În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Agiltrudis a lucrat metodic: mai înainte şi-a declarat propriul fiu bastard, pretinzând că l-a făcut ba cu împăratul francilor, ba cu un rege din nord, ba cu însuşi fratele bazileului, împăratul orientului. Oricum, cu cât umfla acea legendă, cu atât îşi înjosea mai tare fostul soţ. Apoi i-a urmărit sistematic pe toţi martorii umilirii ei, nemulţumindu-se doar să-i ucidă, ci savurându-le pe îndelete moartea. A urmat răzbunarea împotriva mănăstirii din care a fost alungată, cerând nici mai mult, nici mai puţin ca tot ce trăia acolo să fie omorât în mod festiv, ca o victorie împotriva unor unelte ale diavolului. În 896, Agiltrudis era de acum suficient de puternică pentru a-i putea pretinde şi papei tot ceea ce-şi dorea. Numai că Formosus n-a fost dispus să-i îndeplinească cumplita răzbunare fără de sfârşit. El moare curând după acest refuz, iar Bonifaciu îşi plăteşte o primă datorie, dar nu şi cea imediat următoare. Aşa că va fi sacrificat şi el. A urmat Ştefan. Acesta a trecut primul său examen cu brio: mănăstirea cu pricina a ars într-o noapte, iar cei aflaţi înăuntru n-au fost lăsaţi să iasă, mistuiţi şi ei de vii. În mod ciudat, la faţa sinistrului s-a aflat şi papa şi numeroşi invitaţi din lumea înaltă. (În primul rând, desigur, Agiltrudis…) Ştefan a făcut ceea ce n-a vrut să facă Formosus. Aşa că şi Formosus trebuia să fie pedepsit. Chiar dacă era deja mort. A urmat oribilul „conciliu al cadavrului”, papa fiind deshumat, îmbrăcat în odăjdii pontificale, aşezat într-un jilţ, judecat, dezbrăcat de însemne, mutilat şi, la sfârşit, leşul i-a fost aruncat pe malul Tibrului, la dispoziţia fiarelor. Cele mai mari grozăvii deveneau fapte diurne.
Dar ce s-a întâmplat, în continuare, cu Operosus? Dar ce s-a întâmplat, în continuare, cu lumea? După cum ştia oricine, Operosus, dezmierdat şi „Rara Avis”, fusese ridicat din ţărână de către Ioan al VIII-lea şi adus la conducerea secretariatului pontifical de către Formosus. Or amândoi acei papi căzuseră într-o dizgraţie postumă fără de precedent. Legenda cum că Ioan al VIII-lea ar fi fost femeie a cunoscut cea mai mare circulaţie trei veacuri mai târziu şi s-a născut din dorinţa de pângărire a trecutului, proprie încă şi atunci „pornocraţiei”. (Mitul despre papesa Ioana va acoperi, trei secole mai târziu, imaginea lui Ioan al VIII-lea şi povestea cum că el – ea – ar fi murit avortând în timpul unei procesiuni pentru fertilizarea ogoarelor a cunoscut o vogă deosebită. Printre altele, există şi varianta cum că tatăl acelei sarcini nefericite ar fi fost chiar secretarul personal al impostoarei. Operosus?) Tot ce a trăit în vremea cât Agiltrudis suferise trebuia să fie murdărit, iar „procesul cadavrului”, desfăşurat cu fast şi după toate regulile unei prigoane punctual ţintite, avea menirea de a-i oferi femeii obsedate de răzbunare satisfacţii până la orgasm.
(Sarcina lui Operosus în acest odios simulacru de proces a constat în a scoate la lumină argumentele juridice necesare celor trei episcopi puşi să prezinte acuzarea. A fost singura oară când slujbaşul a ezitat şi când şi-a făcut datoria doar cu jumătate de măsură. Dar şi-a făcut-o. El a fost cel ce a dezgropat vechea tradiţie după care un episcop nu-şi poate schimba episcopia, după exemplul soţilor care, prin inelul de căsătorie, nu-şi pot schimba soţiile. Cum Formosus se aflase la Porto în calitate de episcop, a fost acuzat, printre altele, că a trădat, devenind papă, acel loc pentru un alt episcopat, cel al Romei. Operosus greşise oferind argumente acuzatorilor şi cutremurul care a vătămat grav – tocmai atunci – bazilica lateranense îi confirma eroarea. Atunci, pe ascuns, a încercat să-l ajute şi pe diaconul pus de formă să-l apere pe defunctul papă învinuit. Dar, foarte repede, şi-a dat seama că a greşit a doua oară. Diaconul nu reuşea decât să arunce paie peste foc. Între timp, cadavrul lui Formosus se descompunea cumplit şi tot spectacolul părea să facă parte din scenariile infernului. Concluzia Celui de Al Cincizeci şi Cincilea: slujbaşul trebuie să facă ceea ce este de competenţa slujbaşului. Nimic mai mult!)
