În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
În dimineaţa zilei de 20 februarie, Abraham Dedu se trezi dârdâind de frig. Nu trebui să deschidă ochii pentru a şti ce s-a întâmplat. Încercă doar să forţeze puţin nota şi să-şi „amintească” cine era el în ziua aceea. Se strădui, pentru aceasta, să-şi cheme noile amintiri în memorie, îşi căută numele şi trecutele iubiri, mirosul soţiei, care probabil că dormea alături de el, culoarea ochilor mamei, marca de tutun pe care o fumase tata. Încercă măcar să-şi amintească dacă el însuşi e fumător. Şi ce mai gândeşte acum familia sa de pe strada Alexandru cel Bun, dar oaspetele străin care trebuia să fie primit pe aeroportul din Milano şi, mai ales, ce gândesc acum U’Bobu şi Ghenene? Se sculă, îşi luă treningul, hanoracul, bocancii, în faţa cabanei îşi puse schiurile şi începu să taie munţii, aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă. Doar că acum gândea la alte lucruri ca de obicei. Bjorn Lundal era conştient că în fiecare dimineaţă se trezeşte altundeva, singur ori alături de o altă soţie, de alţi copii, că poate lăsa în urma sa, după fiecare transformare, câte un gol îngrozitor de dureros. Acum nu dorea să ştie decât un singur lucru: nu cumva nu mai e normal? Nu cumva a înnebunit? El, Bjorn Lundal, a fost, de când se ştia, o fire închisă. Datorită locurilor în care trăia, felul său de viaţă îl obliga la lungi zile solitare. Poate că şi munţii de zăpadă pe care i-a călcat mereu i-au luat amintirile, minţile. Dispunea de o memorie imposibil de pus în cuvinte, o memorie ce nu putea să-i aparţină unui norvegian care n-a coborât niciodată sub paralela 55, o memorie ce-l făcea să-i fie dor, în acelaşi timp, de atmosfera din tribuna micului stadion al echipei de divizie B a campionatului românesc de fotbal, dar şi de autostrada ce leagă San Benedetto de Milano, de dansurile copilăreşti ale lui Ghenene. Şi, dacă în fiecare zi se va trezi drept altul, suma acestor doruri se va înmulţi fără încetare şi el nu va mai fi în stare s-o poarte toată cu el şi, până la urmă, chiar dacă n-a înnebunit încă, sigur îşi va pierde minţile. Iar, mai târziu, în vreme ce Erik Sorensen îl ajuta să prindă cureluşele cu care fixau povara de sanie, Bjorn Lundal trebui să admită, în gândul său, că dacă fenomenul se va perpetua încă o lună, un an sau douăzeci de ani, el tot nu va putea încurca mai mult decât destinele a câtorva mii de oameni, de familii. Câteva mii de destine din miliardele posibile… (Iar Erik Sorensen îşi spuse că Lundal ăsta a devenit şi mai taciturn ca de obicei.)
Însă Bjorn nu mai voia să ştie decât un singur lucru: atunci când Maghera îl înlocuise pe di Luna, oare şi di Luna trecuse în locul contabilului de la I.R.G.L.N.? Oare di Luna îi cumpărase exact ceea ce ar fi vrut Maghera să-i cumpere fiicei sale cu ocazia zilei ei de naştere? Şi cum a reuşit să se descurce Dedu printre complicatele contracte ale concernului din Milano? Şi mărşăluieşte acum cineva alături de Ghenene? Căci, altfel, atât acesta cât şi U’Bobu îşi vor imagina că povestea cu fratele lui Ghenene nu este decât o născocire, din moment ce el însuşi, cel ce a adus vestea, a dezertat…
Lundal îşi spuse că singura soluţie ar fi să plece imediat la cel mai apropiat dintre CEILALŢI, să se convingă că în fiecare loc există câte un înlocuitor… Însă asta ar însemna să facă un drum mai lung decât o zi, iar dimineaţa el va fi departe, va fi cine ştie cine…
Spre seară, după multe încercări, reuşi să-şi amintească numărul de telefon de acasă a lui di Luna. În timp ce auzea aparatul sunând la San Benedetto, realiză că-i tremură picioarele. Nu-şi putea imagina ce va simţi când îşi va auzi propria voce venind de la mii de kilometri şi ar fi fost cu atât mai dezamăgit dacă di Luna ar fi avut un glas diferit. Dar asta nu se poate, îşi spuse imediat. Numai că domnul di Luna nu-i acasă, îl readuse la realitate soţia; a venit acum o jumătate de oră şi a trebuit să plece iarăşi. A venit singur? Cum, vă rog? Nu, iertaţi-mă, nimic. V-aş ruga doar să-i transmiteţi domnului di Luna că l-am căutat, că l-a căutat Bjorn Lundal din Norvegia. Desigur, cum se va întoarce, îi voi spune. Nu doriţi să-mi daţi un număr de telefon unde să vă poată suna el? Nu, mulţumesc.
