Axa lumii (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Patru ani nu sunt defel un răstimp uşor de trecut cu vederea, mai ales când ei se referă la vârsta unui adolescent. Eroul nostru nu putea să mai opereze în Veneţia, unde erau prea mulţi ochi aţintiţi asupra sa. Nu mai prea avea ce ataca nici în împrejurimile lagunei, unde convoaiele treceau la răstimpuri regulate şi cu escorte de profesionişti. Chiar dacă ar fi putut surprinde într-o ambuscadă un asemenea convoi, rămânea riscul ca măcar unul dintre numeroşii membrii ai grupului să reuşească să fugă şi să povestească. Toate îl determină pe scrib să creadă că Al Şaizeci şi doilea s-a orientat deja de atunci spre oamenii lui Otto von Nordheim. Mai ales că la bătălia de la Hohenberg, „Caesar era un comandant de oşti faimos şi iscusit”. Faimă pe care n-ar fi putut s-o dobândească decât în timp, folosindu-se de răbdarea de felină nesuferită în ochii tatălui. Numai că, pentru aceasta, oricât de măiestru îşi jucau partitura Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, distanţele erau prea lungi şi, în mod inevitabil, întunericul nopţilor s-ar fi amestecat cu lumina zilelor, scoţând adevărul la iveală. Ca să nu mai vorbim că sosirea niciodată ştiută înainte a Memorialistului l-ar fi putut găsi pe fiu departe, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca de atâtea ori, şi enigma aceasta, pentru a cărei elucidare bietul scrib s-a chinuit zadarnic multă vreme, şi-a dezvăluit secretul într-un mod neaşteptat. Charles cel Înţelept – „Evanghelistul Primei Cruciade” – îşi va începe relatarea cu evenimentul de la Canossa. El se va dovedi cel mai migălos autor pe care l-a citit vreodată scribul, un model ce s-a dovedit imposibil de urmat. Charles cel Înţelept (Dar Gescheite Karl) făcea referiri ce se voiau exhaustive în legătură cu eroii istorisirilor sale. Arborii genealogici astfel înfăţişaţi nu puteau să fie întotdeauna reali în întregime, deşi se spune că omul acela, socotit, timp de un veac, drept cea mai erudită persoană din istoria lumii, lucra cu o armată întreagă de colaboratori anonimi care îi furnizau şi îi puneau în ordine datele. [Ciudat este că, deşi faima îi era atât de mare, tocmai datele vieţii sale sunt atât de incerte. Sunt voci care îl plasează, cu întreaga sa structură organizatorică, la Cluny, altele într-o abaţie din subordinea abatelui de Cluny – o abaţie despre care nu avem alte informaţii şi care este pomenită sub numele Saint Bernard Honorius -, la Rachenau, la Weitzberg, ori în nordul Toscanei. Pe de altă parte, eruditul din secolul al XIII-lea (?) era asemuit cu Evangheliştii, întrucât a fost în stare să descrie atât de colorat – şi oferindu-le atâta autoritate – evenimente la care n-a apucat să fie martor ocular, „doar inspiraţia divină putând să-i dicteze atât de pline de har vorbele”¹] Din “Opera Magna” lăsată de Charles cel Înţelept aflăm amănunte despre Kal, despre Nivalis, despre Memorialist. Şi, desigur, şi despre urmaşii acestora. În general, scribul n-a notat acele date decât drept consfinţiri ale propriilor cercetări şi n-a fost din cale afară de tulburat când un nume sau o cifră nu coincideau.

Aflat la vârful celei mai importante structuri cărturăreşti, Charles recunoaşte că şi-a luat modelul după organizarea imaginată de Cel de Al Şaizeci şi doilea. Dar tot el povesteşte şi contrariul: cum tânărul Caesar a bătut la uşa abaţiei şi a cerut să fie iniţiat în tainele grandiosului edificiu al construcţiei cărturăreşti, cum a fost primit după un scurt examen care ar fi trebuit să-i dovedească nivelul cunoştinţelor, cum a rămas acolo mai multă vreme şi cum a transpus în viaţa profană erudita schemă operaţională a vieţii spirituale într-una numai bună pentru traiul mirean.

Decât jocul acela atât de complicat şi obositor al veşnicelor travestiri la care s-ar fi supus Caesar pentru a-i înfrânge vigilenţa tatălui – un scenariu atât de drag operei renaşterii -, ar fi mult mai lesnicios de acceptat varianta după care fiul s-ar fi dus într-adevăr într-un lăcaş de cult şi de cultură, de unde ar fi putut să-şi continue activităţile în mod mai uşor, păstrându-şi neştirbită aura de pasionat învăţăcel în ale erudiţiei. Numai că… Numai că fiul Memorialistului a trăit cu cel puţin o sută şi cincizeci de ani înaintea lui Charles cel Înţelept şi a structurii organizatorice imaginate de acela…!

