Vara rece (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Iată atmosfera în care Al Cincizeci şi şaptelea concepe penultimul său text (cel puţin penultimul pe care-l cunoaşte scribul). Nu este vorba despre o carte propriu-zisă, ci, mai degrabă, despre ceva ce s-ar putea descrie drept un canon de autopedepsire. Întitulată “Răspuns mie însumi”, lucrarea este structurată pe trei secţiuni. În prima, sunt trecute în revistă diferitele greşeli făcute de oameni (lista cuprinde 77 de delicte numerotate în ordinea gravităţii, fiind aleasă, probabil, intenţionat cifra fiarei), a doua parte cuprinde descrierea răului (a memoriei) şi argumentarea de ce este aceasta cauza tuturor relelor, iar capitolul al treilea – şi cel mai întins – conţine reguli foarte stricte pentru înfrângerea ţinerii de minte. Textul acesta trebuie că a avut o circulaţie mai mare decât “Răspuns lui Adso” şi probabil că a circulat mai multe sute de ani. Cu peste patru veacuri mai târziu, vom găsi în “Capetele despre rugăciune” ale patriarhului Calist al II-lea, numit şi Xanthopol (după cele două mănăstiri cu acest nume, una de pe Sfântul Munte şi cealaltă din capitala romee, unde, pe rând, Calist a fost călugăr), o frază aproape identică unei afirmaţii din “Răspuns mie însumi”. “11. Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta sau se pot opri din gândirea la ele după cuvântul: <Opriţi-vă şi cunoaşteţi> (Ps. 45, 10). Dar e cu neputinţă să le şteargă sau să le desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate însă dezrădăcina cu totul.”¹, scrie Calist, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Iar Spiţerul notează în anul 961: “Se poate întâmpla că acei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta sau se pot opri din gândirea la ele după cuvântul <Opriţi-vă şi cunoaşteţi> Ps. 45.10. Dar nu se poate să le şteargă, să le desfiinţeze”, urmează o lacună în text. Scribul nu ştie, însă nici nu crede plauzibil ca soluţia cu viaţa pustnicească să fi fost conţinută în continuare. Cel puţin încă nu în “Răspuns mie însumi”. Reţeta pentru ştergerea şi desfiinţarea gândirii la patimi şi la “săriturile de la una la alta” este formulată pas cu pas şi recomandată membrilor enigmaticei şi pierdutei organizaţii a spiţerilor, despre care scribul a mai făcut vorbire. Al Cincizeci şi şaptelea admite că prima izbândă este obţinută atunci când se opreşte gândirea şi stabileşte acest moment ca etapa decisivă. Paşii care trebuie făcuţi sunt mulţi şi ţin atât de disciplina psihică, cât şi de cea fizică, de educaţia spiritului şi de dieta strictă, de respectarea somnului şi de orarul zilnic, ce trebuie urmat “până la ultima zi”, fără nici o abatere. Paşii sunt graduali şi trecerea de la unul la celălalt nu este posibilă decât urmând canonul indicat, altfel individul riscând să nu poată suporta şi să moară.

Textul conţine multe trimiteri de la ALPHA la BETA. Scribul nu a reuşit să afle ce este acel ALPHA şi nici ce reprezintă acel BETA. O supoziţie, nu îndeajuns documentată, ar fi că ALPHA s-ar referi la versiunea pentru publicul larg, iar BETA doar pentru cei iniţiaţi. Astfel s-ar explica de ce ajutoarele venind din leacuri nu sunt numite, ci trimise către BETA. Intervenţia medicamentelor este tot mai puţin necesară, pe măsură ce individul se autodisciplinează. Finalul, care coincide cu izbânda, nu mai este ajutat de leacuri, însă nici n-ar mai putea fi ajutat de ele, subiectul nemaiştiind ce sunt acelea şi, deci, nemaiputând să şi le administreze. (Dar i le-ar putea administra altcineva – nota scribului. Spiţerul nu face referire la o astfel de situaţie.) La final, cel ajuns în această stare nu mai ştie nimic din ceea ce a ştiut.

