Axa lumii (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

x

x x

Frumoasă poveste! Şi frumoasă interpretare! Şi foarte omenească, în acelaşi timp… Dar dacă diavolul a fost într-adevăr Diavolul?

Mintea muritorilor este tributară înaltei lor inteligenţe, culturii, educaţiei şi logicii lor. Şi, totuşi, dacă diavolul a fost cu adevărat Diavolul?

AL ŞAIZECILEA

(1001 – 1054)

– Nivalis –

(Despre crima umilinţei şi despre crima de a fi demn).

Despre crima de a fi demn… A fi demn înseamnă a nu te sacrifica numai pe tine, ci şi pe rude, şi pe prieteni, şi, în ultimă instanţă, şi pe urmaşii efectivi sau pe cei ce ar fi putut veni. Chiar şi eremitul, în singurătatea sa, îi trădează pe aceştia, pe urmaşii ce ar fi putut veni. A fi demn? Demn în numele a ce?

A nu fi demn… Până unde se pot accepta compromisurile? Doar pentru ca prietenii, rudele, urmaşii efectivi sau cei posibili să poată fi ei demni? Dar, atunci, aceştia nu-şi vor trăda rudele, prietenii, urmaşii lor efectivi sau posibili?

A nu fi demn înseamnă a fi umil. Umilinţa este o crimă pentru demnitatea umană. Însă, totodată, umilinţa este cea mai înaltă virtute a individului om.

Cel de Al Şaizecilea s-a născut odată cu mileniul al doilea cristic. Tatăl său a tot calculat calendarul întârzierii Apocalipsei, pe care, l-a un moment-dat, o credea amânată doar din pricina erorilor socotelilor oamenilor şi a găsit că ea va avea loc în anul 1064, „anul lui Beda Venerabilul”, anul 1073, după calendarul iacobit. Dar oamenii au obosit să aştepte sorocul şi – ca după orice boală – au revenit în viaţă plini de energie, dorind parcă să recupereze răgazul petrecut în post şi în spaimă. Curând, chiar când Kal, tatăl Celui de Al Şaizecilea încă mai trăia, ei au apucat să nu mai înţeleagă resorturile deznădejdii: chiar atât de păcătoşi suntem cu toţii încât să nu ne aştepte decât chinurile? Iar, de ne aşteaptă pacea veşnică, de ce să ne fie teamă? În mod evident, muritorii au părăsit concreteţea fricii. Teoretizând-o. Ceea ce exclude iraţionalul cumplitei spaime.

Şi încă un lucru: Cel de Al Şaizecilea s-a născut în anul 1001, după acelaşi calendar al lui Evagrie Ponticul, al lui Dionisie cel Mic, iar părintele său tocmai dobândea un renume tot mai întunecat. Cei din jur nu-l vedeau drept Antihristul, aşa cum, o vreme, s-a văzut el însuşi, dar îl percepeau drept răul misterios… Iar, atunci când Kal a acceptat, treptat, că nu reprezintă decât o unealtă a Antihristului, în măsura în care acela pătrunde în noi toţi, odată cu stricarea generală a oamenilor, lumea nu l-a mai regăsit decât într-un nor de mister. Misterul poate fi înspăimântător, dar, tocmai fiindcă îşi pierde contururile, nu e nici bun şi nici rău.

Una dintre fabulele la modă, în perioada aceea, se referea la modestia zăpezii: un petec de nea, rezistând pe un munte, a realizat că este singura rămăşiţă de omăt rămasă pe piscuri, deoarece, aproape de soare, razele fierbinţi au ajuns mai repede pe vârf şi au topit zăpada. De aceea, petecul rămas, învăţând din experienţa tristă a suratelor sale, hotărăşte s-o ia la vale, eventual într-o râpă cât mai ascunsă, unde soarele să pătrundă mai greu, iar el să poată supravieţui mai multă vreme. Zis şi făcut, însă ceea ce a fost iniţial abia un bulgăre, tot rostogolindu-se la vale, a devenit o adevărată lavină. Morala: modestia, ba chiar umilinţa, este cea care te menţine în viaţă, dându-ţi chiar puteri mărite. Povestioara aceasta a avut o soartă lungă şi, încă peste veacuri, este reluată şi de Leonardo da Vinci printre fabulele sale.

Numai că, prin secolul al XI-lea, umilinţa nu era socotită o cale pentru mărirea pământească, ci, mult mai degrabă, un drum spre izbăvire, dând impresia că exclude ambiţiile deşertăciunii lumeşti. Pământeană era doar speranţa oferită de traiul modest de a nu ieşi cu nimic în evidenţă, spre a nu a atrage prin ceva răutatea şi invidia celor din jur. Odată cu aceste precizări, găsim şi apelativul Celui de Al Şaizecilea: Nivalis. Nu Nix, nivis (Zăpadă), ci Nivalis, ceea ce este doar înzăpezit, ceva ce reprezintă un alt lucru, dar a fost învăluit cu o haină de nea. Zăpada însăşi te duce mai mult cu gândul la puritate, la un strat de protecţie, la o forţă a naturii. Nivalis, în schimb, este ceva ascuns, lipsit de formă, impur, demn de milă. Trist.

