Vara rece (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

O vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. Al Cincizeci şi patrulea a coborât în peninsulă şi s-a amestecat printre acei oameni care-l mai acceptau. Scribului îi vine imposibil să aprecieze cât a trăit Omul Mort printre hoţi şi prostituate. Mai ales că personajul s-a transformat şi la înfăţişare şi ar fi devenit greu de recunoscut chiar şi pentru cei ce l-au cunoscut bine: nu mai avea vârstă, era acoperit de o barbă murdară, iar numeroasele încăierări, pe care se părea că le căuta cu obstinaţie, l-au însemnat cu numeroase răni şi cicatrice. Şi scribul l-a confundat de nenumărate ori şi i se întâmpla să noteze mai multe pagini până a-şi da seama că vorbeşte despre cu totul altcineva.

Este imposibil de spus cât a stat personajul nostru în Italia. El apare, din când în când, la suprafaţă, ori de câte ori se semnalează undeva o bătaie mai ieşită din comun. Scribul crede că Al Cincizeci şi patrulea îşi căuta astfel adevărata moarte. Odată, în drum spre Roma, s-a aruncat de pe o stâncă. N-a murit nici atunci, ba a devenit şi mai dificil. Pentru încercarea nereuşită, l-a acuzat pe un alt vagabond că ar fi încercat să-l ucidă. După aceasta a devenit tot mai convins că nu va muri niciodată în întregime şi că sufletul nu va înceta să i se întoarcă de fiecare dată într-un corp mereu mai stricat, iar lui nu-i va mai fi dat decât să trăiască acele episoade mizerabile, tot mai mizerabile, tot mai mizerabile. Când i s-a spovedit unui preot, acela l-a sfătuit să-şi caute alinarea în credinţă, să se retragă în singurătate şi să se roage. Şi i-a dat exemplu preotul vorbele lui Iisus, după cum le-a reprodus Evanghelistul Ioan: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: <Trebuie să vă năşteţi din nou>”. Dar – minune! – Omul Mort i-a răspuns preotului exact aşa cum şi-a arătat nedumerirea şi Nicodim la spusele lui Iisus: „Cum se poare naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Şi nici Cel de Al Cincizeci şi patrulea, la fel ca Nicodim, nu şi-a putut urma duhul. Din Biblie, Omul Mort nu putea să înţeleagă decât pilda cu Avşalom.

În schimb, a coborât tot mai mult spre iad. Exista şi o satisfacţie în cele pe care le trăia: toate mizeriile de care se ciocnea şi pe care le provoca cu atâta îndârjire nu făceau decât să confirme teoria sa: măcar atât – a avut dreptate atunci când a spus că totul va fi din ce în ce mai rău, că sufletul i se va reîntoarce la o realitate de fiecare dată mai cumplită. De aceea, nici nu se mai obosea să-şi ascundă instigările, delaţiunile, violurile, minciunile, trădările, tâlhăriile. Ele nu reprezentau decât urmarea a ceea ce trebuia să se întâmple. Doar de ucis nu ucidea: la ce bun să ajute pe cineva să scape de chin, atunci când lui nu i se oferea niciodată această şansă până la capăt?

Ce ironie! Tocmai el să fie numit Omul Mort, el care nu reuşea să-şi urmeze duhul Dincolo! Al Cincizeci şi patrulea se prăbuşea în cele mai neaşteptate situaţii, cădea şi se zvârcolea amarnic sau, dimpotrivă, devenea inert, asemenea unui cadavru. Oamenii se adunau în jurul lui, cei mai miloşi rosteau o rugăciune, ceilalţi erau convinşi că nu este bine să te apropii prea tare, pentru a nu intra păcatul în tine. Se întâmpla ca Omul Mort să rămână zile, uneori chiar săptămâni, întins în mijlocul unui drum sau pe un câmp şi nimeni, nici om şi nici animal să nu aibă curajul să se îndure să-l ia de acolo. Apoi leşul îşi revenea şi dispărea din acele ţinuturi. Când reapărea, oamenii îl evitau cu spaimă.