La început, Lundal fu dezamăgit că soţia nu l-a recunoscut şi că l-a luat drept un simplu asociat sau partener de-al lui di Luna. Pe urmă, o acuză că s-a căsătorit doar cu un nume şi nu cu un om. După o vreme, n-o mai învinovăţi de nimic. (Dar nu putea s-o uite. Cândva o iubise…) Aşteptă, apoi, toată seara ca di Luna să-l sune el. Însă nu-l căută nimeni.
– Poate, îşi spuse Lundal, doar eu am amintirile lor, a celor de dinaintea mea, ei neavând cum să posede memoria celor ce i-au urmat. Poate că trebuia să-i las totuşi numărul meu. Dar dacă m-ar fi sunat abia mâine?
(Într-adevăr, peste o săptămână, un di Luna îl căută pe un Bjorn Lundal, dar cel ce vorbise la telefon cu soţia acelui di Luna era de acum de mult cu totul altcineva…)
După câteva luni, omul care se trezea în fiecare dimineaţă în identitatea altcuiva avu un şoc pe una din străzile din Rio, când nişte bandiţi, retrăgându-se dintr-o bancă pe care au prădat-o, au început să tragă la întâmplare printre trecători.
– Dacă aş fi murit acolo, îşi spuse Gabriel Echeveria, ce s-ar fi întâmplat cu tot acel algoritm întrerupt? Ce s-ar fi întâmplat mai departe şi ce s-ar fi putut întâmpla chiar şi retroactiv? Până la infinit tot nu o să-mi meargă, îşi mai spuse el înfricoşat. Supravieţuirea este rezultatul unei sume de coincidenţe fericite, nici măcar calculul probabilităţilor nu-mi permite să am noroc la nesfârşit.
Când muri, un an mai târziu, într-o mină prăbuşită, la 2 iunie 1983 (sau, poate, la 2 iunie 2003?), mai apucă să-şi reproşeze că nu şi-a cheltuit toţi banii pe telefoane, că ar fi trebuit să fi vorbit mereu cu toţi CEILALŢI, să le fi spus…, să le fi repetat…, ăă…, să le fi zis orice, dar să fi vorbit cu ei şi, pe urmă… pe urmă… În mina aceea, Peter O’Brian luă o decizie, prima, unica decizie cu adevărat hotărâtoare: dacă va rezista acolo până dimineaţa, în zori se va trezi cine ştie unde. Şi cine ştie cine va muri în locul său în acel fund al pământului. Dacă va admite să se petreacă acest lucru, mâine va putea să ucidă liniştit chiar sub ochii poliţiei, întrucât nici un tribunal nu l-ar condamna chiar în ziua în care ar săvârşi crima, iar el ar scăpa de orice pedeapsă. Şi va veni, desigur, o zi în care va dori să trăiască fără teama consecinţelor, care şi aşa nicicând nu l-ar putea ajunge. Ar fi suficient un singur gând ca acesta, o singură încercare pentru ca avalanşa să nu mai poată fi oprită… Şi atunci… atunci…ATUNCI…
Rezemat de blocul de stâncă, tocmai de acela care-l despărţea pentru totdeauna de lumină, după ce-şi tăie venele, Peter O’Brian – omul conştient că se trezea în fiecare dimineaţă drept altcineva – încercă să retrăiască destinul tuturor celor care a fost. Iar o duioşie cu totul şi cu totul nebărbătească, imbecilă chiar, îl făcea să nu-i pese de viaţa ce i se scurgea clipă de clipă, picătură cu picătură, din trup, ci de cea a tuturor celor pe care i-a iubit câte o zi.