Continuând pe această pistă stranie, scribul a trebuit să constate că „Evanghelistul Cruciadelor” nu se opreşte la atât, ci relatează mai multe dialoguri între Raoul, călugărul cel mai înzestrat dintre asistenţii săi, cu rang de „şef de echipă” şi… Caesar. Mai departe: discuţiile se învârt mai mereu în jurul organigramei unei ipotetice alcătuiri perfect formate şi perfect apte de acţiune. (Tema predilectă: „Cu cât ceva este organizat mai conspirativ, cu atât este supus străduinţelor mai multor ochi puşi să-l supravegheze. Cum să ieşi dintr-o asemenea situaţie?”) De unde o primă concluzie cu totul tulburătoare, pe care scribul a putut s-o îmbrăţişeze abia treptat, până când s-a obişnuit cu ideea: desigur nu Caesar a învăţat de la celebra sa gazdă de peste veac, ci acela şi-a construit organizaţia monahal-culturală pe modelul structurii la care a tânjit „genialul strateg al secolului XI”. Un organizator căruia îi repugna orice organizare şi care a încercat să realizeze maşina perfectă nesupusă nimănui. Charles nu face, aici, nici o trimitere la „Cavalerul cu icoana pe piept”, cel care l-a trimis cu adevărat în istorie pe Cel de Al Şaizeci şi doilea. Parcă un alt Al Şaizeci şi doilea…

Aşadar, Caesar, este limpede, n-a putut să se instruiască la şcoala lui Charles, dar Charles numeşte, în dialogurile lui Raoul cu fiul Memorialistului, naşterea şi raţiunea principiilor de bază ale complicatei structuri. Aşadar, Charles cel Înţelept – Der Gescheite Karl – a fost cel care a învăţat de la Caesar şi a intrat în istorie drept cel mai bun organizator al unui aparat de lucru ştiinţific, pornind de la o schemă a ierarhiei criminale. Aşadar, dacă Caesar n-a putut să frecventeze mănăstirea – oricare ar fi fost ea – unde a funcţionat celebra şcoală de istorici -, înseamnă că Der Gescheite Karl a descoperit locul unde s-a refugiat, cel puţin trei-patru ani, Cel de Al Şaizeci şi doilea şi s-a inspirat din însemnările lăsate de acela, însemnări care ori s-au pierdut, între timp, ori, ca de atâtea ori, sunt bine ascunse sub masca unor coperţi străine şi înşelătoare. Scribul are o bănuială serioasă în legătură cu locul acţiunii, dar se fereşte s-o numească, mulţumindu-se să spună că este vorba despre un lăcaş activ încă şi astăzi şi situat nu departe nici de Marea Adriatică şi nu departe nici de Alpi.

Mai rămâne de răspuns la o întrebare. Dacă şi-a fixat punctul de comandă, cu adevărat, atâta vreme într-o mănăstire, când şi-a câştigat Caesar renumele de „comandant de oşti faimos”, pe care l-ar fi avut deja la bătălia de la Hohenberg? În vechile scripte ale lăcaşului la care face trimitere scribul, acesta a găsit informaţii indubitabile cum că Otto von Nordheim, celebrul răzvrătit duce de Bavaria, ar fi trecut de multe ori pe acolo. Să se fi cunoscut marele senior cu Caesar şi să fi folosit cei doi instituţia religioasă drept „casă conspirativă”? Şi să fi transformat ei, într-adevăr, una dintre cele mai vechi şi mai onorabile abaţii în calota craniană a unei bande de criminali? Acuzaţia este prea gravă, mai ales că, în epocă, mai mulţi stareţi de mare valoare morală au condus fraţii de acolo. De aceea, scribul se va opri aici în legătură cu localizarea acţiunii.

Oricum, faptul că, după toate probabilităţile, una dintre cele mai eminente structuri cărturăreşti ale renaşterii timpurii s-a născut după modelul unei organizări identice îndreptate spre jaf şi crimă rămâne un fapt tulburător: nu numai obiectele se pot modifica după cerinţe, dar şi intenţiile şi chiar şi gândurile. Ceea ce dovedeşte – încă o dată! – că nimic nu este nici bun şi nimic nu este nici rău. Doar modul de folosire poate avea valoare etică.

Un spectacol de maestru avea să dea Cel de Al Şaizeci şi doilea, la vârsta de 19 ani, la Hohenberg, când împăratul va reuşi una dintre multele sale victorii intercalate între la fel de multele înfrângeri. În euforia momentului izbânzii, Memorialistul ne povesteşte cum, printre alţi prizonieri, a fost adusă în faţa lui Heinrich şi o ceată de tineri, unii răniţi, toţi murdari. Printre ei şi Caesar. Într-un elan de fidelitate faţă de suveran, tatăl i-a cerut să-i pedepsească exemplar pe derbedeii care, având de toate, s-au ridicat fără nici un rost alături de trădători, Dumnezeu fiind, până atunci, deosebit de milostiv cu ei şi ferind-i de griji.