O întâmplare s-a mai povestit multă vreme: Omul Mort, care a ajuns să nu mai fie tolerat în nici un grup – datorită spaimei de renumele său damnat, dar şi fiindcă nu ştiai niciodată când şi unde te va trăda -, a fost la un moment-dat, totuşi, acceptat de o bandă de tâlhari mărunţi, al cărei conducător a observat că atunci când Al Cincizeci şi patrulea se prăbuşea la pământ, toţi cei de faţă se grăbesc să lase orice îndeletnicire şi asistă la spectacol. Între timp, răufăcătorii n-aveau decât să opereze liniştiţi şi să-şi umple desagii cu lucrurile celor ce erau atât de atenţi cum se zvârcolea nefericitul sau cum chiar murea. Acest grup de derbedei a operat o vreme împreună, însă Omul Mort a băgat vrajba şi între ei şi chiar l-a şi pârât pe unul că ducea cu el lucruri furate. S-au despărţit, dar nu înainte ca şeful lichelelor să-i facă un cadou: o cruciuliţă pe care fiul lui Colludwig o dăruise femeii lui la Plock. De undeva, din adâncuri, un clopot bătu dureros în sufletul fiinţei aceleia declasate.

– De unde ai asta?

Haidamacul râse şi plecă. Al Cincizeci şi patrulea fugi după el şi ceru lămuriri în legătură cu stăpâna obiectului, însă nu reuşi să obţină nici o informaţie în plus.

– Ai cunoscut-o, ai? Ai cunoscut-o…

Asta a fost tot.

A fost ultima revenire la viaţa de dinainte a Omului Mort. Iniţial, a vrut să se întoarcă la Auxerre. Îi era dor de femeie, îi era dor de copii, îi era dor de viaţa din şcoală. Şi, mai ales, îi era dor de Plock. Îi era dor de un trai cât de cât aşezat. Apoi îşi aminti de foamete, de grijile nesfârşite pentru ai săi, de frica de aroganţa majorităţii învăţaţilor. De revelaţiile cumplite din desenele pe care nu le-a putut distruge întotdeauna destul de repede. N-a mers decât două zile spre Auxerre. N-avea nici un sens să caute acea viaţă ce-l tulbura doar din adâncul dorului şi al suferinţei. Aşteptă să se întunece, pândi o casă stingheră, violă gazda, mâncă şi plecă înapoi spre sud.

Duhul Celui de Al Cincizeci şi patrulea revenea, într-adevăr, într-un trup tot mai neputincios şi se trezea într-o stare sufletească de fiecare dată mai neagră. De fiecare dată mai cumplită. Omul Mort mai încercă de câteva ori să se sinucidă, însă, aşa cum singur recunoştea, nu erau decât tentativele unui fricos. Niciodată nu mergea chiar până la capăt şi faptul că se amăgea, spunându-şi că el şi aşa nu va putea muri decât atunci când corpul său fizic va fi atât de mâncat de boli, răni şi vreme încât duhul să nu mai aibă unde se întoarce, nu făcea decât să-i motiveze lipsa de hotărâre.

Scribul a vrut să pună aici punct relatării acestei sărmane vieţi. Privind pentru ultima oară asupra celor părând tocmai încheiate, a trebuit să-şi recunoască smerit apartenenţa la prejudecată: de obicei, atunci când se vorbeşte despre veacul al nouălea creştin se spune că este vorba despre un secol mort, iar scribul a dat crezare unei asemenea concepţii născute din ignoranţă. Iată că tocmai atunci când şi-a târât cu greu paşii spre Roma, Omul Mort a pătruns într-o realitate mustind de epic, conţinând subiectele a numeroase tragedii nescrise şi a nenumărate drame omise de marii romantic:

La Vatican s-a desfăşurat o succesiune de trei papi remarcabili, fiecare în felul său, cu care s-a interferat chiar şi o viaţă măruntă ca a Omului Mort. Mai întâi, Nicolae, poate cel mai important pontif de la Grigorie I. Nu-i aici locul scribului de a face apologia acestei serenisime figuri, care a ştiut să înţeleagă deosebirea între verus rex şi tyranus şi care, în tot ce a săvârşit, s-a călăuzit după formula sans peur et sans reproche. Nicolae a rezistat asediului lui Lothar, venit să-l oblige să-i fie recunoscută căsătoria cu concubina Waldrada, după ce a renunţat la Theutberga, soţia cu care a fost unit în faţa lui Dumnezeu. Lupta împăratului pentru legitimitatea acestei căsătorii, luptă continuată şi de urmaşii săi, reprezintă ea singură un subiect neexploatat de marii dramaturgi¹. Urmaşul Marelui Nicolae, Adrian al II-lea, a nimerit el însuşi, în miezul unei tragedii: născut din celebra familie Colonna, noul papă, înainte de a se călugării, fusese căsătorit şi tată al unei fete. Între aceasta din urmă şi Eleuteriu² s-a înfiripat o mare dragoste, terminată cu o căsătorie secretă. Acuzat că ar fi sedus tânăra, Eleuteriu o ucide atât pe aceasta, cât şi pe mama ei, murind, la rându-i, executat. De ce alt subiect atestat ar avea mai multă nevoie tragedienii? Dar acelaşi Adrian II avea să continue să-l facă pe Lothar să tremure în mormânt pentru vechea trădare a tainei conjugale, avea să mai lege o nouă înţelegere cu Roma Răsăriteană (unde primul bazileu al dinastiei macedoniene, Vasile I, va condamna schisma lui Fociu, de fapt înlăturarea temporară şi doar din motive politice a longevivului patriarh Photios) şi, nu în ultimul rând, avea să-i primească pe fraţii Chiril şi Metodiu, cărora le va recunoaşte liturghia slavă. Şi de ce fapte mai importante ar avea nevoie un istoric pentru a umple cu evenimente „veacul gol”? Şi, în sfârşit, Ioan al VIII-lea, fostul colaborator al Marelui Nicolae, cel ce-l va unge împărat pe Carol cel Chel, augustul al cărui soroc s-a suprapus atât de exact şi de straniu peste umila viaţă a Celui de Al Cincizeci şi patrulea.

Redescoperind toate acestea, scribul revine la ultimii ani ai Omului Mort şi va mai zăbovi o clipă asupra acelui Anastasie, frate al nefericitului Eleuteriu, cel care a zguduit viaţa contemporanilor şi a papei Adrian al II-lea. Posesorul unei biografii fabuloase şi Anastasie, fostul antipapă şi demnitar a mai multor Sfinţi Părinţi, el va fi fost şi cel ce a plecat la Constantinopol spre a mijloci o căsătorie a bazileului macedonian cu fiica împăratului Ludovic al II-lea şi, ajuns la Roma Răsăritului, va fi traducătorul Sinodului Ecumenic la care patriarhul Photios va fi acuzat de schismă şi exilat. La întoarcerea în Italia, flota papală va fi jefuită de piraţi, însă Anastasie va scăpa şi de data asta şi va mai trăi aproape două decenii printre cărţi. În primii ani ai deceniului opt, în plin proces de elaborare a scrierilor sale, Anastasie va da de un personaj extrem de pitoresc, un hoţ de mai multe ori condamnat, un zdrenţăros fără căpătâi, care se va prezenta la el spre a-şi oferi serviciile de caligraf. Modul în care l-a abordat fiinţa aceea declasată, însă şi insistenţele ei nu lipsite de un anumit farmec l-au făcut pe Anastasie să-l încerce. Şi, într-adevăr, haimanaua prost mirositoare – deşi se dovedi că nu ştie carte – se arătă un copist plin de talent, dar, mai ales, un foarte iscusit creator de coperte şi de ilustraţii. Desenele sale aveau o linie desăvârşită şi o eleganţă născută dintr-o surprinzătoare siguranţă a formelor şi o armonioasă aşezare a culorilor. Vagabondul a fost îmbăiat, i s-au dat haine decente şi i s-a îngăduit să lucreze cot la cot cu monahii. Timp de trei ani, el l-a urmat pe noul său mentor prin mai multe mănăstiri, copleşindu-l cu cele mai ciudate surprize