Se spune că, de forte multe ori, copiii nu moştenesc caracterele taţilor, ci ale bunicilor sau ale unchilor ori ale mătuşilor. Aparent, Cel de Al Şaizecilea nu a preluat nimic de la Juglans, dar, e drept, despre felul de a fi al celuilalt bunic, al bunicului matern, scribul ştie prea puţine. Să ne aducem, însă, aminte că fiul lui Kal a avut doi unchi şi două mătuşi. Fratele mai mare al tatălui său – probabil cel mai dotat din întreaga familie – a murit de tânăr, în pragul unei cariere colosale, care, dată fiind simpatia deosebită de care se bucura pe lângă cei doi împăraţi (Vasile şi Constantin) îi hărăzea un posibil viitor chiar de cezar. Una dintre mătuşi fusese căsătorită cu un influent duce apusean, cealaltă s-a măritat din dragoste, dar, rămânând curând văduvă de război, s-a călugărit. Rămâne mezinul familiei, despre care se spunea că ar fi venit prea târziu la împărţitul darurilor, astfel încât Parcele n-au prea mai avut ce însuşiri alese să-i mai ofere, după ce au fost atât de risipitoare cu ceilalţi fraţi, mai ales cu întâiul născut, dar chiar şi cu fratele mijlociu, cu Kal. Mezinul acesta, mămos ca o fată, resimţind din plin inferioritatea sa în faţa fraţilor mai mari, având tot timpul nevoie de protecţie şi mulţumindu-se cu foarte puţin, preocupat doar să nu fie în nici un fel remarcat pentru a-şi putea păstra nestingherit liniştea, a tras mereu ponoasele pentru vinele altora. La moartea neaşteptată a fratelui mai mare, apoi a cea a tatălui, a lui Juglans, dar, mai ales, după ce Kal a plecat să recupereze osemintele acestuia, soarta prosperei şi atât de influentei familii a intrat în derivă. Refuzurile repetate ale lui Kal de a se întoarce în capitala Imperiului de Răsărit au dus la considerarea soţiei şi a fiului său drept ostatici la Constantinopol, apoi ei au fost chiar arestaţi la domiciliu şi, până la urmă, mama şi copilul de trei ani au fost întemniţaţi într-o fortăreaţă din preajma oraşului imperial. Cu toate acestea, nici frumoasa prizonieră şi nici pruncul n-au avut de suferit alte urmări concrete. În schimb, pentru a-l determina pe Cel de Al Cincizeci şi nouălea să se întoarcă, Vasile s-a răzbunat pe familia naturală a celui considerat acum trădător. Şi – din nou – nu pe toată familia, ci doar pe ramura ei cea mai fragilă, pe fratele mezin. (De altfel, soarta acestui nefericit prin vocaţie a luat o turnură tot mai mizerabilă, chiar şi atunci când, pe neaşteptate, soţia părăsită a lui Kal şi Cel de Al Şaizecilea au fost eliberaţi şi lăsaţi în pace. Mezinul familiei va rămâne încarcerat, sora influentă din apus va reuşi reabilitarea formală a tuturor rudelor rămase la Constantinopol, în afară de el. El, cel mai puţin însemnat din tot clanul! Scribul nu ştie cu exactitate sfârşitul acelui nenorocit, legendele succesive despre Juglans/Kal pierzându-l din vedere şi amintindu-l doar prin ricoşeu.) Scribul a făcut această lungă întoarcere în trecut pentru a încerca să justifice bagajul genetic al unui personaj care semăna atât de puţin cu ascendenţii săi direcţi. Dacă va mai aminti de perioada arestului din fortăreaţa unde Nivalis a trăit o vreme alături de unchiul său, singurul bărbat din familie, vom avea şi o influenţă educativă cât de cât lămuritoare.

Dar, chiar încă înainte de a relata viaţa Celui de Al Şaizecilea, scribul se vede nevoit să mai facă o remarcă – o remarcă poate la fel de nepotrivită ca toate intervenţiile sale atât de agasante: Nivalis n-a resimţit umilinţa drept o pedeapsă, ci, chiar dimpotrivă, ca pe sensul cel mai înalt al existenţei umane. „De o umilinţă conştientă nu este capabilă nici o jivină, va scrie el mai târziu. La o umilinţă conştientă şi autoimpusă nu poate să se ridice decât omul”. Remarcă la care se pot aduce două note: pe de o parte, o observaţie morală – conştiinţa umilinţei ca o virtute (drept „cea mai înaltă virtute umană”) sună a laudă, ceea ce se împacă greu cu însăşi virtutea. Pe de altă parte, convingerea aceasta s-a născut şi după un episod din biografia personajului, episod la care scribul va reveni la momentul potrivit şi pentru care „umilinţa ca supremă virtute” s-a constituit într-o justificare altfel imposibil de găsit.

