În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Cel de Al Şaizecilea fu lăsat acasă. Şi aici a surprins noul său comportament. Nu mai refuza să iasă din bârlogul său, vorbea – şoptit – cu cei din jur, dar, ceea ce era cel mai surprinzător, devenise extrem de docil, de parcă întreaga îndărătnicire pe care o poate manifesta cineva i s-ar fi epuizat în perioada anterioară.
Servitorii şi vecinii s-au mirat cât s-au mirat, după care au simţit nevoia de a răzbuna necazurile pe care copilul le-a creat până atunci. În casa unchiului domnea tristeţea şi disperarea. În loc să-l ajute să revină treptat în societate, domesticii se foloseau de schimbarea miraculoasă a băiatului şi îi supralicitau cooperarea, ba, de multe ori, îl pedepseau şi îl umileau de dragul umilinţei. Iar el se supunea fără crâcnire. Unchiul fiind mai tot timpul ocupat cu propria-i suferinţă, servitorii puteau proceda după voinţă, iar miracolul modificării lui Nivalis le-a permis cele mai năstruşnice experimente. Pe care el le-a suportat până la capăt. Lucrurile păreau să evolueze cât se poate de favorabil în viaţa fratelui lui Kal: de la Palat soseau, în mod regulat, alimente şi cadouri pentru copil, daruri ce nu ajungeau decât foarte rar la destinatarul lor, dar şi atunci doar după un ceremonial care a devenit distracţia preferată a acelor oameni simpli. Relaţia aceasta stranie a durat aproape un an şi ea s-a rezumat mai mult la gesturi decât la fapte, întrucât atât unchiul, cât şi oamenii lui ştiau că nu pot exagera prea mult – de existenţa Celui de Al Şaizecilea depinzând cadourile sosite de la împărat.
În vara următoare, Nivalis a fost dus din nou la Palat şi, după câteva zile, a însoţit trupele în expediţia contra bulgarilor: băiatul împlinise 13 ani. Vasile, aşa cum povesteşte şi Mihail Psellos, fiind scund de stat, folosea orice prilej pentru a apărea în lume călare, postură în care ştia să pară măreţ, aşa că se afla în fruntea trupelor, iar băiatul îl urma de la distanţă, într-una dintre căruţele în care călătoreau ghicitorii. La un moment-dat, o căruţă s-a stricat şi învăţaţii s-au îngrămădit cu toţii în singura rămasă. Băiatul a făcut restul drumului pe jos. Ghicitorilor le-a fost teamă ca tânărul atât de imprevizibil să nu dispară, ceea ce ar fi pus sub semnul întrebării o predicţie ce părea – şi s-a şi dovedit ulterior a fi fost – atât de sigură. Aşa că l-au legat de căruţă. Călăreţii, trecând pe lângă ei, râdeau şi asemuiau copilul cu unul dintre măgarii care însoţeau convoiul, în urma carelor. Copilul le răspundea cu un zâmbet umil.
Ceea ce a urmat, se ştie, a fost una dintre cele mai cumplite grozăvii reţinute de istorie, o grozăvie atât de mare încât părea însăşi Apocalipsa amânată. Vasile II, împăratul romeilor, urmaşul stăpânilor marii civilizaţii romane, i-a învins, într-adevăr, pe bulgari la Strymonia, în ziua proorocită de ghicitorii lui. A fost începutul irevocabil al sfârşitului imperiului bulgar, dar dispariţia acestuia a lăsat nordul Bizanţului descoperit pentru alte şi alte invazii izvorâte din pâlnia veşnic în stare de erupţie a răsăritului, mama tuturor civilizaţiilor. La Strymonia, ţarul nu s-a aflat împreună cu armata, iar, în faţa măcelului tot mai cumplit, comandanţii lui au hotărât să se predea. Vasile, învingător, a declanşat Apocalipsa, purtându-se atât de bestial, încât Mihail Psellos nici nu pomeneşte în „Cronografia” sa luptele Bulgaroctonului cu armatele lui Samuel. Împăratul i-a aliniat pe învinşi, în număr de 15.000 de bărbaţi apţi de luptă, majoritatea tineri, şi numărându-i în tradiţia vechii proceduri a decimării, n-a poruncit ca fiecare al zecelea să fie ucis, ci să i se scoată un ochi. Astfel schilodit, el trebuia să-i călăuzească prin lume pe ceilalţi nouă, cărora le-a fost luată lumina ambilor ochi. Zeci de ani, de atunci încolo, pe cele două maluri ale Istrului, dar şi până în Sciţia şi în Dalmaţia, grupuri de nevăzători cutreierau aşezările oamenilor îngroziţi de soarta acelor nenorociţi. Priveliştea a fost atât de îngrozitoare, încât oamenii, doritori s-o uite, îi alungau pe nefericiţii care le aduceau Apocalipsa mereu atât de aproape. Scribul, în lungul şir de nenorociri colective şi individuale, unele mai crude decât altele, n-a întâlnit, până la Cel de Al Şaizecilea, un tablou de o asemenea amploare, urlând de durere şi obligând ţinuturi întinse să trăiască în mijlocul iadului, fără a lăsa loc de uitare. După Strymonia, foarte multă lume s-a sinucis – şi nu numai femeile, mame sau soţii – şi la fel de multă lume a înnebunit. Încât pe lână alaiurile de orbi, localităţile s-au umplut de alte arătări cu minţile rătăcite şi bântuind fără nici o ţintă.