Nu la aceasta s-au referit toţi ceilalţi autori care s-au inspirat din “Răspuns mie însumi”! Pornind de la faptul că Dumnezeu ştie tot şi că, pentru a te apropia de El, trebuie să te opreşti a te mai gândi la patimi şi la “a sări de la una la alta”, ei atrag doar atenţia asupra piedicilor ce sunt toate gândurile mărunte şi despre pericolul dat de diversiunea aplecării spre păcat în calea adevăratei cugetări. Cu asemenea gânduri greşite şi cu o astfel de aplecare, nu faci decât să-ţi închizi drumul spre Dumnezeu. Dar nu toate gândurile sunt păcătoase şi ridicarea ochilor spre cer este necesară. Al Cincizeci şi şaptelea nu doreşte nici măcar acest lucru. El ţinteşte uitarea de tot. (Chiar şi uitarea de Dumnezeu? Spiţerul n-o spune, însă o subînţelege.)

Din aceeaşi interpretare diferită, “Răspuns mie însumi” (sau “Răspuns la răspuns”, cum a mai fost numit textul acesta atât de straniu), printr-o înţelegere tot mai puţin adecvată, a ajuns să fie numit şi “Canonul de autopedepsire”, socotindu-se necesare privaţiunile specificate spre a se ajunge la performanţa spirituală dorită.

Deşi trăia de treizeci şi trei de ani în capitala Imperiului de Răsărit şi oficia de aproape trei decenii îndeletnicirea de Spiţer în forma aceloraşi ceremonii din misteriosul său oficiu, cu alte cuvinte, deşi viaţa sa părea neschimbată, iar faima nu i se modificase cu nimic, treptat, Al Cincizeci şi şaptelea devenise alt om. Ceea ce au observat doar cei trei secretari, singurele fiinţe cu care mai comunica, în afara ritualurilor când îşi consilia pacienţii. Soţia îi murise de aproape douăzeci de ani, pe când Al Cincizeci şi optulea şi fratele său fuseseră încă foarte mici, iar, de atunci, Spiţerul vorbea tot mai puţin şi nu mai căuta tovărăşia nimănui. (Copiii fuseseră daţi în grija unei doici şi se bucurau de toate facilităţile materiale, doar de căldura părinţilor nu au avut niciodată parte. Un timp, tatăl îi mai vizitase, apoi, brusc, odată ce schimbarea se adâncea în el, a întrerupt programatic orice contact şi cu fiii săi.) Pe vremuri, Porphyrogenetul îl mai chema la Palat ori venea el însuşi în misterioasa încăpere a celebrului său farmacist. Multă vreme, împăratul se mândrise cu eruditul şi înţeleptul consilier şi se bucurase când îl făcea să strălucească în prezenţa altor savanţi, mai ales când se aflau de faţă şi oaspeţi renumiţi veniţi din afara ţării. Încetul cu încetul, discursul Spiţerului devenise tot mai incifrat, tot mai greu de urmărit, tot mai obositor. Constantin îl căuta şi el tot mai rar şi la întâlnirile lor nu mai erau invitaţi şi alţi participanţi. Să-l fi iniţiat Spiţerul şi pe suveran în misterioasa sa organizaţie?

Doar ceremonialul din camera de primire a Celui de Al Cincizeci şi şaptelea a rămas acelaşi. Până şi secretarii s-au schimbat, unul fiindcă a murit (după ce, în prealabil, a înnebunit, după cum se zvonea), pe unul l-a dat Al Cincizeci şi şaptelea afară, după ce l-a prins, a treia oară, scotocind în locuri interzise, iar ultimul, cel ce a rezistat mai mult şi şi-a asistat stăpânul aproape toată vremea, îmbătrânise peste măsură şi şi-a cerut el singur retragerea. (Acesta, omul la care maestrul ţinea ca la o rudă dragă, ca la un obiect de care s-a ataşat, mai venea, câteodată, şi se aşeza într-un colţ al sălii de aşteptare. Când afla că e acolo, Spiţerul îl poftea în camera de lucru şi stăteau amândoi în linişte, fără să-şi vorbească. Uneori, Spiţerul îşi vedea de treburile sale curente¹, alteori rămâneau învăluiţi în tăcere, lăsându-şi doar gândurile să li se întâlnească.) Noii secretari n-au avut niciodată voie să pătrundă în intimitatea şefului lor. Ei au primit sarcini precise şi, la cea mai mică abatere, erau concediaţi şi înlocuiţi cu alţii. Să te poţi lăuda că eşti asistentul Spiţerului nu era puţin lucru: asta însemna să preiei şi tu o părticică din aura de mister şi de putere a celebrului personaj, însă aveai şi posibilitatea de a te amesteca în programarea audienţelor la vindecător, calitate ce putea deveni cât se poate de profitabilă. Pentru a primi un orar mai favorabil pentru speranţa sa, oricine era dispus să plătească fără a se târgui. Pentru nişte ochi străini, traiul personajului nostru a rămas acelaşi, o constantă în viaţa Constantinopolului. Şi, cel puţin în ultimii zece ani, nici n-au existat decât ochi străini care să-i urmărească viaţa.