În mod normal, întotdeauna în astfel de vremuri, tot ceea ce face parte din „perioada de dinainte” este considerat revolut, funcţionarii credincioşi sunt numiţi trădători, comandanţii militari suferă condamnări pentru crimă contra naţiunii, iar personajele importante ale trecutului se văd asimilate cu totul acelui timp incriminat, primind osândele cele mai grave. Şi – totuşi – Al Cincizeci şi cincilea a fost păstrat şi pe mai departe în postul său cheie. După ştiinţa scribului, el şi-a îndeplinit, şi pe mai departe, misiunea fără a purta nici un titlu ecleziastic, spre deosebire de predecesorii şi urmaşii săi, ridicaţi cu acea ocazie la înalte demnităţi. La fel cum şi Iulian a fost consacrat, între timp, episcop. Şi tocmai acel Iulian, cel care a văzut, din prima clipă, în Al Cincizeci şi cincilea o unealtă docilă şi atât de conştiincioasă, a fost şi în continuare cel ce l-a salvat, folosindu-l tot mai discreţionar. Situaţia era chiar mai avantajoasă decât înainte: Operosus nu mai era prin el însuşi nimic, simpatia primită de la Formosus se transformase într-o acuză dintr-un atu; pentru a putea să-şi continue munca şi chiar pentru a-şi salva pielea, Al Cincizeci şi cincilea se afla cu totul la cheremului lui Iulian, devenit, rând pe rând, mâna dreaptă a papilor şi călăul lor. Omnipotentul ierarh l-a aruncat de câteva ori în temniţă pe Al Cincizeci şi cincilea – spre a-l face să nu aibă nici un dubiu în legătură cu soarta care l-ar fi aşteptat dacă n-ar fi îndeplinit întocmai toate ordinele primite. Însă Iulian nu s-a văzut obligat să exagereze în ameninţări: unealta îşi făcea pe deplin datoria, indiferent pentru cine era pusă să acţioneze. Dealtfel, Operosus era conştient de poziţia sa socială, îi plăcea munca pe care era chemat s-o facă, era sigur că rolul lui se rezumă doar la îndatoririle de secretariat şi se străduia să nu dezamăgească niciodată în acel loc. Restul nu-l privea. Atât doar că, deşi a trecut prin atâtea şi deşi a fost martor direct la şi mai multe, nu se putea obişnui cu gândul că valorile morale nu sunt considerate veşnice şi că ajunge să se schimbe şefii că tocmai toţi subordonaţii fideli sunt cei ce au de pătimit, pe când lichelele devin eroi. Îndrăgostit de manuscrise, Rara Avis şi-a spus că dictonul „Vae Victis!” nu este o simplă jelanie, ci filozofia şi motorul istoriei. Iulian, la rândul său, era ţinut tot timpul la curent cu ceea ce voia să ştie, iar talentul în sistematizare, precum şi punctualitatea exemplară ale protejatului său îl făceau pe fiul Omului Mort aproape indispensabil. Cele două personaje se obişnuiseră atât de mult unul cu celălalt, încât indiferent de papa care se afla la Vatican, ele continuau să întreţină aceleaşi relaţii. Cu toate acestea, nu exista nici un sentiment de afecţiune între Iulian şi Operosus, aşa cum ar fi de aşteptat să se instaleze între meşter şi unealta folosită de atâta vreme şi în condiţii dintre cele mai grele. Fiecare dintre cei doi ştia că efectele colaborării dintre ei sunt mult mai importante decât considerentele sentimentale. Aşa s-a ajuns ca, după fiecare schimbare de suveran pontif, Operosus să fie plasat în postura de colaborator apropiat al papei tocmai înlăturat şi, drept urmare, expus celor mai grozave pericole. Şi, chiar dacă era declarat de fiecare dată vinovat, era, mai devreme sau mai târziu, repus în libertate şi plasat din nou chiar în poziţia de unde a fost alungat. Nu în aceeaşi situaţie se afla Iulian: acela – aflat mereu de partea învingătorului – era sigur pe privilegiile sale cuvenite imediat după schimbare, în