Aşadar, Cel de Al Şaizecilea a fost nepotul de bunic al unui ambasador al împăratului Răsăritului (dacă nu şi al altor stăpâni puternici, nefiind aici locul de a cântări fidelitatea lui Juglans) şi nepotul de unchi al celei mai mari speranţe a Bizanţului, supranumit pe nedrept¹ „Noul Alcipiade”. Iar tatăl, Kal, fără a atinge puterea de seducţie a fratelui său mai mare, a fost şi el un demnitar important, un om cu o viaţă misterioasă, cu multe pete albe, continuatorul până la identificare a lui Juglans. Atunci când Cel de Al Cincizeci şi nouălea va da semne tot mai evidente de nesupunere faţă de cei ce l-au propulsat drept un paleativ nereuşit al fratelui dispărut atât de tânăr, micul Nivalis va cunoaşte foarte devreme spaimele prizonieratului fără de judecată şi va creşte în atmosfera lor. Mama, ea însăşi din sânge imperial – chiar dacă n-a fost o porphirogenetă – mai întâi soţie a „Noului Alcipiade”, apoi a lui Kal, o femeie în floarea vârstei, mare cunoscătoare a slăbiciunilor universale ale bărbaţilor, a avut şi ea o perioadă de nesiguranţă când, după un an de arest la domiciliu, a fost transferată împreună cu copilul într-o fortăreaţă cu regim de închisoare. Nesiguranţă ce avea să se transmită copilului în perioada maximei receptivităţi. Mai ales că în acelaşi loc aveau să sosească, rând pe rând, şi celelalte rude de sânge ale trădătorului Kal, printre ei şi fratele mai mic al acestuia, frate care avea să fie singura prezenţă masculină în preajma pruncului timp de multe luni de zile.

Copiii uită amintirile din prima copilărie, dar acestea rămân prezente sub forma unor senzaţii extrem de puternice, persistente în întreaga viaţă ulterioară. De pildă, psihologii şi pedagogii moderni au sesizat o întârziere generală în dezvoltarea proceselor psihice fundamentale la copiii instituţionalizaţi înainte de a ajunge în grija unei familii. Apoi au observat că această întârziere, în cazul unei integrări reuşite, se recuperează, dar că, de multe ori, rămân manifestări stranii de comportament şi de comunicare. Nivalis, împreună cu rudele sale, cu excepţia unchiului ghinionist prin vocaţie, a fost eliberat din captivitatea sa de lux la o vârstă care l-a făcut ca, mai târziu, să poată relata prea puţine despre primii săi ani de viaţă. Nu putea relata, numai că trăirile au rămas şi şi-au pus pecetea pe tot ce a urmat.

Kal nu s-a mai întors niciodată la Constantinopol. Sau, cel puţin, niciodată oficial. (Deşi, în legendă, Juglans/Kal ar fi revenit în solii misterioase şi tainice, mijlocind tratatele dintre mai marii lumii.) Frumoasa lui soţie nu s-a mai recăsătorit, probabil spre a nu fi obligată să divorţeze, ceea ce ar fi putut zgândări rana niciodată coagulată a conduitei soţului ei legitim faţă de împăratul Vasile, cel ce s-a dovedit în stare să fie şi de o violenţă extremă, atunci când vedea în cruzime calea de rezolvare a unei probleme. Dar că mama Celui de Al Şaizecilea a avut, în continuare, o viaţă plină, trăind, pe rând, cu mai multe personaje importante ştim. La un moment-dat, pe vremea cât fiul lui Kal avea vreo şase ani, el s-a pomenit şi cu o soră vitregă şi, mai târziu, şi cu un frate. Dacă fetiţa n-a putut suda relaţia între părinţii ei, băiatul i-a legat pe tatăl său de mama sa, iar soţia (încă mereu legitimă) a Celui de Al Cincizeci şi nouălea va trăi, în continuare, împreună cu fiul ei mai mic sub protecţia părintelui acestuia, guvernatorul cu care se mutase la început la Edessa, în Mesopotamia şi apoi la Efes, pe Kaystros, metropola provinciei asiatice. Ea va muri la o vârstă frumoasă, respectată de toată lumea şi stăpâna uneia dintre cele mai distinse reşedinţe din capitală. Despre ea se spune că ar fi ţinut, după moartea ultimului ei bărbat, un salon deschis artiştilor, pe care i-ar fi sprijinit şi material, oferindu-le casă şi masă într-un şir de clădiri care de asemenea îi aparţineau. Legenda ei se desparte total de cea a lui Kal, ea devenind o protectoare mondenă a artelor¹.