Vara rece (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Astfel a pătruns şi rândaşul în celebra şcoală din Auxerre. Prin firea sa aparent atât de deschisă – să nu uităm că, făcând abstracţie de crizele sale, Omul Mort avea darul de a-i binedispune pe cei din jur -, precum şi prin relaţiile-i atât de strânse cu Heiric, dar mai ales cu Remi, el a urcat niţel şi pe scara ierarhică. Al Cincizeci şi patrulea a ajuns să-şi petreacă partea cea mai mare din timp prin cele câteva săli austere dedicate studiului, nu doar pentru că acelea reprezentau sectorul său de întreţinere, însă şi fiindcă acolo se simţea mai în siguranţă. Se întâmpla să rămână multe ore singur printre cărţi, după ce-şi sfârşea treaba şi să admire manuscrisele părăsite pe pupitre spre a fi copiate. Cu acele ocazii, îşi amintea că, în copilărie, fusese învăţat şi el să scrie şi, mai ales, să numere, însă, din păcate, uitase sensul tuturor acelor semne atât de misterioase. Probabil că înfricoşătoare pentru cineva cu totul străin de rostul lor.

Într-o dimineaţă, aflat doar el în sală, Omul Mort se apucă să continue un manuscris în lucru. Nu înţelegea sensul grafemelor, însă se dovedi capabil să le imite întocmai. Când au revenit la pupitre copiştii, cel ce lucra la acel manuscris nu-şi dădu seama că altcineva i-a completat câteva rânduri. Ceea ce i-a produs Celui de Al Cincizeci şi patrulea o imensă bucurie ascunsă. Ascunsă până ce i-a mărturisit-o lui Remi. Apoi şi lui Heiric. După care s-au certat cumplit. Heiric socotea că Omul Mort a comis un sacrilegiu, punând în pericol un manuscris la care s-a lucrat de luni de zile. Remi, chiar din contră, pretindea că s-a produs o minune şi că prietenul lui trebuia lăsat să continue o artă pentru care Dumnezeu a dat un semn atât de neaşteptat că l-a înzestrat cu chemare. Heiric şi Remi se certau des, răstimp cât uitau că, între ei, primul era magistrul, în vreme ce al doilea nu a rămas decât discipolul. Apoi se împăcau. Omul Mort a fost lăsat să copieze şi el texte vechi şi i s-a repartizat şi un pupitru numai al lui.

De atunci, Al Cincizeci şi patrulea a început să-şi piardă mai tot timpul în scriptorium. Câteodată şi dormea acolo. Pleca doar pentru a le duce a lor săi mâncare şi se întorcea, pândind răgazurile cât în sala pupitrelor nu era nimeni. Atunci îi plăcea cu adevărat să deseneze litere şi înflorituri, simţind că între el şi manuscris se insinua o relaţie de intimitate, unde orice prezenţă străină deranja. Nu numai faptul că, din când în când, monahii îşi mai părăseau propria muncă spre a vedea ce au mai realizat şi ceilalţi îl enerva, însă şi tentativele lor de a-l învăţa să ştie ce a scris. Ceea ce înţelegea el nu constituia decât treaba lui. Şi modelele de pe margini tot treaba lui erau. „Nu se trudeşte pentru sine, ce pentru ca volumul să stea la dispoziţia generaţiilor ce vor veni!” îl dăscăleau. Ce-i pasă lui de generaţiile ce vor veni şi vor copia şi ele, fără a se sinchisi prea mult de sursă? Doar că Omul Mort nu era decât un rândaş oarecare, nefiind, poate, decât un capriciu al lui Heiric, faptul că îi era îngăduit să scrie cot la cot cu monahii. Drept urmare, Omul Mort se abţinea de la orice comentariu şi căuta cu înfrigurare orele cât putea lucra doar el singur în marea sală. Iar pe ceilalţi – indiferent de ce gândea pentru el – se străduia să continue doar să-i binedispună.

El nu ştia ce scrie. Nu cunoştea autorii – al căror nume, adesea dificile, şi aşa nu-i spuneau nimic, chiar dacă multe dintre ele i-au devenit familiare din discuţiile atât de des auzite din gura cărturarilor, printre care îşi făcea veacul -, nu înţelegea sensul textelor, nu era defel preocupat nici de înţelepciunea cuprinsă în desenul literelor. Pentru Al Cinzeci şi patrulea nu contau decât răstimpurile de intimitate pe care i le dădeau semnele magice, pacea pe care i-o ofereau acele ceasuri, concentrarea asupra ceea ce făcea, singura aptă de a-l scuti de crize şi de fugi ale sufletului.

De la el ne-au rămas câteva exemplare originale: încântat de munca sa, obişnuia să fixeze un mic semn secret în cuprinsul ultimului rând de pe pagină, un semn ca o iscălitură. Al Cincizeci şi patrulea nu ştia că îşi zideşte astfel singura-i urmă în marea trecere şi nici nu ar fi fost sensibil să audă că scribul i-a descoperit munca. Dimpotrivă, pe el, probabil, că l-ar fi deranjat imixtiunea de peste veacuri în ceea ce socotea a fi fost intimitatea sa. Datorită experienţelor sale în moarte, speranţele lui escatologice erau altele.

