Axa lumii (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Iată cum se desfăşura structura „Căpitanului Caesar”, aşa cum ne apare ea din discuţiile dintre părintele Raoul şi Cel de Al Şaizeci şi doilea, discuţii redate în opera lui Charles cel Înţelept. Novicele era atras în organizaţie doar după ce era studiat temeinic. El nu trebuia să fie orfan şi nici izgonit de acasă. Legăturile sale cu propria familie era necesar să fie solide. Cel ce îl înrola devenea, apoi, direct răspunzător de activitatea şi de fidelitatea candidatului. Urma perioada de probă, când „recrutul” nu-l cunoştea decât pe cel cu care intrase în contact. Din clipa aceea, i se monitoriza fiecare mişcare şi novicele era surprins ba cu daruri neaşteptate, ba cu pedepse pentru fiecare greşeală. Urma etapa când sancţiunile nu mai erau anunţate ca atare, ci se produceau asupra rudelor neştiutoare ale greşitului. [„Nimic nu este întâmplător în viaţă!” spunea Caesar, celor ce se plângeau de o nenorocire venită ca din senin şi Cel de Al Şaizeci şi doilea chiar credea că aparentele întâmplări neaşteptate nu erau decât rezultatul deciziilor înţelepţilor obscuri. Singura lui nedumerire era cum de pot doar treizeci şi ceva de persoane – oricât de înzestrate – să se ocupe de atâta puzderie de omenire. Pentru fiul Memorialistului nu exista alt răspuns decât că înţelepţii aveau numeroşi servitori puşi să supravegheze fiecare un număr limitat de indivizi. Practic, şi aceşti interpuşi trebuiau să fie foarte mulţi, atât de mulţi încât n-ar fi fost posibil să fie primiţi pentru fiecare problemă de înţelepţi. Şi cum înţelepţii erau obligaţi să gândească continuu, ei nu dădeau decât linia generală, iar alţi interpuşi studiau directivele şi le spuneau supraveghetorilor cum trebuie să procedeze în fiecare caz în parte. Astfel, o adevărată structură ocultă conducea, în accepţiunea fiului Memorialistului, toate destinele individuale ale lumii. (Caesar compara această instanţă umană cu Ordinea Divină, unde Singurul Mare Înţelept delega sarcinile îngerilor, aceleaşi sarcini pe care Stâlpii Muritori ai Lumii le transmiteau servitorilor pomeniţi. „Totul este oglindă divină şi nimic nu este întâmplător pe lume!”, orice lucru doar aşa se poate explica.¹) Şi tocmai din mrejele acelui păienjeniş universal s-a străduit să iasă el toată viaţa. Motiv pentru care nu precupeţea nimic, iar provocarea fiind atât de extraordinară, a ajuns să se considere pe el însuşi drept un ales. „Cine a mai avut o asemenea îndrăzneală, de la Adam încoace?”]

„Printre muritori, o fiară uriaşă ne supraveghează fără încetare. Ea ia chipul unui om al stăpânirii, al unui prieten ori al unei rude. Pentru a te putea opune cu succes unui monstru, trebuie să ai armele necesare”. În concepţia Celui de Al Şaizeci şi doilea, banda scribului ar fi trebuit să devină o asemenea armă: o organizaţie de pe culmea căreia nimeni să nu poată dicta întâmplările vieţii tale intime.

Novicele nu era primit în organizaţie printr-o ceremonie anume. De fapt, el nici nu trebuia să ştie când a păşit peste prag. De obicei, devenea conştient de apartenenţa sa efectivă, atunci când participa la o acţiune sau când, propunând mai multă vreme un nou candidat, i se aproba să-l supună exact aceleiaşi proceduri pe care le-a trecut şi el. În structura lui Caesar, spre deosebire, de pildă, de cea a Mâinii Albe, nu exista niciun ritual, nicio ceremonie, nici măcar o întâlnire organizată între membrii.

Singurele lucruri pe care trebuia să le cunoască fiecare iniţiat erau „cele opt reguli de bază”. Aici i-a fost, într-adevăr, de folos scribului un mentor (?) al lui Charles cel Înţelept, fiindcă Caesar nu era omul predispus să facă singur asemenea legături. „Cele opt reguli de bază”, aşa brute şi comune cum par, proveneau din „Cele opt dimensiuni ale spiritului”, despre care i-a pomenit papa Grigore al VII-lea Memorialistului. Le-a pomenit doar… Parţial şi fără comentarii, transmiţând… Transmiţând de la cine? Şi de când? Cine poate cunoaşte adevărul? Şi „Care este adevărul?” ar fi întrebat Caesar, rânjind gros ori zâmbind ironic, în funcţie de înfăţişarea la care l-ar fi surprins interogarea.

Prima regulă era „să taci!” şi ea este ascunsă sub prima deviză, „deviza de piele”, pielea trebuind să ascundă mizeria mădularelor.

