Axa lumii (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Aici este punctul unde istoria cea mare se îngemănează cu povestea mea. Şi aşa ajungem iar la bătălia de la Hohenburg, şi ne întoarcem la vremea când fiul meu a mai crescut cu doi ani, deşi era încă tot un adolescent. Victoria lui Heinrich asupra saxonilor a reprezentat, cel puţin pentru moment, sfârşitul compromisurilor, ca să nu spun al umilinţelor. A fost primul mare moment de glorie al împăratului. Instigat (şi de mine), el s-a răzbunat suveran pe toţi cei ce nu l-au acceptat până mai ieri. Şi în special pe saxoni.

La Hohenberg s-a întâmplat, într-adevăr, ceva ce ar fi putut provoca, atunci, legenda despărţirii mele de singurul meu moştenitor. Eram mândru de Heinrich şi consideram întreaga sa conduită de adevărat stăpân autocrat şi rodul influenţei mele, aşa că tot ceea ce făcea el resimţeam de parcă aş fi făcut eu. Sentimentul acesta era atât de puternic, încât cred că l-am transmis şi împăratului şi niciodată n-am fost mai apropiaţi decât în zilele acelea. Ca să mă pomenesc [printre prizonieri] cu Caesar. Abia l-am recunoscut printre ceilalţi. Era murdar, înfometat, lovit. Şi doar un copil. (Fiul meu a ştiut, de fiecare dată, să pară aşa cum i-a convenit: prunc pricăjit, atunci când se afla în dificultate sau fecior arătos, de voia să impună.) Eram plecat de câteva luni de acasă, iar el a fugit din nou, imediat după ce am părăsit eu Veneţia. Servitorii, desigur, după cele întâmplate cu doar doi ani în urmă, n-au îndrăznit să mă informeze. Băiatul, împreună cu ceata lui de tineri răufăcători, a găsit că prilejul cel mai bun de a se exprima neîngrădit îl constituie nesiguranţa ce domina [în vremea aceea scena politică europeană]. El şi-a căutat un reper, în jurul căruia şi în numele ideilor de libertate, să poată să acceadă cât mai repede la mai mult decât a fi căpetenia unui grup de tâlhari adolescenţi. Iar reperul acela l-a găsit tocmai în Otto von Nordheim, capul răzmeriţei saxone.

E drept, în zilele acelea de entuziasm neţărmurit, a avut loc scena când i-am spus lui Heinrich – şi nu din slugărnicie sau convenienţă, ci cât se poate de sincer – că îl iubesc mai mult decât pe propriul meu fiu şi că, de ar fi să aleg între ei, oricât mi-ar fi de greu, pe el l-aş alege fără ezitare. Acum îmi este imposibil să redau atmosfera de însufleţire generală pe care o răspândea în jur Heinrich în rândurile tuturor celor ce-l înconjurau după victoria de la Hohenberg. Oamenii erau în stare să vină zece zile de drum, sfidând toate primejdiile călătoriei prin ţinuturi nesigure, bântuite de oşteni flămânzi, numai pentru a-l vedea şi a le putea spune vreodată nepoţilor că l-au văzut ori că l-au atins pe împărat. A fost momentul când Heinrich, tânăr – avea 25 de ani – puternic, sănătos şi descătuşat de conduita impusă de tutori, promitea să fie un al doilea Carol [cel Mare].

Nu mai ţin exact minte soarta grupului de prinşi din care a făcut parte şi fiul meu. Mai ştiu doar că am insistat ca să nu fie tratat Caesar mai blând decât ceilalţi ostatici, iar cei câţiva tineri veneţi de care era nedespărţit să fie trataţi şi mai sever. Era şi aceasta o modalitate de a-i arăta iubitului meu suveran că vorbele spuse nu reprezentau altceva decât adânca mea convingerea. Poate că, dacă n-aş fi intervenit astfel, destinul lui Caesar s-ar fi încheiat acolo, în ţinutul saxonilor. Aşa, deşi eu am fost, cum am mai spus, cât se poate de cinstit în cele afirmate, Heinrich s-a arătat mărinimos şi a expediat sub escortă întreaga ceată de tineri la Veneţia. (Doar unul dintre ei a pierit după rănile căpătate în bătălie şi acela a fost, după cum am auzit, socotit, de atunci încolo, martirul bandei. Numai că tot atunci s-a mai întâmplat un lucru remarcabil: Heinrich a aflat că fiul meu se născuse în anul, luna şi în ziua când a fost el încoronat la Aachen. „La ce oră anume?”, s-a interesat el. Bineînţeles, şi ora coincidea! Împăratul l-a privit lung, dar nu l-a reţinut lângă el, aşa cum a făcut-o tatăl său cu mine. „Ar fi fost de parcă aş fi vrut să-mi [confisc] destinul”, mi-a explicat. Era o remarcă stranie, ce nu se prea potrivea cu felul lui de a fi.) Desigur că, abia ajunsă la Veneţia şi eliberată după câteva zile de detenţie, ceata lui Caesar s-a reunit din nou şi a fugit iarăşi în lumea cea mare. Fiul meu îşi croia neabătut legenda. Iar aceasta pretindea despărţirea totală de tatăl său. Confirmând ceea ce am afirmat întotdeauna: nimeni nu poate şi n-are de ce mulţumi nimănui.