– Şi ducele de Bavaria are de toate, ar fi răspuns împăratul, aducându-şi aminte că băiatul Celui de Al Şaizeci şi unulea s-a născut exact în anul, luna, ziua şi ora când el însuşi a fost încoronat, după moartea prematură a părintelui său.

Despre pedeapsa exemplară n-a mai fost vorba şi, ca mai niciodată, vârsta fragedă a prizonierilor a pledat în favoarea lor şi argumentul a avut greutate. Caesar însuşi a apărut atât de „nimerit cu totul întâmplător” în acel loc, încât părea să spună că nu merita munca unui gâde viaţa aiuritului de el. „Faimosul comandant de oşti” dispăruse cu totul şi curios este că nimeni nu şi-a amintit de el. În faţa lui Heinrich nu se găsea decât un adolescent stângaci, un puşti mult mai fraged decât bărbatul de 19 ani care era atunci Caesar în realitate. Probabil că tânărul a mai luat şi o înfăţişare deosebit de umilă, pentru că, din clipa aceea, tatăl s-a dezis total de el, tatăl care purta mereu în suflet, ca o povară insuportabilă, imaginea ostentativ de smerită a lui Nivalis, imagine care l-a chinuit întreaga viaţă. „Nivalis, din nefericire greţosul meu părinte…” În legătură cu Cel de Al Şaizeci şi doilea, temerile Memorialistului se adevereau în forma lor cea mai cumplită. (Să fi fost clipa aceea momentul decisiv al despărţirii tatălui de fiu? Recunoaşterea în Caesar a lui Nivalis?)

Expediaţi sub escortă la Veneţia, tinerii au fost întemniţaţi o foarte scurtă perioadă, după care au dispărut din nou. Dacă ar fi vrut, ei ar fi putut nici să nici nu mai ajungă acasă, însă călătoria a fost mai scurtă şi mai sigură aşa. Unul singur n-a rezistat drumului, un oarecare Roberto, rănit în luptă, şi-a infectat rănile şi a murit pe drum. Mai târziu, Roberto avea să joace rolul martirului bandei – dar şi al unui mucenic al primei cruciade – şi nenumărate crime şi-au găsit justificarea în sfânta răzbunare a sărmanului nenorocit. (Preţul popularităţii lui – ca de atâtea ori – a fost că a murit în locul şi în vremea în care a fost nevoie de mucenicul unei cauze.)

Din clipa aceea, ceea ce, până atunci, nu poate fi decât bănuit devine certitudine: timp de câţiva ani, Caesar a acţionat în preajma şi în conivenţă cu Otto von Nordheim.

Ducele de Bavaria, personajul cel mai ilustru al opoziţiei imperiale, după ce şi-a reprimit de la împărăteasa văduvă posesiunile şi demnităţile, a conjurat împreună cu episcopul Anno de Köln şi cu Ekbert von Meissen răpirea copilului Heinrich al IV-lea. Apoi, în plină putere, a condus expediţia împotriva ungurilor. O vreme a rămas fidel taberei imperiale, neezitând nici să ajute la prăbuşirea unor foşti aliaţi împotriva împăratului răposat. Abia când orgoliul l-a trădat iarăşi, au ieşit la iveală noile sale comploturi, ducându-l din nou în conflict deschis cu suprema coroană lumească de Apus. În 1073, când l-am întâlnit pe Caesar prizonier la Hohenberg, Otto von Nordheim se afla în fruntea revoltei saxonilor. Au urmat noi acorduri, noi trădări, noi supuneri, alte răzmeriţe. Studiindu-i viaţa, iniţial, scribul a găsit surprinzător de multe trăsături comune cu Caesar, care era mult mai tânăr, dar cu care se potrivea atât de bine. Oare? Continuarea mai degrabă infirmă prima impresie.

Aşa cum va recunoaşte singur mai târziu, Cel de Al Şaizeci şi doilea s-a apropiat de Otto von Nordheim din pricina unei amintiri înşelătoare. L-a văzut întâmplător şi i-a revenit în faţă figura unuia dintre „stâlpii lumii” întâlniţi în grădiniţa mică de pe Insula Cuarnero. Faima de care se bucura ducele îl îndreptăţea să creadă că a dat cu adevărat de unul dintre conducătorii oculţi ai destinelor omenirii. Pe de altă parte, Otto avea tot timpul nevoie de fonduri, iar tânărul lui prieten i le punea la dispoziţie dintr-o sursă ce părea inepuizabilă. Caesar se simţea protejat de soartă cu un asociat atât de puternic, iar ducele vedea în adolescentul, care nu accepta să se poarte ca orice suzeran, o relaţie folositoare. Până să se destrame acea relaţie, Caesar avea să organizeze perfect banda sa de ucigaşi, însă fiindcă acesta era cu adevărat elementul obscur şi nu poziţia lui Otto von Nordheim, el a primit un rang militar şi aura că ar fi adus mai multe victorii importante în tabăra saxonilor.