vreme ce lui „Rara Avis” i se repeta, de fiecare dată, că este lăsat să-şi continue slujba doar ca o ultimă şansă de a-şi arăta devotamentul faţă de noul stăpân şi de a-şi spăla păcatele pentru trecutul pătat, când a servit la fel de conştiincios pe cine nu trebuia. (De fapt, şeful secretariatului pontifical îl servea la fel pe fiecare papă şi, în primul rând, pe adevăratul său stăpân – care nu se schimba, pe Iulian. Însă am putea spune şi altfel: Operosus îşi făcea datoria. O datorie fără implicaţii nominale, fidelă oricărei ierarhii operante în clipa respectivă. O datorie pe care a învăţat că nu este indicat s-o exerciţi impecabil, dar pe care nu era în stare s-o îndeplinească altfel. Scrupulele care l-au mai bântuit o vreme erau tot mai palide. „Tempera mutantur, et nos mutamur cum illis”1. Iulian îi oferea justificarea, tot repetând cuvintele lui Lothar, nepotul lui Carol cel Mare. N-a fost de ajuns. Operosus simţea mereu nevoia de a fi fidel, chiar dacă tocmai fidelitatea evidentă faţă de şeful trecător într-o lume atât de schimbătoare se dovedeşte a fi lucrul cel mai periculos. Apoi, înţelegând acele riscuri, se împăcă: nu poţi fi acuzat în faţa propriei conştiinţe, tocmai tu care rişti atât.)
Sub Bonifaciu al II-lea, răzbunarea abia dacă a avut timp să coboare până la nivelul Celui de al Cincizeci şi cincilea. Iniţial, toţi funcţionarii au fost păstraţi pe loc. Apoi, într-o singură seară, s-au pomenit ridicaţi şi întemniţaţi – fără nici un preaviz – mai mulţi copişti. Fiind şeful lor, Operosus nu a fost mirat că le-a împărtăşit soarta. Însă Bonifaciu a căzut a doua zi. Cei ce au pătimit sub scurtul lui pontificat au ajuns din nou în vogă. Însă nu toţi. Şeful cancelariei nu-şi putea explica de ce el a petrecut doar câteva ore în temniţă, iar alţi câţiva slujbaşi au rămas acolo şi după căderea noului papă. Iulian îi explică misterul: ca să o păţeşti este suficientă o prezumţie ori o simplă întâmplare. De pildă, chiar când s-au făcut arestările direct de la secretariatul pontifical, au fost ridicaţi doar scribii care s-au aflat la acea oră târzie de faţă. („Adică oamenii cei mai conştiincioşi”, remarcă Rara Avis. „Oamenii care trebuiau să fie atunci acolo”, îl corectă Iulian.) Funcţionarii veniţi a doua zi la lucru n-au păţit nimic. În schimb, pentru ca să fi izbăvit de un necaz, este necesar să intervină punctual un element ajutător. În cazul lui Operosus, acesta a fost, desigur, Iulian, cel ce a insistat să i se mai dea o şansă greşitului. Ceea ce pretindea, desigur, drept recunoştinţă, o fidelitate pe măsură. (Iulian îi tot făcea asemenea precizări lui Operosus, deşi îşi dădea şi el seama că nu prea mai erau necesare. Funcţionarul model îşi făcea oricum – iarăşi şi iarăşi – ireproşabil datoria.) Acum, noua sarcină principală a şefului secretariatului era să găsească orice înscris apt de a putea fi folosit împotriva lui Formosus şi a legăturilor aceluia cu Arnulf, pe care l-a încoronat împărat, după ce doar cu puţină vreme în urmă l-a uns cu acelaşi mir şi pe Wido, duce de Spolet, tatăl lui Lambert. Era momentul când Agiltrudis mai accepta că Lambert era fiul împăratului nerecunoscut de nimeni. Iar, ca de obicei, secretariatul pontifical reprezenta o sursă nesecată de informaţii, care funcţiona sub Operosus la fel de perfect ca întotdeauna. În sinistrul „proces al cadavrului”, cancelaria papală s-a dovedit în stare să furnizeze un număr incredibil de acte incriminatoare, Al Cincizeci şi cincilea fiind în stare să aducă orice dovadă necesară şi asta fără a-şi neglija îndatoririle curente.