Între timp am ajuns în situaţia în care am auzit că-şi poartă barbarii numiţi şi tătari ostaticii de preţ: îi bagă într-un fel de ladă din lemn, din care să nu le iasă decât capul. (Asta pentru ca nenorociţii să poată fi recunoscuţi de cei pe lângă care sunt duşi, iar aceia să poată depune mărturie, la nevoie, că prizonierul mai este în viaţă şi ce pătimeşte el.) Întregul meu corp a ajuns ca de lemn şi am cerut tânărului scrib, angajat să scrie după ce eu n-o să mă mai pot folosi nici de mâna dreaptă, să-mi zgârie trupul cu un ac de sus până jos. Nu mai simt nimic, oricât de adânc m-ar înţepa. Totuşi, câteodată, mai am vagi amintiri de senzaţii, când nici nu mă mai aştept. Medicul evreu se bucură ori de câte ori tresar la câte o înţepătură, încăpăţânându-se să creadă că, dacă materia mai reacţionează, înseamnă că nu e moartă definitiv. Asta mă enervează de fiecare dată: cum, adică, există mort definitiv şi mort [temporar]? Ceea ce-l face [pe medic] să se bucure şi mai mult: „un om care se enervează mai are energie suficientă pentru a se impune: asupra altora, dar şi asupra lui însuşi”. De obicei, după ce aud asemenea prostii, îi poruncesc să plece. Eu, care sunt conştient că nu mai am puterea de a porunci eficient nimănui. Poate că medicul evreu are dreptate, poate că starea mea nu este nici atât de definitivă şi nici atât de gravă. Poate că îmi voi reveni. Deşi nu cred aşa ceva, îmi este plăcut să mă mint. Şi îmi face bine.

Amintindu-mi de fiul meu, ceea ce mi se pare cel mai interesant este că, trecând definitiv de partea duşmanilor împăratului, el a ajuns cu puţin înaintea mea în tabăra cealaltă. Numai că, nici aici nu ne-am putut înţelege şi, chiar dacă aveam acum un adversar comun, n-am devenit niciodată aliaţi. În primul rând, pentru că eu aveam să mă convertesc la un montanism radical¹, pe când el, opunându-se constant împăratului, nu accepta nici un fel de dictat, nici pe cel al vreunui papă. Da, în felul acela putem spune cu temei că drumurile noastre s-au despărţit definitiv şi doar Dumnezeu nu a vrut ajungem la o confruntare directă.

Din păcate, vorbele medicului se dovedesc fără nici un temei. Încep să simt furnicăturile gângăniilor morţii şi în mâna dreaptă. La început, am crezut că n-am decât senzaţia firească de amorţeală pe care o simte şi un om sănătos, atunci când se sprijină prea mult pe un membru. Cum eu de altă parte a corpului nu mă mai pot folosi, stau, într-adevăr, destul timp sprijinit pe mâna dreaptă, după ce am fost ajutat să ajung în acea poziţie. Gândurile îmi trec prea repede prin minte şi timpul îmi este tot mai drămuit. De multe ori, după cum se şi poate observa, încep o idee şi renunţ s-o mai continui, de teamă că o alta, care mi se pare mult mai preţioasă, aşteaptă la rând şi nu mai este sigură că o să ajungă la vreme. De pildă, aş vrea să-mi descriu stările [fizice şi fiziologice], în nădejdea că vreun învăţat, mai [realist] decât medicul meu, ar putea folosi [asemenea observaţii] în [favoarea] ştiinţei sale. Iată corpul meu: am spus că trupul mi-a devenit ca de lemn şi că nu mai are nici o sensibilitate. Dar faptul că mai primeşte, totuşi, mâncarea şi că o mai poate elimina dovedeşte că el devine neputincios dinspre afară înspre înăuntru şi că [organele interne] funcţionează şi în continuare. Dacă aş avea vreme, aş descrie tot ce simt. Poate acesta ar fi un lucru mai folositor pentru semeni, decât să-mi deapăn întâmplările existenţei mele care se dovedeşte a fi atât de trecătoare. Însă furnicăturile din mâna dreaptă mă atenţionează tot mai des şi dangătul clopotelor din pereţi îmi sună tot mai nemilos în urechi. Aşa că am vrut să văd cum se va descurca tânărul meu scrib să noteze ceea ce-i voi dicta. Băiatul se străduieşte, dar face greşeli multe. Oricum, în curând, altă soluţie n-o să mai am. Deocamdată, pot să mai verific ceea ce a scris şi să-l îndrum unde trebuie să corecteze. Dar şi asta ia timp şi tocmai nisipul din clepsidră este cel ce se împuţinează îngrozitor¹.

