În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Papa era bătrân şi muri cuminte, exact atunci când i s-a cerut. Desigur că episcopul de Ravenna îi luă locul şi-şi atribui numele de Ioan al X-lea. Întoarcerea lui la Roma fu sărbătorită îndelung de Teodora şi resimţită ca o grea înfrângere de către Marozia. Teofilact se amuza de rivalităţile şi geloziile fiicelor sale „senatoare”. Ceea ce i-a permis lui Ioan să se menţină mult mai mult decât ar fi fost de aşteptat. El avu timp să organizeze chiar şi o ligă antisarazină şi să se implice în treburile politicii. Marozia însăşi era ocupată cu alţi bărbaţi, însă ori de câte ori era gravidă devenea mai periculoasă ca oricând. („Când Marozia face un prunc, ea-l botează în sângele unui papă” se spunea în şoaptă. Totuşi, sângele lui Ioan nu fu folosit în acel scop.)
Da, lumea se obişnuieşte cu orice situaţie. Până şi cu nesiguranţa şi cu arbitrarul atoatestăpânitor. Ioan a reuşit să rămână pe scaunul pontifical nu mai puţin de paisprezece ani. O durată record. Era de parcă cineva ar fi izbutit să se menţină pe un podeţ extrem de îngust atâta vreme deasupra unei prăpăstii adânci. Oricât de bun era scamatorul, într-o zi tot se prăbuşea. Mai ales că Iulian trebuia, din când în când, să-şi arate puterile cu care a fost investit, chiar dacă, în majoritatea timpului, participa la viaţa cetăţii aranjată de capriciile celor două femei. Teodora-mama murise, iar Teofilact şi-a văzut toate ambiţiile realizate şi n-avea de ce să se supere. Uneori mai era măgulit cu câte un cadou din partea fiicelor sale şi asta îi ajungea. Duşmani vii nu prea mai avea, aşa că, uneori, trebuia să mai inventeze câţiva. Roma semăna tot mai mult cu umbra cetăţii lui Nero, doar că îi dispăruse grandoarea şi bogăţia. Un aer dulceag, de otravă şi de hoit, se revărsa asupra întregii metropole, iar aceasta nu-şi mai putea menţine verticale clădirile şi multe dintre ele se prăbuşeau, ridicând nori de praf. Nu le plângea nimeni, populaţia scăzuse atât de mult, încât doar cine nu voia nu putea să-şi găsească un castel în care să se mute. Aerul dulceag, de hoit devenise specific cetăţii.
Ioan se afla când la picioarele Teodorei, când – şi tot mai des – în exerciţiul funcţiunii sale. Dragostea faţă de protectoarea sa se sleise şi ea, ceea ce l-a făcut să dorească să-şi arate meritele personale. Încurajat de Marozia, el a participat personal la bătălia de la Garelliano, de unde a scăpat prin fugă doar datorită norocului, după ce şi-a pierdut aproape toţi oştenii. Punct câştigat pentru Marozia! Dar Ioan nu s-a învăţat minte şi a continuat să-şi arate muşchii, începând să ia decizii de unul singur. La un moment-dat, când Teodora, îndrăgostită din nou, se afla undeva în sud, Marozia îl arestă pe Ioan şi dori să participe personal la uciderea sa în închisoare. Apoi îl instală repede papă pe Leon al VI-lea, însă acesta nu făcu faţă, aşa că muri după doar şase luni. În sfârşit, într-o împăcare cu Teodora, care-l uitase de mult pe Ioan, cele două surori l-au susţinut pe cel ce se va încorona drept Ştefan al VII-lea. Evenimentele se succedau atât de repede, încât lumea nu le putea urmări. Într-o noapte, Iulian îi făcu o mărturisire de taină uneltei sale: „Atunci când lumea este condusă de un stăpân puternic, domnind cât viaţa supuşilor săi, ordinea este instaurată şi populaţia o acceptă, firesc, asemenea oricărui fenomen al naturii. Nu te poţi îndoi de soare, de ploaie ori de noapte. Dar când cei mărunţi n-au timp să se obişnuiască cui să se supună, stăpânul este într-adevăr vremelnic nu numai în formă, ci şi în conţinut. Spiritul acelui stăpân nu ajunge să impregneze atmosfera din jur. Oamenii nici nu izbutesc să-l cunoască. Este un stăpân slab.”
În schimb, de aceste modificări Operossus nu fu afectat mai deloc. Anormalitatea devenise starea curentă şi faptul că lupta se dădea doar între două tabere îi aducea aminte savantului secretar de perioada când – tot la Roma – Sula şi Marius jucau rolul celor două femei. N-o putea spune cu voce tare, însă nu vedea deosebiri esenţiale doar fiindcă protagonistele nu erau de sexul eroilor antichităţii. Despre străbunul său, Al Optsprezecelea, Ultimus, cel atât de implicat în rivalitatea dintre Sula şi Marius, Al Cincizeci şi cincilea, oricât de adânc scufundat în hârtii ar fi trăit, nu avea habar. Amintirile sale erau pur livreşti. Păcat! Şi niciunde nu scria al cui descendent era el, nevolnicul.