Anul 897 se dovedi un an şi mai capricios: Operosus abia de depăşi vârsta critică a celor 33 de veri, că se şi pomeni în mijlocul unei furtuni fără precedent. În ianuarie, cadavrul lui Formosus fu batjocorit, i se tăiă un deget şi fu azvârlit pe malul Tibrului. Dar Ştefan al VI-lea, după ce a făcut cu exces de zel tot ce i-a cerut Lambert şi mama sa, fu aruncat şi el în închisoare. După puţine zile, toţi cei ce l-au slujit cu credinţă au ajuns să-i ţină tovărăşie şi în temniţă. Dintre apropiaţii sinistrului papă, câţiva au reuşit să fugă. Alţii s-au aflat şi în continuare pe val. Printre ei şi Iulian. Roman, noul papă, s-a dovedit mai nehotărât decât s-au aşteptat cei ce l-au ridicat. Cântărea fiecare hotărâre de nenumărate ori şi se răzgândea şi atunci când se părea că toate argumentele aduse l-au convins. Când predecesorul său a fost sugrumat în închisoare, el a continuat să mai cântărească oportunitatea execuţiei, chiar şi după ce a fost pus în faţa faptului împlinit. Ca de fiecare dată, şi în timpurile acelea – şi tot după o scurtă detenţie -, „Rara Avis” şi-a văzut mai departe de hrisoavele sale.
Singurul răstimp cu adevărat greu, în perioada aceea, pentru Al Cincizeci şi cincilea a fost scurtul pontificat al lui Theodor al II-lea. Roman a rezistat doar patru luni, iar succesorul său numai trei săptămâni. Numai că au fost trei săptămâni mai lungi decât cele patru luni ale lui Roman: Theodor a venit cu intenţia de a reabilita instituţia papală. El a început prin a-l repune în drepturi pe Formosus, ba a săvârşit şi o minune, găsind un călugăr care ar fi adunat osemintele aruncate pe malul fluviului, astfel încât acestea au putut fi reînhumate cu toată pompa. Numai că Theodor a lovit şi în casa de Spolet. (Era vremea când Agiltrudis contesta descendenţa lui Lambert din sângele lui Wido.) Asta era prea mult şi Sergiu, contele de Tusculum, fu numit antipapă de adepţii lui Ştefan al VI-lea, reorganizaţi la o distanţă liniştitoare de Roma. Ambiţiosul conte de Tusculum n-a reuşit să se impună ca antipapă, însă va urca, mai târziu, pe scaunul suveranului pontif drept Sergiu al III-lea) Theodor acţiona metodic şi, rând pe rând, stabilea vina fiecăruia în tristele evenimente ce au avut loc. Unul după altul, cei ce i-au stat în preajmă lui Ştefan au terminat pedepsiţi, după faptele săvârşite. Într-un timp atât de scurt, o cumplită vânătoare de culpabili a decimat întreaga cetate şi familii vechi au dispărut cu desăvârşire. Ca în orice vreme justiţiară – dreaptă sau nu -, o teroare cumplită plana asupra întregului orizont. Operosus aştepta, din spatele gratiilor pivniţelor, să-i sune ceasul. Spre norocul său, Lambert se văzu el însuşi acuzat, aşa că Theodor fu înlocuit cu Ioan al IX-lea.
Compromisul a stabilit ca memoria lui Formosus să fie reabilitată şi casa de Spolet scoasă de sub orice prezumţie de vinovăţie. Vremurile păreau să se vindece, numeroşii deţinuţi au fost eliberaţi şi înlocuiţi cu foarte puţinii credincioşi ai lui Roman. „Rara Avis” îşi reluă pupitrul din cancelaria pontificală, deşi Iulian susţinea public – şi pe bună dreptate – că dacă exemplarul funcţionar s-ar fi aflat în serviciu şi sub Theodor al II-lea, prigoana aceluia ar fi fost mult mai eficientă. (A fost singura dată când faima de funcţionar model a fost numită public drept o vină de neiertat.) Pe Operosus – ori de câte ori se afla în impas – îl schimba la secretariat un oarecare abate Marin, om de treabă şi cu fervoarea unei credinţe adânci şi dovedite faţă de Dumnezeu, însă mult mai puţin apt pentru munca de cancelarie. La venirea lui Ioan al IX-lea, bietul bătrân plăti cu viaţa faptul că a girat (mai mult cu numele şi pentru scurt timp) un post pentru care n-a avut nici o chemare.
1 „Vremurile trec şi se schimbă şi noi alături de ele”.
