Vara rece (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Cu o singură excepţie, vreme de un sfert de veac, Spiţerul n-a mai vorbit explicit despre memorie. Lucrările din perioada respectivă se concentrează asupra proprietăţilor curative ale plantelor şi ale mineralelor, ale organelor de animale şi păsări şi ale focului, apei şi pământului. Pe lângă mai multe traduceri, autorul se concentrează asupra unor tratate de identificare a elementelor necesare fabricării leacurilor, a calităţilor fiecăruia dintre ele, a modului de combinare a substanţelor şi de preparare al medicamentelor. În total, scribul a găsit treizeci şi şapte de lucrări din domeniu, două dintre ele ieşind puţin din rând.

Prima fiind cea care se vrea un fel de manual deontologic al meseriei de spiţer şi descrie o organizaţie de breaslă (ori doar un proiect al respectivei structuri?), organizaţie cu o ierarhie riguroasă şi cu diferite grade de iniţiere secretă. Taina, susţinea Al Cincizeci şi şaptelea, era mai necesară decât oriunde în alt domeniu, întrucât cineva care se ocupă de proprietăţile substanţelor în interacţiunea cu trupul uman poate cauza prejudicii dintre cele mai cumplite atât corpului, cât şi sufletului. Cauza acelor prejudicii este imposibil de depistat de un profan, aşa că eroarea din necunoaştere, la fel ca şi greşeala intenţionată, nu poate fi sancţionată decât de cel superior în ierarhie, superior prin iniţiere şi prin putere.

Cea de a doua lucrare deosebită de celelalte, a cărei dată de concepţie nu mai poate fi stabilită decât prin deducţii mai mult sau mai puţin hazardate, constituie un tratat al farmacologiei memoriei. Încă nimic nu prevesteşte implicarea totală a autorului în această temă, care-i va cutremura viaţa, deocamdată ceea ce sare în ochi este că Spiţerul nu recomandă leacuri pentru revigorarea unei ţineri de minte deficitare, ci, chiar dimpotrivă, propune tratamente prin declanşarea de amnezii provocate. Chiar şi sentinţa deja amintită şi atribuită abatelui Suger se găseşte textual în acest înscris, numai că nu sub forma cunoscută, “uitarea, geloasa rivală a adevărului”, ci chiar în sens invers, “memoria, geloasa rivală a adevărului”.

Baza teoretică a demonstraţiei vine din supoziţia că Dumnezeu, atunci când a făcut lumea, a creat, implicit, şi timpul. “Dacă a făcut ceva, înseamnă că a realizat un lucru înaintea prezentului. Faptul acesta nu poate fi acceptat decât ca un accident”, susţine Spiţerul. (Interesantă idee! Ea va fi preluată, aproape textual, de către Maimonide: “Dumnezeu a fost înainte de crearea lumii, expresia <a fost> indică un timp; ceea ce demonstrează că, deşi existenţa ideii de timp s-a prelungit la infinit, nu avem de a face decât cu o presupunere sau cu o imaginare a timpului şi nu cu realitatea lui; căci timpul este neîndoios un accident…” etc.¹) Faimosul specialist din veacul al zecelea consideră că una dintre condiţiile de bază ale unei vindecări efective este ca bolnavul să fie despărţit cu totul de starea de boală. Cea care-l menţine strâns în suferinţă este tocmai memoria, chiar mai mult decât durerea, fiindcă durerea nu se raportează la conştient. Abia atunci când suferinţa devine conştientă, se insinuează în întreaga fiinţă a individului. De cele mai multe ori, nici nu ştim că ne doare ceva sau că ne poate produce ceva o durere, decât atunci când ni se atrage atenţia asupra acestei posibilităţi. Lăsând la o parte că durerea îndurată din partea unui semen conţine mai mult umilinţă decât suferinţă fizică. Pe de altă parte, când se apropie gâdele de condamnat cu o unealtă de tortură, nenorocitul leşină, de obicei, încă înainte de a fi atins şi, în ori ce caz, simte chinul anterior producerii lui. Doar memoria este vinovată de aceste suferinţe. Nu numai de cele psihice. Şi de cele fizice. Când acestea din urmă se instalează cu adevărat, memoria le amplifică. Dacă durerea fizică este foarte mare, memoria se retrage. Dar nici atunci de tot, ea stând tot timpul la pândă şi revenind prompt în clipa când durerea se atenuează, îmboldind-o să mai rămână. Un capitol întreg este dedicat somniferelor, leacuri menite să lase întreaga energie a bolnavului să se concentreze asupra vindecării, somnul, aşa cum am spus, fiind una dintre indicaţiile de bază ale Spiţerului. Un alt capitol se referă la suferinţele survenite din amintiri neplăcute, câteodată chiar terorizante. Este un capitol cu totul surprinzător şi scribul s-a grăbit să se intereseze, printre specialişti, despre lecturile lui Freud şi ale celorlalţi psihanalişti, însă Al Cincizeci şi şaptelea nu apare niciunde, nici între sursele şi nici în bibliografia psihologiei abisale. Spiţerul vorbeşte despre traume venite din memorie şi cauzate de ea. Evident, el nu foloseşte termenul de “subconştient”, pe care, în accepţiunea sa, “memoria” îl suplineşte, uneori, până la similitudine. Cu deosebirea esenţială că nici Freud şi nici urmaşii lui nu ajung să se revolte necondiţionat împotriva subconştientului, în timp ce Spiţerul urmează aici mai mult linia tradiţiei bisericii, aceea de a umili individul cu păcat şi de a-i vedea eliberarea tocmai prin despuierea de sine. Nici un autor creştin şi nici un sufist nu au mers atât de departe, cerând intervenţia directă asupra creierului. Al Cincizeci şi şaptelea nu era chirurg, ci numai mânuitor de substanţe, altfel ar fi pretins, poate, chiar o operaţie pe cortex. Metodele folosite de el ar fi putut sluji drept manual pentru torţionarii epocii moderne, atunci când călăii “lumii avansate” practicau celebra “spălare de creiere”.

