Vara rece (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Aviz către bunul cititor:

Scribul îl roagă pe bunul cititor să nu creadă că lectura Celor O Sută se termină aici, numai fiindcă nu s-a făcut nici o precizare, în descrierea vieţii lui Operosus, despre vreun urmaş al acestuia. Totuşi, acest urmaş există, chiar dacă este o minune că el a putut fi găsit până şi de nevolnicul scrib şi nu de un geniu al arhivelor, asemenea lui Rara avis.

Precizând că şi Al Cincizeci şi şaselea îşi are biografia consemnată, rămâne ca bunul cititor să hotărască singur dacă îşi va mai pierde sau nu preţiosul timp şi cu lectura în continuare.

AL CINCIZECI ŞI ŞASELEA

– Recidivus –

(885 – 923)

(Maestrul dezastrelor sau despre jocul ca raţiune)

De sagittis Hungarorum libera nos, Domine!¹. În bisericile de pretutindeni, lumea se ruga. Împăraţii cei mai puternici au ajuns să le plătească tribut acestor „cei mai cumpliţi dintre năvălitori”. Dar lumea nu ştia asta. Lumea ştia doar despre cele întâmplate într-un ţinut vecin, grozăvii ce ar fi putut, la fel de bine, avea loc şi în satul lor.

Istoria are memoria scurtă şi repetă aproape identic evenimente luate dintr-un loc şi folosite în altul. Cum avea să spună atât de frumos abatele Suger, în abaţia lui de la Saint Denis, două sute cincizeci de ani mai târziu, „uitarea, geloasa rivală a adevărului” care „încearcă mereu să se strecoare şi să distrugă exemplul pentru o acţiune ulterioară” este de vină că nu recunoaştem şi ne mirăm de atâtea lucruri, deşi ele s-au mai petrecut de atâtea ori. Alte două sute de ani după ce Suger a emis frumoasa s-a afirmaţie, Mehmed al II-lea, „Sultan şi Calif, nepot şi strănepot de regi, al nouăsprezecelea împărat din dinastia osmană, suveranul lumii, a cărui stăpânire va dăinui până în veacul veacurilor” va institui o Comisie pentru a sărbători revenirea albanezilor „dragi inimii Sale” în sânul Imperiului. A mai trecut o altă jumătate de mileniu şi Ismail Kadare va descrie, după priceperea sa, munca acelei “Comisii a serbării” şi evenimentele – aşa cum s-au derulat ele în cartea lui. În preajma marelui ospăţ, delegaţii din întreaga Albanie sunt invitaţi la stadion, unde, înainte de a începe întrecerile, sunt ucişi până la unul. Pentru a nu răsufla nici un gând în legătură cu măcelul preconizat, pregătirile pentru ospăţ s-au desfăşurat cu fastul cuvenit, pentru aceasta fiind adunate din toate zările cele mai bune bucate, cele mai somptuoase tacâmuri, cea mai frumoasă veselă şi cei mai iscusiţi bucătari, iar locul chefului a fost amenajat după amănuntele celor mai severe reguli. Una dintre ipostazele masacrului descris de autorul albanez s-a petrecut cu şase sute de ani mai devreme la est de Viena, la Fischa. Atunci, bavarezii l-au invitat pe kündü, conducătorul sacral al uniunii tribale a ungurilor, principele Kurszán şi l-au ucis după exact acelaşi scenariu. Şi cine ştie câte asemenea spectacole macabre n-au avut loc şi înainte şi după aceea, petrecute toate nu numai după aceeaşi reţetă, ci şi în limitele aproape aceloraşi amănunte¹.

