce nu face decât să confirme spusele lui Luciferus: “Ceea ce aici este, dincolo ni se înfăţişează într-un contrast pe care nu-l putem înţelege”. Aici da. Aici cel mai mare depozit de memorie a sfârşit în uitare. Luciferus n-a fost un inovator, el n-a încercat decât să stocheze şi să destocheze totul. Acumulările sale n-au fost productive. De aceea a şi intrat în uitare.

Totuşi, Speranţa rămâne. Pentru oamenii de rând, asemenea scribului, ea se traduce prin “Lăudat fii, Doamne, care înviezi morţii!” Pe, evrei, creştini, arabi şi pe toţi ceilalţi!

Undeva memoria se perpetuează.