Modificarea din sufletul Celui de Al Cincizeci şi şaptelea n-a fost observată de nimeni şi ea nu ne apare evidentă, decât dacă apucăm să citim cronologic ceea ce ne-a mai rămas disponibil dintre scrierile sale. Fiul lui Recidivus nici nu mai era perceput ca individ de către contemporani. El devenise o instituţie cu un rol bine stabilit, la care te duceai când aveai probleme de sănătate şi depuneai orice efort ca să te poţi bucura de privilegiul de a fi primit. Când voiai să-ţi cumperi un anume obiect, te duceai la negustorul de profil, când voiai să te rogi, te duceai la biserică, când nu te simţeai bine, căutai relaţiile necesare spre a putea intra la Spiţer. Asta era tot. Şi ceva în plus: o teamă ce persista în subconştientul fiecăruia.

Cu atât mai mare a fost uimirea tuturor, când Al Cincizeci şi şaptelea şi-a părăsit, pe neaşteptate, orarul zilnic şi a cerut să participe la expediţia condusă de domesticul Nikephor Phocas, viitorul împărat, în războiul de cucerire al Cretei. Ocuparea insulei era unul dintre planurile constante ale Bizanţului, plan ce revenea, din când în când, cu mai multă acuitate. Bringas, tutorele stabilit de Constantin pentru fiul său, Romanos II, şi cel care a condus, de fapt, imperiul după moartea Porphyrogenetului, în cei câţiva ani de domnie formală a indiferentului şi petrecăreţului bazileu, a izbutit, nu după grele lupte cu senatul¹, să-i încredinţeze lui Phocas comanda unei flote compuse din două mii de corăbii purtătoare de foc, o mie de dromonesi şi trei sute şapte nave de transport. A fost un efort financiar cu totul considerabil acesta, mai ales că asediul s-a întins pe un an şi jumătate. Capitala imperiului, iertată de Dumnezeu, de atâţia ani, de spaimele nemijlocite ale unui război, urmărea de la distanţă şi cu un interes format dintr-un fel de amestec între bârfă şi patimă sportivă zvonurile venite de pe Mediterana. Războiul constituia un pasionant subiect de discuţie.

Spiţerul a cerut să plece şi el spre Creta şi intenţia i-a fost asociată cu renumele, cu spiritul său de sacrificiu, care-i pretindea să însoţească trupele, aşa cum a făcut-o şi în tinereţe, în Balcani. Constantinopolul şi-a adus aminte, cu mirare, că Spiţerul este un om, că are o biografie, că trecutul îi este la fel de exemplar ca şi prezentul. Cu părere de rău, nu numai că i s-a permis să plece, însă i-a fost pusă la dispoziţie şi o flotă formată din câteva vase de transport ce făceau naveta între asediatori şi patrie, precum şi mai multe dromonesi, corăbiile rapide, “alergătorii”, navele purtătoare de foc, cele care asigurau supremaţia maritimă a imperiului. Sigur că toate aceste forţe nu s-au pus în mişcare numai pentru Al Cincizeci şi şaptelea, însă ele au fost folosite şi pentru a duce în siguranţă un personaj atât de important cum era considerat Spiţerul.