De băiatul care a reprezentat ghiocul în care au ghicit atât de bine experţii şansele împăratului a uitat toată lumea. El a rămas zile întregi ascuns sub căruţa de care era legat şi mulţumea în şoaptă oricui îi dădea un rest de mâncare.
Pe drumul de întoarcere la Constantinopol, copilul le povestea cu voce înceată celor pe lângă care se nimerea să se aciuiască despre importanţa umilinţei: bulgarii au plătit atât de scump semeţia lor de a se împotriva bazileului; dacă ar fi fost cu capul mai plecat, nu ar fi trecut prin câte au trecut. Apoi, istorisea un şir nesfârşit de întâmplări, niciodată aceleaşi – încât, dacă ar fi fost cineva să-l ia în serios, ar fi trebuit să se mire cum de putea un om atât de tânăr să fi cunoscut şi să fi fost martor ocular, cum pretindea, al atâtor experienţe îngrozitoare. Erau pilde crude majoritatea şi necazurile cu care se sfârşeau povestirile sale aveau întotdeauna aceeaşi morală: toţi suntem hărăziţi să suferim, dar cei ce îşi cunosc lungul nasului au şanse mai mari să se protejeze. Ba, mai mult, tânărul nici măcar nu vorbea de suferinţele pe care ţi le provoci singur, greşeală pentru care e drept să plăteşti. Nivalis susţinea că omul, fiind legat prin atâtea fire de apropiaţii săi, rude ori prieteni, prin semeţia, niciodată justificată, nu face decât să le pricinuiască rău şi acelora. Ceea ce dovedeşte, în cel mai bun caz, egoism. Concluzia: lipsa de umilinţă nu este decât trădarea celor din jur.
Al Şaizecilea a ajuns abia iarna înapoi în casa unchiului său. Domesticii l-au văzut că a crescut trupeşte, că şi graiul i-a devenit mai inteligibil, dar că întreaga-i făptură se arcuise înainte, că s-a ţicnit de tot şi că singurul subiect despre care nu înceta să vorbească era că omul este dator să se umilească, dacă nu pentru el, măcar spre binele celor din jur. Iar drept suprem argument, Nivalis dădea mostre proprii de umilinţă. „Semeţia este muşcătura şarpelui”, repeta el şi „de stigmatul acelei muşcături trebuie să învăţăm a scăpa, dacă vrem să ne întoarcem la liniştea primordială”.