Cum Al Cincizeci şi şaselea s-a nimerit, pe vremea aceea, în apropiere, iar cum evenimentul de la Fischa fusese anunţat cu atâta zarvă, încât nu puţină lume s-a oferit să contribuie la pregătirea ospăţului şi a ambianţei necesare, fiului lui Operosus nu i-a fost greu să se angajeze drept decorator al marelui cort unde trebuia să fie primit reprezentantul regelui Arpád. El s-a folosit totuşi de recomandările cele mai favorabile de care a putut dispune şi s-a înfăţişat la un înalt funcţionar însărcinat cu amenajarea locului serbării. Bavarezii lucrau cu migălozitatea lor binecunoscută. Iniţial, ei au trimis curieri în ţinuturile limitrofe spre a anunţa că angajează bucătari, tâmplari, paji, muzicanţi, scamatori, ţesători, croitori etc. De asemenea, fiecare localitate trebuia să contribuie cu fructe, legume, vânat, miere, animale şi păsări de casă, vinuri şi alte băuturi, flori şi ouă, lemn şi pânzeturi. În funcţie de faima aşezării, erau cerute specialităţile reprezentative. O organizare atât de riguroasă pretindea un efort pe măsură şi cei însărcinaţi cu pregătirile erau ocupaţi până peste cap. Fisha a devenit centrul lumii, iar Al Cincizeci şi şaselea – cu toate recomandările cu care s-a înarmat – n-a reuşit decât cu greu să fie primit de al doilea adjunct al responsabilului cu decoraţia marelui cort. Şi aceasta trebuia considerată o victorie. (Într-o lume mult mai strâmtă, unde fiecare se întâlnea cu fiecare, birocraţia kafkiană n-a ajuns încă la ceea ce este ea azi. Însă momentul Fischa a spart toate barierele locale şi, drept urmare, au apărut şi înalţii funcţionari fără chip şi apăraţi de atâţia intermediari.) I s-a spus ce să facă şi la ce răsplată se poate aştepta, în caz că totul va fi gata la timp şi întocmai aşa cum i se cerea. Numai că fiul lui Operosus nu era încântat să lucreze după un anumit program stabilit de alţii şi nici după nişte idei în care n-avea voie să se amestece. Aşa că eforturile sale erau îndreptate mai mult spre a-şi impune propriile reguli, decât spre a executa ceea ce i se cerea. După ce a fost alungat de mai multe ori, a reuşit, după ce a ţesut planuri complicate, să stea de vorbă cu însuşi şeful resortului la care a fost angajat. Întâlnirea a avut efectul scontat şi Al Cincizeci şi şaselea a izbutit să ajungă chiar şi la stăpânii importanţilor funcţionari şi să-i convingă că un cort, oricât de măreţ, nu putea înlocui o clădire frumos împodobită. „Un cort se potriveşte pentru o masă frugală, se încăpăţâna el, în corturi au mai fost ungurii de nenumărate ori. Castelele ei nu le-au văzut decât în timp ce le jefuiau: aşadar, n-ar fi bine să li se ofere şi un model de palat – chiar dacă doar în miniatură – unde să se convingă de plăcerea incomparabilă a unui banchet adevărat? Poate că, după aceea, n-o să mai distrugă atât de uşor ceea ce şi lor va începe să le placă. Şi, astfel, se va crea întotdeauna posibilitatea de a se recuceri şi redobândi ceea ce ei, vremelnic, mai ocupă din când în când.” Discursul acesta, Al Cincizeci şi şaselea l-a pregătit cu grijă şi el a fost transmis pe cale ierarhică până sus de tot. Singura obiecţie mai rămânea aceea că ungurilor trebuiau să li se respecte, în calitate de oaspeţi, obiceiurile întocmai, însă ingeniozitatea planurilor desenate de Al Cincizeci şi şaselea a înlăturat toate dubiile – cortul a fost înlocuit cu o clădire de formă hexagonală, ridicată foarte repede de cei mai buni constructori. Niciodată, până atunci, nu-şi amintea vreun om al timpului să fi văzut lucrându-se atât de extraordinar de iute. Cele şase laturi erau prevăzute fiecare cu câte o uşă mare şi grea din metal împodobit cu scene mitologice – transferate temporar din cele mai importante edificii, chiar de la Viena – iar, pe dinăuntru, zidurile erau flancate de două duzini de coloane (transportate cu o caravană de care cu boi, de la o mănăstire aflată la depărtare de două ore de drum¹.) Tavanul era boltit, iar în vârf se afla o fereastră rotundă, care permitea unui fascicul de raze de soare să lumineze un spaţiu altfel prea sumbru. Deschiderea aceea era în aşa fel străpunsă încât astrul să-şi facă prezenţa treptat, exact în timp ce mesenii vor asculta discursul de primire. Dacă Dumnezeu va fi de acord şi va îngădui un cer fără nori, efectul va fi pe măsură, sugerându-le sălbaticilor că le vorbeşte divinitatea însăşi. În mijlocul încăperii era fixat un podium din lemn pentru cei mai importanţi invitaţi, iar de jur împrejur se găseau mesele pentru ceilalţi oaspeţi, în funcţie de rang.