Omul Mort se simţea fericit: în atelierul copiştilor trăia cu senzaţia că nu mai trebuie să fugă fără de încetare de frica lungilor absenţe din viaţa sa. A fost rândaş şi scrib timp de peste cinci ani în şcoala din Auxerre. Până ce a descoperit că, scriind, nu face decât să-şi continue fuga.

Când se afla multă lume în scriptorium, Al Cincizeci şi patrulea se simţea stingherit din toate punctele de vedere: o dată că avea tot timpul impresia că era tolerat şi se străduia să treacă pe cât se putea mai puţin observat, fără a putea să se sustragă de la privirile (reale ori nu) ale învăţaţilor printre care s-a insinuat, apoi pentru că numai dacă era singur în sala pupitrelor reuşea să pătrundă – uneori – în starea aceea specială, în care el şi manuscrisele ajungeau să-şi împărtăşească din tainele lor.) În prezenţa călugărilor avusese chiar câteva crize cu spumă la gură, după care auzise cum cineva îşi exprimase temerea că într-o asemenea împrejurare nu cumva servitorul să ajungă s-o ia razna şi să distrugă preţioasele lucrări aflate la îndemână. Aşa că evita, pe cât îi stătea în putinţă, orele când ceilalţi munceau acolo. Atunci pleca: fie că se ducea acasă ori la cârciumă, fie că îşi făcea de lucru în celelalte încăperi, fie că se retrăgea la o discuţie cu Heiric şi cu Remi, în cazul că aceia erau disponibili şi îl încurajau să stea de vorbă. (Omul Mort nu era decât un rândaş, însă un rândaş insistent.)

Într-o zi, i-a relatat lui Heiric la ce relaţie specială a izbutit să ajungă cu semnele de pe manuscrise, ce îi povesteau literele pe care le copia şi cum le răspundea el prin cele desenate. Omul Mort, precaut, vorbise cu reţinere, fiindu-i teamă ca savantul să nu-l dăscălească şi el: „Să înveţi slovele pentru a putea pricepe ceea ce copiezi!”. Spre marea sa surprindere, Heiric – cel ce la început fusese atât de înverşunat împotriva tentativelor Celui de Al Cincizeci şi patrulea de a „scrie”¹ -, se arătase pasionat de cele auzite şi-l recompensă cu o foarte mare încredere, povestindu-i că şi lui i se întâmplă să primească mesaje, nu doar citind cele avute în faţă, ci doar numai fiindcă se afla în apropierea anumitor manuscrise. (Scribul îşi aminteşte că şi lui i-au spus mulţi oameni – şi nu doar cercetători ai învăţăturilor sfinte – că singură atmosfera unei biblioteci îi ajută să-şi găsească liniştea şi să ajungă la concluzii pe care probabil că altundeva nu le-ar fi descoperit niciodată. Iar scribul i-a crezut, regăsindu-se printre ei.)

Heiric i-a mărturisit că, în felul său, şi sufletul lui îl părăsea în acele ocazii, dar că, spre deosebire de experienţele Omului Mort, în cazul lui, capacitatea de a-şi aminti întâmplările acelor peregrinări rămânea intactă. Şi, astfel, autorul gloselor la Categoriae decem a început să-i povestească rândaşului aventurile extraordinare pe care le-a trăit. La început, Cel de Al Cincizeci şi patrulea a avut senzaţia că Heiric ezită să vorbească, însă, cu vremea, au ajuns ca momentele relatărilor să fie tot mai numeroase şi tot mai lungi. Totuşi, ele au continuat să păstreze un aer de conspirativitate, învăţatul ezitând să povestească atunci când mai era cineva de faţă şi oprindu-se în mijlocul frazei dacă se apropia altcineva. Doar Remi a mai avut acces la istorisirile din peregrinările sufletului lui Heiric, deşi era evident că, în acele momente, maestrului nu-i făcea mare plăcere prezenţa discipolului şi totodată a veşnicului său adversar de idei. Şi decorul a început să-i preocupe pentru timpul relatărilor, preferând ei atunci semiîntunericul spaţiilor deschise, obiecte cât mai puţine în preajmă.

Remi nu se îndoia de veridicitatea celor istorisite de magistru, însă dădea spuselor acestuia alte conotaţii. Remi vorbea despre rătăcirile fireşti ale sufletului în căutarea esenţei şi avea chiar şi aici teoriile lui: înainte de păcatul originar – cel ce a întunecat întreaga fiinţă şi cunoaştere -, omul a dispus de o singură ipostază infinită, el fiind nemuritor înainte de a fi izgonit din rai; pentru a se regăsi pe sine, Adam se vede obligat să alerge la nesfârşit într-o căutare care transcende ipostazele. Pedeapsa în urma acestei fugi interminabile este că omul uită, de fiecare dată, câştigurile din ipostaza trecută. Le uită, însă fără a le pierde cu totul: dovadă sunt toate calităţile şi defectele înnăscute, „moştenite de la străbuni”, însuşiri pe care le purtăm, fără a ne aminti de majoritatea concretă a modelelor preluate.

