Axa lumii (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Ar mai fi de adăugat că ziua de 16 iulie 1054 n-a fost recepţionată de către contemporani drept data fixă a marii schisme, ci doar ca un gest extrem regretabil, însă încă posibil de reparat. Asta cel puţin până la cruciada a patra, când capitala Bizanţului a fost crunt prădată de apuseni. Până atunci, printre diferitele tentative de restabilire a unităţii creştinismului, Alexios I Comnenul a cerut, în 1089, să-i fie puse în faţă toate înscrisurile legate de acea nefericită zi întâmplată cu 35 de ani în urmă. Numai că tot ceea ce se referea la acea dată n-a mai putut fi găsit în arhivele Sfintei Patriarhii. Şi, astfel, cu voia sau fără voia Celui de Al Şaizecilea, a dispărut şi implicarea sa concretă, implicarea lui Nivalis.

Cel de Al Şaizecilea nu ştia că Leon al IX-lea murise, atunci când el îi scria epistola. Dar ştia că este ultimul său gest şi l-a tratat ca o mărturisire din urmă. Documentul este străbătut de o profundă tristeţe (nu dezamăgire „întrucât dezamăgirea reprezintă în sine un act de semeţie: dezamăgirea te face să afirmi că ai fi putut face mai bine ceea ce ai făcut rău”) şi recunoaşte că şi o singură greşeală mare poate fi suficientă pentru a dărâma o construcţie înălţată cu grijă o viaţă întreagă. Nivalis îşi concepe scrisoarea ştiind că a fost otrăvit şi că îşi trăieşte ultimele ore. El găseşte că îşi merită soarta şi că a avut noroc de un sfârşit blând: el, care a cunoscut pentru câteva zile orgoliul unei funcţii şi a unei puteri evidente, era convins că şi-a anulat crezul de până atunci şi – mai mult – că nu ar mai fi fost în stare să revină la vechiu-i trai. Otrava pe care a acceptat-o senin – putea foarte bine să refuze acele fructe, asemenea celorlalţi soli – o considera izbăvirea de la o viaţă pe care n-ar mai fi fost în stare s-o controleze. Cel de Al Şaizecilea îl roagă pe Leon – şi, din felul cum i se adresează, se pare că nu numai vârsta a fost cea care i-a apropiat – să ierte rătăcirea unui om neînsemnat şi să propovăduiască mai departe umilinţa. (Să nu uităm că Leon însuşi a făcut o puternică impresie asupra poporului roman, când a intrat spre a fi consacrat în Cetatea Sfântă în modul cel mai umil posibil).

„Umilinţa nu este o haină pe care azi o îmbraci, iar mâine o ascunzi sub o mantie de mătase scumpă. Mulţi oameni poartă chiar veşminte cu două feţe, una ponosită şi alta împodobită cu ţesături de aur, afişând la vedere faţa care li se pare potrivită într-o anumită împrejurare. Umilinţa nu este adevărată decât atunci când ambele feţe sunt la fel de lipsite de strălucire. Poate că lucrul cel mai bun ar fi să umblăm goi, dar şi goliciunea poate naşte trufie şi tocmai haina umilinţei este cea care o împiedică”. Scribul a reprodus din memorie concluzia scrisorii lui Nivalis, Cel de Al Şaizecilea, scrisoare scrisă de acesta cu doar câteva ceasuri înainte de a muri, către papa Leon al IX-lea, care trecuse deja în lumea celor drepţi.

Fiul lui Kal a trăit 53 de ani şi avea să fie înmormântat la Constantinopol, în apropierea locului unde se născuse. Mormântul îi va rămâne necunoscut. Când fusese vorba de a fi beatificat, s-au întreprins demersuri inutile pentru a-i fi aduse rămăşiţele la Roma. „Nivalis a hoinărit prin lume toată viaţa şi a ajuns, la capătul drumului său lumesc, exact acolo de unde a pornit, de parcă ar fi vrut să spună, prin aceasta, că totul nu este decât deşertăciune şi că nebun este cel ce crede altfel. Nivalis a fost prea umil să spună acel lucru, aşa că l-a scris cu preţul propriei sale vieţi. Cine are ochi de văzut, să vadă, cine are urechi de auzit, să audă, cine a ajuns la înţelepciunea umilinţei, să priceapă”. Aşa se încheie însemnările despre personajul nostru în capitolul pe care i-l dedică Pier Damiani, stareţul de la Fonte Avellana, după informaţiile proprii şi din discuţiile cu Hildebrant de Soana, ajuns, la rândul său, papă. Nivalis va naşte pentru câţiva ani legende, iar pildele sale vor fi cunoscute în popor.

Când vremea umilinţei profunde va trece, amintirea Celui de Al Şaizecilea va deveni insuportabilă, iar el, aşa cum a predicat în întreaga-i viaţă, îşi va găsi liniştea în uitare.

