Vara rece (68) (Sfârșit)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

După acest episod, Spiţerul – care n-a mai fost spiţer – s-a reîntors în Creta. Cum şi în ce condiţii, este imposibil de aflat. Era anul 962 şi ştim doar că s-a aşezat pe acelaşi promontoriu Spatha şi că a mai trăit acolo încă treizeci şi trei de ani. (Ca o coincidenţă, printre atâtea coincidenţe, a vieţuit pe dealurile de la Spatha, în vestul insulei, exact cât a trăit şi la Constantinopol. Iar despre cifra 33 e inutil să mai recapitulăm de câte ori apare în lunga poveste.)

A vieţuit o perioadă atât de lungă, Al Cincizeci şi şaptelea pe stâncile de pe promontoriu, asemenea unui eremit? E adevărat că nu mai comunica, însă de trăit a mai trăit în mod sigur, chiar de nu luăm în considerare decât acele ţipete cumplite, pe care le scăpa ori de câte ori era atacat de amintirile nesuferite ca de nişte trăiri ale prezentului. Viaţa lui de pe Spatha rămâne o enigmă pe care nimeni n-o va putea dezlega vreodată¹. Fiul lui Recidivus s-a retras în sine, dar, oare, şi în Dumnezeu? Mai era el interesat de ştiinţă? Şi a fost cu adevărat ştiinţă ceea ce a practicat el la Constantinopol? Neîndoielnic, ruptura dintre Evanghelie şi ştiinţă nu se manifestase încă, spaima de Apocalipsă o amâna, chiar dacă nu atâta vreme încât papa Paul al VI-lea s-o numească, abia după o mie de ani, “drama epocii” sale. Filosofia lui era îndreptată exclusiv împotriva memoriei, “cauza unei false credinţe despre dezvoltare”, iar “dezvoltarea reprezintă ea însăşi o erezie, îngrădindu-L pe Dumnezeu, care este Unul şi veşnic”. Putem, cel mult, admite că Spiţerul a fost un sihastru de o extracţie specială, care – după ştiinţa scribului – n-a fondat o şcoală şi n-a făcut prozeliţi. Când, după câteva veacuri, Francis Bacon a afirmat că “fluviul Laethe curge şi deasupra pământului, nu numai dedesubt”, n-ar fi putut ilustra mai grăitor aserţiunea, decât povestind acele decenii petrecute de ciudatul personaj de pe Spatha. Dar n-a făcut-o nici Bacon, n-a făcut-o nici Mihail Paleolog, n-a făcut-o nici un alt autor. Visul Spiţerului s-a împlinit: fluviul Laethe l-a acoperit cu totul şi, asemenea pierdutei Atlantide, destinul său zace undeva în adâncuri. Doar scribul şi-a permis sacrilegiul să deranjeze uitarea, însă poate că afirmaţiile acestuia sunt atât de departe de adevăr, încât personajul nu s-ar recunoaşte în ele. De pildă, cei treizeci şi trei de ani petrecuţi pe stâncile din vestul Cretei – cu excepţia micului episod povestit, Spiţerul n-a depăşit niciodată acest prag spre interiorul insulei – prea repetă o cifră cu atât de multe semnificaţii, mai ales după ce şi şederea sa la Constantinopol a durat exact la fel de mult timp. Poate că acea cifră a fost adaptată arbitrar. Însă acesta este amănuntul cel mai puţin însemnat. Treizeci şi trei, douăzeci ori patruzeci de ani nu reprezintă decât o clipă, singura clipă, în accepţiunea Celui de Al Cincizeci şi şaptelea şi, dacă e să luăm de bun modul de viaţă pe care l-a urmat în acel răstimp, datele calendaristice îşi pierd, într-adevăr, în cazul lui, orice sens convenţional. Al Cincizeci şi şaptelea a devenit o ciudăţenie, un personaj – altul decât cel ce a fost vindecătorul din centrul capitalei Bizanţului -, un sfânt. Un alt fel de sfânt. Lumea venea şi se minuna, spunea o rugăciune şi se simţea mai împăcată. Stânca de pe Spatha a devenit nu numai un foarte cunoscut loc de pelerinaj, mai ales după ce însăşi împărăteasa Theophano l-a vizitat pentru prima oară, dar şi o instituţie. În apropiere, s-a înălţat un schit, apoi o mănăstire. Călugării aveau grijă ca nimeni să nu se apropie prea mult de Spiţer. Oamenii îl vedeau de la distanţa permisă, îl priveau şi se rugau de acolo. Sfântul stătea rezemat de un perete de rocă şi se uita înspre răsărit. Nimeni n-a putut afla ce vedea, întrucât el n-a mai comunicat niciodată cu nimeni. Însă cea mai mare ciudăţenie o constituia faptul că urmaşul lui Recidivus avea mereu în preajmă o grămăjoară de buruieni – aduse acolo de monahi – pe care le mesteca încet şi continuu. Plantele zemoase, împreună cu un ulcior mereu reîmprospătat de kykeon, băutura din orz şi miere preluată din mitul rămas de la Circe şi conţinând doar ingrediente permise, l-au ţinut în viaţă ani îndelungaţi, iar când s-a stins, pe nesimţite, spaima a cuprins întreg imperiul. Şi nu numai. Abia acum acceptau mulţimile gândirea Spiţerului cu totul – atât cât i-o pricepeau. Pe vremea vieţii sfântului, timpul a stat pe loc. Acum, când el nu mai era, vremea s-a pus din nou în mişcare, iar, în clepsidră, nisipul se scurgea tot mai nemilos.

Al Cincizeci şi şaptelea s-a stins într-o vară rece, atât de rece cum n-a fost vreodată o vară pe ţărmurile Cretei. Era anul 995 şi omenirea s-a mai îngrozit cu un semn: în vara rece, de sfârşitul lumii o mai despărţea un singur lustru.

Sfârșit