Dar Remi îl mai incomoda pe Heiric şi prin aceea că vâna perseverent toate influenţele posibile din care s-ar fi putut naşte relatările despre sufletul plecat aiurea. Asta nu pentru că s-ar fi îndoit de acele relatări, ci fiindcă îşi continua teoria, susţinând că fiecare amintire nu iese la iveală decât pe baza unor fapte recunoscute sau uitate. (Cele uitate oferind atâtea momente altfel greu de explicat.)

Heiric povestea plasând întotdeauna povestirea la timpul prezent: spre mulţumirea lui Remi, el accepta că pentru sufletul nemuritor nu există trecut ori viitor. Iată, de pildă, cum decurgea una dintre aceste istorisiri. „S-o luăm de la capăt!” : se aflau toţi trei în marea livadă a şcolii. Heiric şedea pe un scăunel cu trei picioare, adus pentru el de către Omul Mort. Acesta şedea direct pe pământ, iar Remi, în picioare, se învârtea în jurul lor. (Lui Heiric îi convenea această dispunere: rămânând în picioare, discipolul putea să observe pe oricine se apropia de ei, mai ales că, la început, au mai fost surprinşi de te miri cine. Conspirativitatea pe care o dădeau respectivelor întâlniri era greu să şi-o explice şi lor înşişi şi nici nu vorbeau despre asta. Totuşi, o pudoare severă îi făcea să ţină secretul numai pentru ei.)

– Ne aflăm în Egipt, la judecata unui decedat din imediata apropiere a faraonului, Cei patruzeci şi doi de bărbaţi chemaţi la evaluarea faptelor mortului vorbesc pe rând. Restul oamenilor, bogaţi şi săraci, stăpâni şi sclavi, bărbaţi, femei şi copii se află la o distanţă suficient de mare pentru a nu putea auzi cele spuse de judecători.

– Informaţii despre cei patruzeci şi doi de bătrâni chemaţi la procesul morţilor provine din Diodor, se băgă nepoftit în vorbă Remi.

– E foarte cald şi deliberarea continuă. Nici măcar suveranul – el, cel ce poate orice! -, nici măcar suveranul nu are voie să se apropie şi cu atât mai puţin să se amestece în vreun fel în discuţia hotărâtoare pentru sufletul celui ce a decedat. De la distanţă, părerile judecătorilor par să fie foarte diferite, dacă ar fi să ne luăm după gesturile pe care le fac. O mare încordare pluteşte în aer întrucât cel decedat fusese un intim recunoscut al faraonului şi s-a bucurat din plin de această poziţie, nimeni neîndrăznind vreodată să spună vreun cuvânt rău despre el. În caz că judecătorii vor da un verdict negativ, îl vor lovi şi pe rege, pentru prima oară neriscând ei nimic, deoarece prin gura lor vor vorbi înşişi zeii. În aer nu se simte nici o adiere de vânt. Corpul fără viaţă nu este voie să fie păstrat printre cei vii decât dacă şi până va fi îmbălsămat. Faraonul e tânăr şi l-a iubit cu pasiune pe cel ce tocmai e pe punctul de a pleca. Faraonul ştie că nu trebuie să-şi arate în faţa mulţimii sentimentele adevărate, însă e înspăimântat de tot mai probabila privelişte a cadavrului care va începe să se descompună înainte ca el să apuce să-şi ia rămas bun de la celălalt tânăr. De la tânărul a cărei plecare îi sfâşie inima. Ascunzându-şi faţa, celălalt tânăr începe să plângă, realizând neputincios cum spectacolul morţii epuizează până şi prerogativele faraonului.

Dintr-un pom al livezii şcolii din Auxerre îşi ia zborul cu zgomot un cuc. Al Cincizeci şi patrulea tresări puternic.

– Te-ai speriat? E firesc să te fi speriat, a întrerupt din nou cu totul nepotrivit Remi povestirea lui Heiric. Pasărea aceasta a fost un semn. E un semn. Fiecare lucru, fiecare fiinţă este un semn. Un simbol. „Materia nu este decât un limbaj ce vorbeşte despre autorul ei” îl cită el pe Ioan Scot.

– Vom vorbi şi despre asta, dădu din mână Heiric iritat. Judecătorii stau şi continuă să nu ajungă la nici o concluzie limpede şi decisivă în legătură cu faptele săvârşite de demnitar, iar acesta, oprit între vămi, nu-şi poate continua fuga după adevăr.

Magistrul tăcu. Omul Mort aşteptă o vreme, apoi întrebă nerăbdător:

– Şi mai departe? Ce s-a întâmplat mai departe?

– Mai departe? Nu există mai departe. Povesteam despre întâlnirea dintre două suflete şi nu despre cea dintre nişte trupuri muritoare. Şi Heiric îşi repetă gestul cu mâna. Unde nu e moarte nu e nici trecut sau viitor. Credeam că ai înţeles asta. Şi unde nu-i timp, nu există nici continuare, nici poveste, nici…

– Dar tu tocmai ai început o poveste…

Heiric nu mai avea ce să-i spună. În schimb, îi veni Remi în ajutor.