Ne aflam în anul 1014, după numărătoarea de azi, iar tatăl Celui de Al Şaizecilea, Kal, cel ce reuşise să introducă în mai multe locuri calendarul iacobit, numărând anii înapoi de la acel 1064, la care se oprise Beda Venerabilul, îşi sărbătorea jubileul invers. Într-o planşă descoperită la mănăstirea Chabron, anul – notat drept 1021, după stilul iacobit – este însemnat ca fiind timpul „cinei macabre” – probabil ca un răspuns răsturnat la Cina cea de Taină. Printre evenimentele descrise sunt relevate două ceremonii „grandioase” ale „morţii elegante”, dar şi orbirea de către Vasile a celor 15.000 de bulgari. Era perioada în care Kal parcurgea drumul conştiinţei de a fi Antihristul spre convingerea că nu reprezintă decât o unealtă (oarecare) a aceluia. A fost un itinerar de frământări acesta şi, deşi scribul deţine suficiente dovezi spre a putea afirma fără tăgadă că la Goßlar fiul şi tatăl nu s-au întâlnit, fiul părea a fi la curent nu numai cu faptele părintelui său, ci şi cu starea lui de spirit. A fost Cel de Al Şaizecilea atât de evlavios pe cum am putea bănui analizându-i faptele? Scribul bănuieşte că recunoaşte şi la tată şi la fiu convingerea pragmatică a tuturor vremurilor, conform căreia cel mai comod este să crezi: în felul acesta măcar nu rişti nimic. Mai mult de atât se structurează într-un comportament propriu. Tatăl parcurgea drumul de la om la antihrist şi înapoi, fiul urma sfatul Sfântului Ioan Scărarul, sfatul cel mai rezonabil pentru spaima milenară: „Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii, stând în faţa Judecătorului ca un vinovat, ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul văduvit care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit. Celui care a câştigat lacrima sufletului, tot locul îi este potrivit pentru rugăciune”1 şi drept filosofie de care, însă, nu se putea ţine: „Rugăciunea este lepădarea gândurilor” (Marcu). „Stă în faţa Judecătorului ca un vinovat”… Asta da! Şi toţi pot lua chipului Lui. Nivalis a trăit astfel. Doar să se lepede de gânduri a fost mai greu. El, cel ce simţea mereu nevoia – în mărinimia-i smerită – de a-i convinge şi pe ceilalţi. Pe toţi ceilalţi.
Este, într-adevăr, ciudată continuitatea deplină între aceşti reprezentanţi ai lanţului Celor O Sută: atât de diferiţi între ei, de la distantul Juglans, la strălucitorul şi, totodată, tot mai puţin vizibilul Kal şi până la ostentativ umilul Nivalis! Kal, se spunea, a reuşit să intre în pielea părintelui său, până la simbioza şi confuzia totală dintre cele două personaje/destine. Nivalis nu era, însă, decât produsul nu doar fizic, dar şi psihic al elucubraţiilor tatălui, devenind un răspuns întârziat la întrebările puse de Cel de Al Cincizeci şi nouălea, în numele întregii sale generaţii.
Ne aflam în anul socotit azi drept cel cu numărul 1015, oamenii doreau să uite tot ce era în legătură cu sfârşitul milenar al lumii – sfârşit de care au simţit că au fost atât de aproape – şi-şi luau elan spre un nou început. Dimpotrivă, Nivalis să găsea în „cina macabră” a jubileului inversat al Apocalipsei întârziate, o apocalipsă ce nu trebuia neapărat să vină asemenea unui eveniment brusc, o apocalipsă care poate că a şi început.
– Dumnezeu ne-a dat viaţa aceasta, este un dar pe care trebuie să-l preţuim şi să-l păzim cu toate puterile noastre, spunea băiatul de 14 ani. Dar Dumnezeu ne-a dat această viaţă într-o conexiune directă cu vieţile celorlalţi muritori. Păcătoşi cu toţii. Între oameni s-au legat atâtea raporturi decisive, încât tocmai relaţia dintre ei reprezintă încercarea individului pe pământ. Cei mai nesăbuiţi, cu gânduri de mărire, doresc să fie în frunte. Şi ceilalţi vor, de prea multe ori, acelaşi lucru. Însă în mormânt suntem la fel. Atunci, ce rost are să-ţi periclitezi viaţa ta – darul de la Dumnezeu -, dar, mai ales, viaţa celor apropiaţi în folosul unei străluciri atât de trecătoare? Şi cu ce drept? Este un păcat dintre cele mai grele să nu-ţi protejezi propria viaţă, luată ca un dar divin, însă este un păcat şi mai mare să tragi după tine în suferinţă inutilă – prin semeţie prostească –şi pe alţii. Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, însă El este singurul judecător şi nimeni n-are voie să hotărască pentru altul şi să-i ia şansele de izbăvire.
1 După Filocalia, Humanitas, Bucureşti, 2002, vol. IX, p. 166.