Nu s-a schimbat nimic: ca şi până atunci, când ceilalţi slujbaşi au fost osândiţi pentru vina de a se fi arătat prea credincioşi stăpânilor lor, „Rara Avis” s-a văzut de fiecare dată încarcerat, eliberat după doar câteva ore şi repus în drepturi. („Da, dar nimeni nu poate şti în acele câteva ore – sau zile – cum se vor desfăşura mai departe evenimentele” a lăsat scris şeful secretariatului papal. De spus n-a spus-o niciodată cu voce tare, pentru că ar fi însemnat că-şi recunoaşte o vină. Vina cea mai cumplită: aceea de a fi fost întotdeauna credincios necondiţionat şefilor săi ierarhici.)
Cele două fete ale lui Teofilact îmbătrâneau şi ele şi începeau să gândească la ceea ce lăsau în urma lor. Dacă până atunci le-a interesat doar clipa, acum doreau să-şi prelungească viaţa în eternitate. „Pornocraţia” se pregătea de o nouă şi ultimă etapă. Ştefan al VII-lea, ridicat printr-un compromis de ambele surori, se dovedi a fi un bărbat prea sănătos, care, pe deasupra, nu era dispus să moară atunci când i se cerea. Iar Marozia nu mai avea răbdare. Văduvă după moartea lui Guido de Toscana, Marozia se mărită cu regele Provenciei şi al Italiei, Hugo. Pentru aceasta avu nevoie de un papă care să-i încoroneze noul soţ drept împărat. Ştefan nu se arată prea încântat de idee, mai ales că nu vedea în Hugo un scut împotriva veşnicelor ameninţări din nord. („Hugo nu va reprezenta mai mult decât Ludovic, regele Provenciei şi al Burgundiei, încoronat fără folos de Benedikt al IV-lea ori decât, mai demult, Wido, încoronat de Formosus”, argumenta papa. Şi mai spunea că o alegere atât de greşită pe cum a făcut Formosus a stat la temelia atâtor nenorociri care nu s-au potolit nici până în zilele lui.) Doar că Marozia, aflată în avantaj faţă de sora ei, l-a depus şi pe Ştefan şi l-a ucis în temniţă. Ea nu mai avea timp: trebuia să se gândească la eternitatea ei, iar pentru aceasta şi-a ridicat pe scaunul papal chiar fiul. Care, sub nunele de Ioan al XI-lea, ar fi trebuit să-l ungă pe Hugo împărat şi pe ea împărăteasă. Doar că pregătirile au durat prea multă vreme şi fastul preconizat s-a răzbunat. Alberic, un alt fiu al Maroziei, primind un rol prea umil în acest spectacol (de paj al viitorului său tată vitreg) şi fiind tratat cu o severitate şi o aroganţă cu totul nepotrivite – şi asta cu acordul mamei -, folosindu-se de toate argumentele populiste obişnuite, ridică poporul, pe care-l chemă la celebrarea vechilor demnităţi naţionale, grav afectate de un prinţ străin şi de o femeie uşoară, nedemnă de rolul pe care se străduia să-l joace. (Nu era nimic ciudat că în acea femeie incrimina întâmplător propria-i mamă.) Roma, cerea Alberic, trebuia să fie dezrobită de venetici, al căror loc era în sclavie, aşa cum fuseseră ţinuţi robii în perioada de glorie a imperiului. Iar Hugo nu era decât un burgund şi, aşa cum spunea şi cântecul, dar chiar şi etiologia cuvântului (?), burgunzii erau hărăziţi să fie aruncaţi peste zidurile burgului. Hugo şi Marozia se instalaseră în castelul Sant Angelo, un punct nu numai impunător, dar şi bine apărat. (Printre atâtea reşedinţe în plină paragină, castelul Sant Angelo mai reprezenta un simbol al măreţiei, precum şi al cetăţii inexpugnabile.) Hugo a reuşit să fugă, dar Marozia, încrezătoare în steaua ei, care n-a părăsit-o până atunci niciodată, a rămas în castelul bine apărat. Ceea ce nu l-a putut împiedica pe fiul ei s-o aresteze, fără a întâmpina din vreo parte o cât de mică rezistenţă. (Ce? Hugo, aflat acum în defensivă, nu şi-a orbit propriul frate, pe margraful Lambert? În lumea mare şi interesele sunt mari, spunea Alberic. Acest Alberic şi alţi Alberici. Câteodată izbutea un Alberic, altădată un Lambert, altădată un Carol. Numele se repetau şi destinele se repetau. Uneori cu rolurile inversate. Printr-o pădure deasă cu atâtea nume, doar un arhivar de geniu, asemenea lui Operosus, mai cunoştea potecile. Dar un arhivar ca Operosus nu avea decât un rol de ghid. El cunoştea cărările, iar profitul său nu era decât pur profesional.) Ioan a mai rămas papă doar cu numele, însă (noul) Alberic – moştenind din familie gustul pentru titluri – se proclamă „prinţ şi senator al romanilor” şi începu să conducă autoritar tot ceea ce se întâmpla sub jurisdicţia sa. Până la urmă, nemulţumit că Ioan şi Marozia (dar mai ales Marozia) nu se pot împăca defel cu soarta, îi izolă, apoi îi făcu să dispară şi, până la urmă, îi ucise. Ezitarea s-a datorat, probabil, luptei sângelui cu necesitatea, luptă total ignorată în acele vremi. Nici fratricidul şi nici chiar matricidul nu sunt fapte rare şi nu ies în evidenţă în societatea obosită a secolului X. Impunătorul castel San Angelo a rămas pe mai departe un simbol al măreţiei şi al siguranţei romane, iar noul stăpân Romei se ocupa, cât se poate de firesc, atât de organizarea vieţii cetăţenilor cât şi de cele sfinte. De pildă, abatele Odeon de Cluny a găsit chiar la Alberic întreaga înţelegere şi protecţie de care a avut nevoie în proiectele-i cu adevărat majore.