În afară de schiţele întregului, Al Cincizeci şi şaselea a venit pregătit şi cu planurile picturilor menite să ornamenteze pereţii. Odată acceptate toate, el devenise un fel de şef peste întregul şantier, lucru greu imaginabil cu doar câteva zile înainte, atunci când fusese izgonit nu o dată din Fischa. (Scribului i se pare foarte ciudată această numire şi ea nu se potriveşte în nici un fel cu meticulozitatea bavareză – cum să accepţi asemenea planuri, necesitând timp îndelungat de execuţie, când evenimentul preconizat trebuia să se petreacă peste cel mult două săptămâni? Şi cum să laşi pe seama unui străin organizarea unui scenariu atât de complicat şi de important?) Şi, totuşi, clădirea s-a ridicat în numai opt zile, iar echipele de meşteri lucrau fiecare independent, pe specialităţile fiecăreia. Şi, astfel, ori de câte ori mai apărea câte un grup de profesionişti ai unui nou domeniu, timpul se multiplica în mod corespunzător. Singurul lucru chiar imposibil de realizat a fost pictura murală: pereţii n-aveau cum se usca într-un răstimp atât de scurt.

S-a lucrat zi şi noapte. Fiecare echipă îşi vedea de sarcinile ei, iar cei ce trebuiau să supravegheze ansamblul alergau uimiţi dintr-o parte în cealaltă, văzând cum schiţele planurilor prind atât de repede contur. Chiar şi prea nobilii seniori, prelaţii, comandanţii militari şi funcţionarii superiori, copleşiţi de nenumăratele lor importante griji – ştiind că în caz de greşeală ei vor fi cei ce vor suporta cele mi grozave pedepse -, se minunau de progresele nemaivăzute.

Şi, în sfârşit, termenul a sosit: Kurszán şi suita lui trebuiau să sosească peste două zile. Iscoadele trimise să urmărească mişcările invitaţilor raportau din oră în oră. Inspecţiile la Fischa se succedau şi ele încontinuu, fiecare responsabil cu un anumit domeniu ştiind că îşi joacă întreaga carieră şi poate chiar capul. Iar nervozitatea creştea pe măsură, A fost momentul când au început să pregătească mâncările bucătarii şi cofetarii, iar materiile prime erau verificate bucată cu bucată. Câte un ticălos de trimis după anumite mirodenii orientale întârzia şi lipsa lui trebuia suplinită imediat. Vasele şi oalele erau despachetate cu grijă şi curăţate. Mesele erau aranjate, jilţurile şi băncile acoperite cu mătăsuri şi perne. Ceea ce încurca mai mult erau schelele de pe lângă ziduri, unde Al Cincizeci şi şaselea se încăpăţâna să-şi termine frescele. (El, care era amestecat în munca fiecărei echipe, se dovedea singurul incapabil de a-şi sfârşi la vreme treaba. Atunci, cu două zile înainte de soroc, inspectorii au găsit pereţii mai degrabă pătaţi decât pictaţi. Supărarea a fost atât de mare încât n-a lipsit mult ca fiul lui Operosus să fie dat călăului. Cu toate promisiunile şi jurămintele în soluţii miraculoase, pictorul n-a mai fost lăsat să-şi continue munca. Schelele au fost înlăturate, iar zidurile acoperite cu covoare şi mătăsuri colorate. Nici măcar aici sfaturile Celui de Al Cincizeci şi şaselea n-au mai fost luate în seamă, deşi el – în loc să se facă nevăzut – se străduia să aducă, şi în continuare, propuneri complicate şi greu realizabile.)