„Crima umilinţei şi crima de a fi demn” sunt ultimele cuvinte lăsate de Cel de Al Şaizecilea.

AL ŞAIZECI ŞI UNULEA

(1026 – 1089)

Memorialistul

(Moartea şi ombilicul)

De data asta, scribul a avut parte de un noroc unic. Unic, cel puţin până acum. Probabil, fiindcă I-a fost milă şi lui Dumnezeu de îndelungata nevolnică zbatere prin pustie a umilului truditor, i-a fost îngăduit bietului scrib să descopere în Marea Enciclopedie Universală a lumii¹, un manuscris lipsit de strălucire, însă reprezentând tocmai viaţa Celui de Al Şaizeci şi unulea, scrisă chiar de fiul lui Nivalis. Lucrarea aceasta, pe lângă care au trecut numeroase priviri şi care a fost atinsă de multe mâini, putea să rămână neobservată şi de scrib, dacă Dumnezeu Însuşi nu i-ar fi deschis ochii şi măruntului caligraf şi dacă nu i-ar fi oprit neştiutorului degetele acolo unde trebuia.

La o primă apreciere, scribul n-ar fi trebuit decât să copieze slovele îngălbenite şi să le aşeze la locul lor în lucrarea sa. Numai că, în cazul acela, graiul ar fi rămas ocult şi sensurile de neînţeles pentru cititorul obişnuit, iar timpul s-ar fi învârtit înapoi.

Trei probleme mari a trebuit să rezolve scribul:

– să traducă întregul într-o limbă accesibilă contemporanilor;

– să readucă acele ceasornicului în mişcarea lor firească nouă: de la stânga spre dreapta, lăsând nisipul să se scurgă de sus în jos, după gravitaţia cunoscută a pământului şi nu după atracţia înşelătoare a corpurilor cereşti;

– să circumscrie evenimentele după marile repere ale istoriei.

Limba autorului nostru nu numai că este arhaică, dar se înfăţişează şi într-un grai tributar locului său de naştere. Bunul cititor îşi mai aduce, poate, aminte că Nivalis a dispărut pentru mai mulţi ani în locul pe care scribul l-a numit Taina Europei – acel spaţiu din interiorul şi din jurul arcului Carpaţilor – şi că a revenit de acolo cu o soţie şi cu mai mulţi prunci. Cel de Al Şaizeci şi unulea, cel mai vârstnic dintre copii, va păstra în vorbire, chiar mai pronunţat decât tatăl său, un accent straniu şi un lexic presărat cu cuvinte puţin întâlnite la ceilalţi oameni. Toate vorbele greu de priceput au trebuit să fie traduse de către scrib. Iar lacunele completate cu sens. Acolo unde literele lipsesc sau sunt cu totul ilizibile, iar bietul scrib nu a fost sigur de tâlcul intenţionat de Memorialist, el a introdus cuvinte ori scurte fragmente după propria sa pricepere, având grijă să-l prevină pe bunul cititor prin paranteze drepte.

În al doilea rând, încrezător în calendarul iacobit născocit de bunicul său, însă folosit în epocă pe scară mai largă decât am crede, nepotul îşi datează trecerea evenimentelor de la cele ce vor veni la cele ce au fost, adică în sensul invers al devenirii cu care suntem noi deprinşi. Ceea ce ne pune cel puţin alte două întrebări: pe de o parte, calendarul iacobit pornea de la anul ipoteticei apocalipse amânate deduse după calculele lui Beda Venerabilul, adică anul 1064, după numărătoarea lui Dionisie Evagricul. Însă fiul lui Nivalis va trăi până în 1089, îşi va scrie autobiografia în ultimele luni de viaţă, deci încă un sfert de veac după data la care se opreşte Venerabilul Beda. De ce a persistat Cel de Al Şaizeci şi unulea în această cronologie, dacă anul 1064 nu a reprezentat borna aşteptatei răspântii universale promise? În felul acesta, aparent nici măcar nu mai este vorba despre cronologia iacobită, ci despre o simplă numerotare inversă a scurgerii vremii. O cronologie egocentrică, întrucât cifra de pornire este chiar anul morţii autorului. Şi de unde a putut să ştie cu atâta precizie Cel de Al Şaizeci şi unulea sorocul care i-a fost hărăzit? (Mult mai târziu, prin veacul al paisprezecelea creştin, Charles cel Înţelept – „Der Gescheite Karl“ – va fi ultimul care va apăra calendarul iacobit, considerându-l cronologia originară şi, deci, cea necoruptă, adică orientarea corectă în timp. Drept argument, el spune că, aşa cum scrierea scrijelită în piatră nu se putea face decât de la dreapta la stânga, aşa era corect să se urmărească şi soarele, care se scoală la răsărit, pe hartă în partea dreaptă şi tinde spre apus, pe desenul imaginat de oameni pe partea stângă. Aşadar, l-ar completa scribul pe marele gânditor al veacului al XIV-lea, ar fi mult mai logic, astăzi, ca acele ceasornicelor să se învârtă de la dreapta spre stânga.)