În scrierea aceasta atât de bizară, Al Cincizeci şi şaptelea atinge, poate, culmea conciziei şi eleganţei în exprimare, iar opul ar putea constitui o carte de învăţătură pentru orice mânuitor al cuvântului. Dacă mesajul ar fi altul! Scribul a descoperit cu totul şi cu totul întâmplător acest aşa-numit “Tratat împotriva memoriei”, fiind şi el îngrozit de ura de-a dreptul patologică a autorului împotriva a orice făcea parte din ţinerea de minte, considerată cauza tuturor relelor şi principala piedică împotriva izbăvirii (însă şi a libertăţii individuale!). Trimiterile directe la fapte “nu se ştie când întâmplate în realitate, dar resimţite dureros în prezent” par a se constitui în rădăcina subiectivă a unei uri devastatoare împotriva memoriei¹. Lucrarea mai păstrează reţete concrete prin care creierul să fie spălat de “reziduri”², pentru ca individul să poată trăi fiecare clipă dezrobit de moştenirea infectată a trecutului. Fără acest trecut nu există alternativă, amintirea ei (a alternativei), amintirea posibilităţii ei reprezintă factorul terorizant. Dar fără conştiinţa alternativei, nu există suferinţă conştientă. La fel şi fericirea: amintirea este cea care ne împiedică să ajungem la ea, strivind prezentul cu spaimele viitorului, pe care-l alimentează (“îl otrăveşte”) continuu şi anticipând relele ce năvălesc din amintiri.

Stilul reprezintă el însuşi o capcană în “Tratatul împotriva memoriei”, acurateţea scrisului te fură, admiraţia pentru cuvânt te cucereşte, cu atât mai mult cu cât conţinutul pare strict ştiinţific, cu argumente pe cât de logice, pe atât de surprinzătoare şi de convingătoare, totodată. Patima este încă bine controlată şi furia patologică împotriva amintirilor nu poate fi încă decât, cel mult, bănuită.

Vor trece treizeci de ani. Vreme în care Al Cincizeci şi şaptelea va deveni Spiţerul, când renumele său va depăşi ori ce rivalitate, iar oamenii vor veni de peste tot pentru a-şi găsi izbăvirea în leacurile miraculoase. Romanos I Lacapenos va fi depus de fiii săi, stingându-se uitat pe Insula Principilor, Constantin Porphyrogenerul va muri şi el, iar Romanos II se va apropia de sfârşitul domniei sale frivole şi lipsite de glorie, chiar dacă în capitală nu vor mai fi tulburări. Din pricina exceselor de tot soiul, sănătatea împăratului se va deteriora văzând cu ochii şi, în minutele-i de luciditate, suveranul va veni la Al Cincizeci şi şaptelea şi îl va implora – ca orice muritor de rând – să-l vindece. Spiţerul va deveni o instanţă misterioasă de care nu va cuteza să se atingă nici cel mai puternic şi cel mai fluşturatec dintre pământeni. Nici să-i poruncească nu va îndrăzni nimeni. Asemenea unui zeu, Spiţerul va decide implacabil. Ce va face şi cum va face nu va fi pentru privirea oamenilor.