„Pornocraţia” se termină pe nesimţite. Romanii trăiau la fel ca şi înainte. Trebui să mai treacă decenii până ce viaţa să reintre într-un alt normal. Leon al VII-lea, urmaşul lui Ioan al XI-lea n-a mai avut nimic în comun cu rolul predecesorilor săi, dar, pentru moment, nimeni n-a realizat schimbarea. În Germania, Oton I a inaugurat dinastia de Saxonia; Roma era preocupată de problemele ei. Când, la sfârşitul pontificatului lui Leon, Hugo mai încercă o dată să cucerească Cetatea Sfântă, Alberic îl alungă, iar noul papă va deveni Ştefan al VIII-lea, rudă a lui Oton. În sfârşit, Vaticanul şi-a găsit un sprijin real. Însă oamenii n-aveau de unde să ştie asta… De unde s-o ştie? Cine să le-o spună? Şi cine să asculte?
În toată această vreme, Operosus, funcţionarul ideal, „Rara Avis” şi-a văzut de îndatoririle sale, adică de a-şi sluji cu credinţă superiorii ierarhici. Numai că Iulian a murit în 938 la vârsta de aproape nouăzeci de ani şi tocmai lipsa omului care l-a terorizat toată viaţa pe Al Cincizeci şi cincilea s-a dovedit a fi fatală pentru acesta. Odată cu Iulian a dispărut şi conştiinţa că Operosus este o unealtă rară, de un rafinament special, o piesă extrem de utilă a cancelariei papale. N-a fost nimeni să-i spună aceasta lui Ştefan al VIII-lea, omul care nu voia decât să termine, odată pentru totdeauna, cu supunerea papei unor interese frivole lumeşti. La doar câteva zile după încoronare, după ce – ca de obicei – atât apropiaţii, cât şi funcţionarii fideli fostului stăpân s-au văzut înlăturaţi, Operosus fu din nou încarcerat. Al Cincizeci şi cincilea ajunsese şi el la o vârstă înaintată. Viaţa i s-a scurs pe nesimţite printre manuscrise şi acte normative, iar el se confunda într-adevăr cu un adevărat opis al arhivei papale. Operosus nu s-a simţit mai neliniştit ca altădată la această întemniţare, deşi, aşa cum am arătat, era mereu conştient că fiecare dintre aceste evenimente putea să-i fie fatal. Ceea ce, da data asta, chiar i s-a şi întâmplat. N-a fost executat, însă l-au uitat în celulă. S-au scurs şi cele câteva ore obişnuite, şi cele câteva zile prin care mai trecuse, dar s-au scurs şi săptămânile şi lunile. Toate spaimele acumulate în numeroasele sale detenţii s-au însumat şi inima nu i-a mai rezistat. Operosus a murit în beci la vârsta de şaptezeci şi şase de ani pentru vina de a fi fost un slujbaş ideal.
Legenda confirmă că Al Cincizeci şi cincilea n-ar fi fost găsit niciodată în celula unde a fost dus, deşi a dispărut într-adevăr în Pivniţele Vaticanului: el n-ar fi murit în închisoare, ci zăvorât în coridoarele nesfârşite ale arhivelor secrete. Multe secole mai târziu, cei cărora le-a mai fost permis să coboare printre rafturile cu acte erau sfătuiţi – dacă nu se vor descurca prin labirint în căutarea unui document – să invoce sufletul lui Operosus, funcţionarul arhetipal, singurul care a ştiut întotdeauna unde să caute adevărul necesar. Pentru că, printre atâtea adevăruri, întotdeauna este şi un adevăr necesar.
Trebuie doar să ai un Operosus apt de a-l găsi.