A doua regulă era „Să uiţi!” şi corespundea dimensiunii părului de pe creştet, cel ce acoperă mintea. (Calviţia a fost întotdeauna un motiv de suspiciune, iar împăraţii Romei şi-o acopereau cu cununa de lauri, pedepsind drept criminal pe cel ce le-a zărit pielea de pe creştet…)

A treia regulă, „Eşti unic!”, determinând uriaşa răspundere faţă de tine însuţi, coastele care apără inima. În faza aceasta, scribul n-a putut să-şi reţină un zâmbet: „Atât de naivă să fi fost sapienţa înţelepţilor?”

A patra era „regula capului”, singurul care realizează legătura dintre diferitele părţi ale corpului. Dacă te frigi pe degetele mâinii drepte, mâna se retrage şi nu-i pasă că ar putea fi o dezertare aceasta, dar dacă nu se mai gândeşte creierul la mână, aceasta n-ar mai putea face nimic preconceput de om, stăpânul ei. (Dar era, într-adevăr, omul stăpânul mâinii sale? Iată o altă întrebare din şirul aparent nesfârşit deschis de dialogurile dintre Raoul şi Caesar.)

Urma “regula mădularului”, cea care îţi dictează acţiunile, chiar fără să o şti. „Regula mădularului” ori „Regula sângelui” era rezumată în „Plăcerea înşeală!”. Da, „Regula mădularului” mai era cunoscută şi drept „regula sângelui” Scribul a avut un şoc şi zâmbetul de superioritate i-a dispărut de pe buze: „Sângele azi curge şi duce puterea peste tot, mâine se opreşte şi organele rămân fără viaţă. Doar creierul şi inima îi pot determina scurgerea. Supus îi eşti inimii, supus îi eşti creierului!”. Ne aflam abia la sfârşitul secolului al XI-lea. Harwey mai trebuia să aştepte să se nască.

A şasea regulă era „Regula pleoapei”: pleoapa este acel privilegiu care ţi-a fost îngăduit pentru a putea vedea un lucru şi pentru a decide singur să nu vezi altul. Fără „regula pleoapei” nu ne-am putea odihni, n-am putea fi atenţi şi nu am putea scăpa de imaginile nesuferite. A şasea regulă era cea pe care se insista cel mai mult: o lungă instruire practică îl învăţa pe novice când şi cât să ţină ochii deschişi.

A şaptea regulă se referea la praful în care suntem sortiţi să ne întoarcem. Ea era „Regula fecalelor şi a urinei”, primele care achită datoriile faţă de natură.

Ultima regulă – „Totul trece!” era reprezentată nu din nisipul în care ne întoarcem, ci în cel din care ne vom întrupa iarăşi. Era singurul principiu fără referire la un element al organismului, ci la întregul trup.

Cei mai mulţi acoliţi ajungeau să înţeleagă până la a patra regulă: ne-a rămas, prin filieră engleză, şi o denumire a acelor membrii ai bandei: “Halfman”, denumire considerată multă vreme „neisprăvit” sau „isprăvit doar pe jumătate” şi nu un grad de iniţiere. De altfel, nici nu era vorba despre o iniţiere în sensul riturilor societăţilor mistice sau/şi secrete, ci doar de un cod de reguli.