Aşa stând lucrurile, mă văd obligat să sar peste mai mulţi ani şi să mă întorc la propria mea devenire². În şirul familiei noastre, sunt foarte multe coincidenţe ciudate, la care m-am gândit mult şi cărora le-am căutat o explicaţie. Fiul meu s-a născut în anul, luna şi ziua când s-a încoronat Heinrich al IV-lea la Aachen. Aceasta avea să conteze. Dar, cu douăzeci şi opt de ani mai înainte, eu am venit pe lume exact în ziua festivă, când tatăl său, Heinrich al III-lea, a fost ales rege al germanilor. Şi aceasta avea să conteze. Bunicul meu – Dumnezeu să-l ţină la dreapta Lui! – a fost printre cei ce au ştiut să se apropie de tânărul suveran încă din ziua când regele, la numai 22 de ani, a preluat imperiul rămas vacant prin decesul părintelui său. Heinrich al III-lea nu s-a ştiut face iubit – unică progenitură a familiei, el a crescut din leagăn cu conştiinţa că, odată, el va conduce lumea. Asta l-a făcut să fie trufaş, rigid, orgolios, impulsiv, pretinzând supunere şi respect de la oricine şi de peste tot. Heinrich al III-lea a fost suveranul care, asemenea vechilor regi ai Egiptului, se considera întruchiparea voinţei divine. Nu fiu al lui Dumnezeu, pentru aceasta era prea creştin şi evita să se pună pe faţă pe aceeaşi treaptă cu Iisus Christos, chiar dacă, în sinea sa, se considera tot o plăsmuire divină. Dar bunicul meu a ştiut să se folosească tocmai de conştiinţa [organică] a superiorităţii tânărului suveran şi, fără a-l linguşi făţiş, asemenea multor curteni [fripturişti], trata cu mult firesc conduita superioară a lui Heinrich. Poate şi faptul că a petrecut numeroşi ani în Orient şi a văzut acolo un ceremonial extrem de amănunţit organizat şi pretinzând şi mai multă umilinţă a supuşilor faţă de mărimile locului l-a făcut să admită mai uşor [comportamentul implicit şi exigenţele] tânărului împărat. Aşa că Heinrich (tatăl) l-a acceptat şi el, la fel de firesc, pe Kal. Şi se spune că şi pe străbunicul, deşi acesta, se ştie, a murit în condiţiile unui cutremur [straniu] în castelul ducelui Adrian, cu multă vreme înainte ca Heinrich III să se fi născut. Bunicul a început să lipsească şi mai mult de acasă şi, fără să fi povestit vreodată un singur cuvânt despre locurile pe unde a fost trimis, şi cu atât mai puţin despre însărcinările avute, ştiu că s-a întâlnit de mai multe ori cu ducele Bratislaw al Boemiei, în tratativele care au dus la stingerea unuia dintre conflictele mari ale epocii, reuşind Kal să-l facă pe un războinic obişnuit cu campaniile de jaf să accepte suveranitatea unei alte puteri. Nu de acelaşi succes s-a bucurat bunicul în misiunile din Ungaria. În dorinţa de a-l repune pe tronul acestei ţări pe Petru, cel alungat de supuşii săi, Heinrich III a întreprins mai multe expediţii spre răsărit, ajungând la Viena, după ce a trecut chiar şi pe la Gran. Consecinţa a fost cruda bătălie de la Raab. Atunci l-am văzut eu pentru întâia oară.