Şi, în sfârşit, fiecare om are nevoie de repere pentru a se descurca în lumea limitată în care a fost izgonit. Doar nemuritorii se conduc în mod firesc în infinitatea oferită de timpul nesfârşit. Pentru a-l orienta cât de cât pe drumul sinuos pe bunul cititor, scribul îl va conduce de mână, cu toată modestia, desigur. Şi o va face nu fiindcă s-ar crede mai ştiutor decât autorul lucrării, ci pentru că are avantajul unei priviri ceva mai de ansamblu, la fel cum mai lesne s-a orientat în lume Nivalis, după ce a studiat harta lui al-Istakhri şi s-a ridicat în înălţimi pentru a putea cuprinde lumea dintr-o privire. (Măreaţa „căutătură a păsării”, la care au tânjit muritorii de la Icar la Leonardo da Vinci.)

Şi, iată, cunoscând – cât de cât – şi limbajul de atunci şi cel de acum, scribul, în privinţa Celui de Al Şaizeci şi unulea, nu face decât să şteargă de praf vechiul manuscris şi să-l traducă pentru uzul contemporanilor săi.

(Notele de subsol aparţin, desigur, scribului. Intenţia bietului de el este să vină în ajutorul cititorilor, chiar dacă intervenţiile-i pot – pe bună dreptate – părea, de cele mai multe ori, inutile, pedante şi cu atât mai nepotrivite.)

Aşadar: „Aştept primăvara cum n-am aşteptat-o niciodată. În fond, e firesc: pe cât îmbătrânim, fiecare primăvară vine mai greu decât precedenta. Acesta este semnul sigur al bătrâneţii: frigul tot mai suveran…

Stau culcat şi privesc urmele lăsate de scurgerea apei pe pereţi. De mic copil am urmărit acele desene¹ şi mi-a fost frică de ele. Acum am început să le înţeleg, să le aud sunetele şi mă înfior iarăşi. Mesajul ce îmi este transmis îmi apare cât se poate de limpede: trebuie să mă pregătesc de marea călătorie. Iar, grav, clopotele bat şi bat. Am trimis servitorii afară şi am poruncit să nu fiu deranjat de nimeni. (Doar Moartea n-am cum s-o opresc la uşă. Oamenii, în schimb, nu mai au ce să-mi facă. Şi dacă nu mă pot ajuta, nu trebuie nici să mă deranjeze. I-am spus unui om să asculte atent dangătul, iar el mi-a răspuns că nu aude nimic. E drept, nu era decât un evreu. Dar am rugat şi un preot să-mi traducă sumbra muzică. Şi el, oricât şi-a ciulit urechile, n-a auzit nimic. La ce să-i mai ţin lângă mine?) [Dar, tocmai] fiindcă ştiu că mai am atât de puţin [timp] la dispoziţie, vreau să-l umplu cu folos: teamă mi-e doar că nu am să reuşesc să mai duc până la capăt această scriere. Care ar fi trebuit să fie lungă, dar pe care sunt [obligat] s-o restrâng. Voi avea suficient răgaz? Semnele de pe pereţi mi-ar putea răspunde, numai că ar trebui să zăbovesc prea mult asupra lor. Nu mai am vreme şi nici priceperea nu-mi este îndestulătoare. Iar lumina scade oră cu oră. Fie ce-o fi şi facă-se voia Domnului! Amin!

Am ajuns pe acest pat pe neaşteptate, după ce am avut noroc o lungă viaţă întreagă. Până la şaizeci şi trei de ani¹, cât mi-au fost dăruiţi de Dumnezeu, n-am fost niciodată bolnav. La şaizeci şi trei de ani, mă aflam în palatul Mathildei, când frumoasa mea s-a dat lui Welf. Contesa are patruzeci şi trei de ani, iar ducele de Bavaria şaptesprezece. Dacă te uitai la ei, nici nu ştiai ce să spui: ea părea o floare în plină splendoare, când o corolă matură răspândeşte cel mai intens parfum, pe când el nu dădea decât impresia unui copil cu o privire şireată de bătrân ticălos. Dacă ar mai fi trăit Beatrix², ea s-ar fi priceput să împiedice această căsătorie fără rost. Bătălia noastră s-a sfârşit, lucru pe care Domnul însuşi ni l-a arătat cât se poate de limpede şi încă de mai multe ori. Welf n-are nici o şansă în faţa împăratului, aşa cum nici berbecul, cu tot cu coarnele lui, nu se poate opune leului³.