Scribului îi este dificil să urmeze calea Celui de Al Şaizeci şi doilea, întrucât ea respectă şi nu respectă datele acceptate de manualele de istorie. „Legenda Căpitanului Caesar” conţine când anacronisme evidente (unele de-a dreptul uimitoare, cum e discuţia dintre părintele Raoul şi personajul nostru, între cei doi existând o diferenţă în timp de aproape două veacuri), când referiri la evenimente atestate (pe care, pe unele, chiar le luminează), când trimiteri la fapte puţin dovedibile, mai degrabă ţinând de mit, cum ar fi şi renumele de pirat al personajului căruia i se atribuiau – prin contagiune – toate fărădelegile imaginabile. O intercalare de date reale şi de erori ce par chiar intenţionate vine de parcă ar avea scopul să-l încurce pe oricine ar încerca să pătrundă prea adânc în intimitatea Celui de Al Şaizeci şi doilea¹. Iar, în ceea ce priveşte delimitarea propriului său destin, acesta se desparte de alte mituri conţinute în textura Celor O Sută prin aceea că el nu anticipează teme cunoscute – asemenea, de pildă, Celui de Al Treizeci şi cincilea, Metafaustus – ci operează cu simbolul unei vieţi de erou uitat, în speţă, Otto von Nordheim. Ducele de Bavaria făcea parte, în moştenirea timpului, din admirata familie a îndrăzneţilor fără margini şi, profitând de popularitatea numelui, îşi însuşea calităţi şi întâmplări de la omonimii săi. Deşi un premergător tipic al viitorilor condotieri, Otto Bavarezul a mai supravieţuit şi drept „Cel Înţelept”, şi „Cel Strălucitor”, şi drept „Cel Minunat”, când, probabil, apelativul cel mai nimerit ar fi fost „Cel Orgolios”. Numai că tot un Otto, împăratul Otto al III-lea fusese consacrat, înaintea lui drept „Mirabilia Mundi”, iar unui altul, lui Otto von Lűtzingen, i se spunea „Creierul Lumii”. „Căpitanul Caesar” va purta, pe rând, şi el toate acele patronime, deşi ele trebuiesc privite cu grijă, sensul unora putând fi ironic, al altora desemnând altceva decât ne-am aştepta. Chiar „Căpitanul Caesar” reprezenta, mai degrabă, o limitare decât o mărire: el atrăgea atenţia că nu se referea la un cezar tradiţional, ci doar la un soldat, un căpitan provenind dintr-o clasă ce s-a autoimpus şi nu din sânge albastru. Era categoria de eroi sosiţi de jos, speranţa plebei că oricine îşi poate valorifica talentele, democraţia promisă sub orice tiranie. Şi, atunci, cum se împacă un asemenea mai degrabă epitet decât titlu cu prestigiul nobiliar al Casei de Nordheim, cu care intră în asociere? Pe de altă parte, dus de modelele impuse, chiar dacă în mod cronologic ulterioare întâmplărilor povestite, scribul era mai mereu influenţat de notorietatea consacrată. De pildă, la acel Metafaustus, tocmai pomenit mai mult sau mai puţin la întâmplare, probabil că multe amănunte povestite de scrib îi aparţin chiar mitului faustic şi i-au fost atribuite Celui de Al Treizeci şi cincilea datorită contagiunii la tema clasică. Lucru mult mai puţin probabil pentru Cel de Al Şaizeci şi doilea: el nu este decât urmaşul de sânge al fondatorilor Mâinii Albe – realitate pe care, mai mult ca sigur, nici n-o ştia – şi nu ajunge încă în sfera de influenţă a marilor aventurieri ai Renaşterii. Mai mult decât un bandit şi mai puţin decât un erou, în faza aceea el pune în discuţie tocmai această scară, unde cele două ar reprezenta trepte diferite ale aceleaşi deveniri.

Otto von Nordheim este descris de biograful său, abatele Steiger, cu multă severitate, ceea ce ne face să bănuim că a respectat o mai târzie comandă imperială, însă tonul nu este nici atât de negativ ca să nu acceptăm că autorul s-ar fi adresat şi unei alte categorii de cititori/auditori. Când „ducele o ia cu totul pe căi greşite”, el se aseamănă extrem de mult cu Căpitanul Caesar, în rest, fiind, mai degrabă, „Cel Înţelept”. În acest mod, ba drept unul, ba drept altul, personajul va urma traiectele unei vieţi pline de evenimente. În biografia Celui de Al Şaizeci şi doilea apar ca repere momentele în care Otto von Nordheim se confundă cu Căpitanul Caesar, dar nu se regăsesc deloc alte episoade atestate din viaţa ducelui. Cu ce sunt umplute acele răstimpuri în cazul fiului Memorialistului? Câteodată cu alte elemente din lumea în care s-a mişcat, de pildă, el este chiar şi „Creierul Lumii”, apelativ preluat de la Otto von Lűtzingen şi îl regăsim în 1074 la Regensburg, acolo unde acel alt Otto se află refugiat în timpul revoltei saxonilor, unde şi când acela va scrie „Lucrurile universale şi lucrurile omeneşti”, opera sa capitală. De aici, scribul a fost tentat să considere urmele vieţii Celui de Al Şaizeci şi doilea drept un puzzle compus din fragmentele disparate ale trecerii altor muritori. Și să creadă că tot ceea ce lipseşte nu reprezintă decât lacunele dispărute din pricina timpului, a miopiei şi neştiinţei celui chemat să realcătuiască întregul. Ceea ce ar fi transformat biografia lui Caesar într-o sumă ipotetică de cioburi răsfirate ale unor istorii autentice. Ceea ce ar fi însemnat că Al Şaizeci şi doilea n-a existat decât teoretic. Moment greu pentru scrib!

Dar de ce să nu privim lucrurile şi invers? De ce ar fi trebuit să preia Caesar fragmentele vieţii altora, din care să-şi înjghebeze propria devenire şi de ce să nu se fi împodobit eroii atestaţi cu faptele unui personaj mai obscur¹, dar bătând cu putere la porţile legendei? Ceea ce ar face să ne aflăm în faţa unui personaj mult mai complex decât a rămas – atât cât a rămas – în memoria vremurilor, el devenind sinteza din care fiecare a preluat ceea ce a vrut. Încă peste multe generaţii, acel remarcabil autor care a fost Charles cel Înţelept, „Evanghelistul primei cruciade”, îl va descrie drept arhetipul eroului născut din revelaţia primită pe drumul spre Ierusalim.