Dar ce a făcut cu adevărat Spiţerul, în toată perioada aceea? Câteva ore pe zi, primea bolnavii, repetând identic şi la nesfârşit acelaşi ceremonial, cu excepţia câtorva săptămâni pe an, când pleca la ţară să adune plante, însoţit de o suită tot mai numeroasă de ucenici şi păzit de oşteni¹. Avea locurile lui la munte şi altele la mare, în funcţie de buruienile şi algele pe care le căuta. Ucenicii strângeau şi în restul anului materia primă pentru soluţiile şi prafurile maestrului, însă erau soiuri pe care doar Spiţerul însuşi le ştia deosebi. (Se pare că, în funcţie de gradul de iniţiere şi, deci, de gradul în organizaţia profesională – care ar fi funcţionat, cel puţin pe perioada vieţii Celui de Al Cincizeci şi şaptelea -, erau repartizate şi sarcinile emulilor.) Câteva ore se ocupa cu prepararea propriu-zisă a leacurilor. Nu avea viaţă socială de nici un fel, însă, aşa cum le recomanda şi pacienţilor săi, dormea cel puţin douăsprezece ceasuri pe zi. Alte câteva ore, studia manuscrisele pe care pretindea să-i fie aduse din toată lumea. Iar alte trei-patru ore, scria el însuşi. Şi mai şi întreţinea o corespondenţă bogată cu învăţaţi şi cu capete încoronate. Cu primii pentru a schimba păreri ori pentru a polemiza cu ei, cu ceilalţi spre a le recomanda prafuri, siropuri sau soluţii pentru prişniţe. (Pentru a le răspunde mai marilor altor locuri, avea nevoie de aprobarea împăratului, fiindcă Spiţerul era sub monopolul exclusiv al suveranului Bizanţului şi acesta percepea o taxă şi cadouri consistente de la solicitanţii importanţi, atunci când leacurile Spiţerului nu ţineau loc de instrumente diplomatice. Ne-au rămas asemenea exemple în tratativele cu marele cneaz al Kievului şi, mai ales, cu Hugo, regele Italiei, dar şi cu diferiţi regi din Caucaz, mulţi barbari fiind cel mai uşor de convins într-un asemenea mod. Leacurile Spiţerului au reprezentat, întotdeauna, argumente mult mai puternice decât orice alt fel de daruri.²) Şi mai existau multe minute – poate ore – misterioase, când Spiţerul “nu făcea nimic”, perioade de timp neplanificate, însă atât de imperative încât personajul rămânea, de fiecare oară, captivul lor necondiţionat. Era răgazul, tot mai des, al acelor răbufniri al amintirilor unor grozăvii uitate, un tărâm unde puternicul actor al Bizanţului era singur şi neajutorat. Puţinii săi apropiaţi i-au sesizat acele clipe, chiar de nu le puteau pricepe tâlcul, şi au învăţat că atunci nu trebuie să-l deranjeze sub nici un chip. Uneori, în singurătatea lui, Spiţerul ţipa ca un animal înjunghiat.

Şi, din nou, scribul se află în faţa unor probleme pe care nu le poate rezolva. Sursele care amintesc acest program de viaţă al Celui de Al Cincizeci şi şaptelea sunt de cea mai mare încredere şi, chiar dacă uneori se contrazic, diferenţele ţin doar de aprecierea actului şi nu de existenţa lui. Însă, dacă facem o adunare simplă, ziua Spiţerului trebuia să aibă, cel puţin, patruzeci de ore şi nu douăzeci şi patru. Epoca Porphyrogenetului, atât de bogată în dovezi scrise cum puţine au fost, abundă şi în anacronisme şi date de o autenticitate dubioasă. Însuşi împăratul filosof n-a fost extrem de exigent în acurateţea impresionantei sale opere. Dar socoteala orarului Spiţerului este atât de simplă, încât sare în ochi. Totuşi, chiar şi Theophanes Continuatus este de acord cu desfăşurarea exemplarei zile de muncă a lecuitorului…

A doua întrebare se referă la corespondenţa Scribului. Ea ar fi trebuit să ne spună multe nu numai despre autorul ei, ci şi despre întreaga epocă. Dacă e să credem în adevărul dimensiunilor ei neobişnuite şi a eminenţei expeditorilor, am avea un document ce n-ar putea fi ignorat de nici un exeget cât de cât serios. Numai că scribul n-a dat de nici o urmă a vreunei epistole sosite la Constantinopol, la fel cum n-a găsit nici vreun răvaş plecat de la Scrib către vreunul dintre iluştrii adresanţi. Poate că explicaţia acestei lacune este mai uşor de găsit, mai ales dacă ne gândim la soarta “Tratatului împotriva memoriei” (şi poate şi la soarta altor texte care să fi dispărut, cel puţin deocamdată, cu totul), însă scribul se abţine de a propune orice variantă lămuritoare. Şi ziua de cel puţin patruzeci de ore, repetată în atâtea surse, rămâne un subiect ce nu poate fi comentat într-un fel mulţumitor.